În gară nu era decât un singur tren. Şi ăla de marfă. Pe sub osiile maronii, nişte guguştiuci se chinuiau să adune grăunţele scurse din vagoanele, la fel de maronii. Gara era maronie, la fel indicatoarele ceasului atârnat de un lanţ maroniu, care în loc de 10 arăta 11. Pe spaţiul de aşteptare din apropierea şinelor stăteau părăsite, dar totuşi aliniate, cinci bănci verzi (sâc!), că pe a şasea odihnea o tânără, să fi avut vreo 27 ani, numai bună de întrebat. Fix la ora 11 şi 17 minute, pe ceas, de după colţul gării se desprinse din întuneric o mică cometă,... 

„Noaptea-i pe sfîrşite, apropiatu-s-a ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii.” Apostolul Pavel   Tot ce există are un sens iar întîmplarea este o necesitate încă neexplicată; încerc că aplic acest principiu şi în cazul analizei sărbătorii, pe care o desfăşor în continuare pe două coordonate: morfologia (interpretarea formelor) şi fenomenologia (abordarea esenţelor); sper ca în acest fel să pregătesc o concluzie a întregului studiu şi să formulez şi o ipoteză în legătură cu viitorul sărbătorii,... 

Viaţa… fiecare o vede cum vrea, Dar inima priveşte mereu înapoi Stârnind o furtună de durere şi ploi. Doar privirea mai crede-ntr-o stea!   Viaţa… un lucru ciudat… Zâmbind şi plângând în tăcere, Sădind un vis plin de plăcere, Căzând ne-ncetat în păcat!   Viaţa… ceva minunat! Cu iluzii, regrete, plăceri indiscrete, Cu lucruri… prea puţin concrete… E uneori un lucru uitat!   Viaţa… un lucru indefinit… Plină de visuri şi ardoare. În esenţă, însă, nu are valoare.. Dar… vom... 

Dintr-o perspectivă filozofică, Alexandra Agarafinei se găseşte în acea zonă de construit destinul pe care Gabriel Liiceanu o plasa la intersecţia dintre entropie (ce ai vrut tu să faci din viaţa ta) şi plenitudinea divinităţii (ce a vrut să facă Dumnezeu din tine), sau acea zonă pe care Blaise Pascal o identifica la intersecţia dintre demon şi înger, pe care Bujor Nedelcovici o echivalează cu spaţiul destinului şi pe care eu am denumit-o interval. Aflată aici, poeta ne propune o analiză a timpului prin înţelegerea clipei. Ce sunt clipele? Nişte fiinţe cu guri mari... 

După debutul la 8 ani, o vârstă încă fragedă, când mulţi copii se mai joacă şi visează, Mihai Popa şi-a găsit un refugiu în cuvinte, mai bine spus, în a dicta gândurile mamei sale. De la debut, în anul 1997, cu cărţulia „Copilărie, rămâi cu mine…”, Mihai Popa a dovedit că a pornit pe un drum lung, anevoios, dar plin de speranţe. A urmat „Pădurea narativă” (2002) şi, cea de-a treia carte apărută în toamna anului 2004, cu un titlu incitant, „Singur pe tabla de şah”. În „Pădurea narativă” editorul cărţii afirmă „E adevărat...