Olimpius Istrate
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea din Bucureşti
email: olimpius.istrate@elearning.ro

Articole recente atrag atenţia asupra vârstei de la care copiii ar putea sa fie lăsaţi să lucreze la computer. Unii experţi susţin că elevilor ar trebui să li se interzică utilizarea computerelor în şcoli până la vârsta de 9 ani, deoarece utilizarea prematură a tehnologiei le diminuează, în timp, volumul şi concentrarea atenţiei. Alţi cercetători ridică problema utilizării excesive a computerelor şi a Internetului de către copii acasă, fapt care poate afecta negativ performanţele şcolare. Fără a fi neapărat o pledoarie pentru utilizarea TIC de la vârste cât mai fragede, acest articol încearcă să pondereze viziunea negativistă, constituind o invitaţie la reflecţie avizată şi la o interpretare pe criterii utilitariste, contextualizate şi raţionale a concluziilor rapoartelor de cercetare în domeniu.

Dr. Aric Sigman, psiholog şi autor al unui studiu lansat recent în Marea Britanie, afirmă că introducerea prematură şi utilizarea excesivă a tehnologiei are efecte negative asupra dezvoltării copiilor, ale căror capacităţi cognitive sunt în formare. “Sunt rezultate ale cercetărilor care arată că introducerea TIC de la vârste fragede subminează abilităţile pe care ministerele spun că vor să le formeze prin iniţierea de programe de informatizare, cum ar fi capacitatea de a menţine atenţia concentrată pentru o perioadă mai lungă de timp”, spune Sigman.

Dr. Sigman îşi argumentează afirmaţiile prin faptul că este o contradicţie între capacitatea de multitasking – a alterna rapid mai multe sarcini de lucru pentru a face mai multe lucruri în acelaşi timp, specifică lucrului pe computer – şi susţinerea atenţiei. Acestea nu pot şi nu trebuie formate în acelaşi timp. Capacitatea de concentrare a atenţiei pe o durată mai lungă trebuie să fie o abilitate fundamentală, necesară pentru alte competenţe care se formează mai târziu. Marea problemă care este identificată de studii specializate este observaţia conform căreia copiii nu mai citesc literatură, nu reuşesc să se concentreze la şcoală, nu pot să comunice – puse pe seama deficitului de atenţie prezent la toate grupele de vârstă ale elevilor din ziua de astăzi.

Dezbaterile pe problema efectelor noilor tehnologii asupra dezvoltării cognitive, sociale sau asupra sănătăţii copiilor au început să împartă opiniile specialiştilor în zone din ce în ce mai polarizate.

În toate ţările dezvoltate, elevii din ciclul primar au cel puţin o oră pe săptămână în care lucrează cu computerul. În Statele Unite, studiile relevă faptul că aplicaţii educaţionale digitale aduc beneficii la nivelul dezvoltării limbajului şi al competenţelor sociale . În Europa, sunt numeroase studii care arată efectul pozitiv al noilor tehnologii pentru performanţa şcolară, pentru educaţie diferenţiată şi pentru realizarea de situaţii educaţionale mai semnificative pentru elevi.
O altă categorie de studii, precum cel din Marea Britanie, relevă faptul că expunerea prelungită la televizor sau la computer introduc elemente entropice – pe criteriile convenţionale ale psihologiei dezvoltării – sau „dezordonează” dezvoltarea creierului.
De aceea, accesul la noile tehnologii ar trebui să fie permis (în şcoli) abia de la 9 ani, adică începând din clasa a IV-a, susţin autorii.

În sprijinul acestor afirmaţii vin concluziile unui raport de cercetare al Universităţii Duke din SUA, elaborate în urma studiului longitudinal al activităţii unor copiii din Statele Unite, în perioada 2000-2005. Cercetarea a luat sfârşit înainte ca reţelele sociale precum Hi5 şi Facebook să capete amploare, ceea ce amplifică afirmaţiile cercetătorilor cum că accesul copiilor computere şi la Internet de mare viteză conduce la o scădere a rezultatelor la teste. Sugestia autorilor a fost că modelele susţinute guvernamental de extindere a accesului de acasă la noile tehnologii ar putea conduce la mărirea discrepanţelor în performanţa şcolară dintre elevii dezavantajaţi şi elevii buni.

O altă ipoteză interesantă avansată de acelaşi raport este faptul că educaţia a fost distrasă de “obsesia tehnologiei”, însemnând că accentul exagerat pe TIC din ultima perioadă, fără să fie susţinut de o pregătire adecvată a cadrelor didactice şi de o moderare (centralizată) a demersurilor de integrare în limitele eficienţei pedagogice, a condus la „abuz de tehnologie” şi la multe situaţii de lucru în clasă irelevante din punct de vedere al obiectivelor de învăţare.

Însă, după părerea noastră, aceasta a fost o etapă incipientă necesară a procesului de implementare a noilor tehnologii în educaţie, în care decidenţii, cercetătorii, cadrele didactice şi copiii înşişi au experimentat, au tras concluzii şi şi-au ameliorat demersurile, fascinaţi de potenţialul pe care îl arată aceste (încă) noi instrumente de lucru. Nimeni nu mai poate nega că asistăm la zorii uneia dintre cele mai mari schimbări în educaţia publică de după implementarea organizării pe clase şi lecţii, începută în secolul al XVII-lea. Probabil că singura problemă reală în această privinţă este rezistenţa la schimbare a unor practicieni ai educaţiei, afişată ostentativ, în condiţiile în care educatorii ar trebui să conştientizeze faptul că sunt primii responsabili de viitorul (profesional) al tinerelor generaţii.

„Adulţii pot considera tehnologia ca un instrument al productivităţii, spune prof.univ. Jacob Vigdor, de la Universitatea Duke din Statele Unite, însă majoritatea copiilor nu le împărtăşesc atitudinea.” Cercetarea, realizată împreună cu prof.univ. Helen Ladd, mai arată că noile tehnologii sunt instrumente utile pentru copii acolo unde părinţii le monitorizează activitatea. În familiile dezavantajate socio-economic, este mai puţin probabil ca părinţii să aibă timpul, cunoştinţele sau dispoziţia necesară pentru a verifica durata şi modul în care computerele sunt folosite de cei mici şi pentru a-i direcţiona către o utilizare în scopuri educaţionale.

Valoarea adăugată a utilizării softului educaţional pentru atingerea obiectivelor educaţionale nu mai poate fi pusă la îndoială. Chiar şi la clasele mici, o aplicaţie în format digital bine aleasă şi potrivită contextului didactic de la momentul respectiv poate facilita performanţa şcolară atât a elevilor cu dificultăţi sau cu un stil diferit de învăţare, cât şi a celor supradotaţi. Contribuie la creşterea motivaţiei pentru învăţare, la focalizarea atenţiei asupra conţinuturilor predate, la înţelegerea fenomenelor, la formarea unor deprinderi de lucru independent sau în echipă, la realizarea de legături transdisciplinare şi cu situaţii concrete din lumea reală, la dezvoltarea abilităţilor de lucru cu computerul etc.

În plus, tentaţia jocurilor şi a socializării online este atât de mare, corespunzând unor nevoi intrinseci de dezvoltare ale fiinţei umane, încât a interzice utilizarea calculatorului, a reţelelor sociale şi a programelor de mesagerie instant echivalează de multe ori cu a-l închide pe copil într-o cameră fără ferestre şi a-i limita dezvoltarea cognitivă. Lumea modernă a incorporat deja noile tehnologii printre instrumentele fireşti de comunicare, de formare continuă şi de informare.
Consideraţii finale

Pentru a concluziona, putem spune că nu atât utilizarea noilor tehnologii ar fi o problemă majoră, ci modul în care sunt acestea folosite de copii, orice vârstă am lua în considerare. De aceea, recomandările noastre vizează următoarele aspecte:
• Utilizarea computerelor de la o vârstă fragedă (înainte de 9-10 ani) trebuie făcută sub supravegherea părinţilor sau a cadrului didactic.
• Folosirea moderată a noilor tehnologii (şi ar trebui inclus aici şi televizorul), cu o limită bine stabilită de timp de utilizare – în timp, durata poate creşte de la mai puţin de o oră (la 6 ani) la două-trei ore pe zi (la 14 ani).
• Utilizarea aplicaţiilor sigure, a softului educaţional cu reală valoare pentru învăţare şi adaptate vârstei psihologice a copilului/ elevilor.
• Utilizarea Internetului numai după ce părinţii sau cadrele didactice fac configurările necesare pentru accesul securizat al copiilor la paginile de pe Internet.
• Părinţii trebuie să se asigure că noile tehnologii nu devin un scop în sine pentru copil, ci că acesta înţelege rolul acestora de instrument pentru comunicare, informare, formare de deprinderi, joacă.

Desigur, unele dintre aceste recomandări necesită intervenţii de durată şi fermitate în aplicarea principiilor. Mai ales, o atitudine adecvată faţă de noile tehnologii se construieşte prin exemplul constant din partea părinţilor şi a educatorilor; nu-i cereţi copilului ceea ce dumneavoastră nu respectaţi: dacă părintele se joacă la computer până noaptea târziu, e puţin probabil ca un copil să adopte un comportament diferit; dacă învăţătoarea pune accentul pe utilizarea în sine a computerului şi nu pe ceea ce aduc softurile educaţionale şi Internetul pentru atingerea obiectivelor de învăţare şi de formare de competenţe, e puţin probabil ca elevii să perceapă computerul doar ca pe un instrument de muncă intelectuală.
Ce-i drept, acest instrument de muncă intelectuală este unul complex şi avansat, iar utilizarea sa deplină, atât de necesară în viaţa profesională şi socială de la momentul în care copiii de astăzi vor intra pe piaţa muncii, solicită exerciţiu, responsabilitate, echilibru. Este foarte puţin probabil ca acestea să se formeze corect prin interdicţii nefondate,utilizare nediferenţiată, fără software de calitate, fără suport “avizat” din partea adulţilor semnificativi din viaţa copilului.

Ca orice mediu socio-educaţional bogat în influenţe şi dependent de realitatea socială, culturală şi economică, primii paşi trebuie supervizaţi, influenţele negative trebuie filtrate, iar strategiile adecvate de „supravieţuire” sau de răspuns trebuie explicate, exersate, interiorizate pe un suport axiologic autentic.
Elearning.Romania, 2010-06-29

Citare:
Istrate, Olimpius. De la ce varsta pot copiii sa inceapa sa utilizeze computerul?. Apărut în: Elearning.Romania, 2010-06-29. Bucureşti: TEHNE- Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în Educaţie. Disponibil online: http://www.elearning.ro.

,,Dacă un suflet e în adevăr luminos, nici un văl al rezervei nu-i poate ascunde lumina” (N. Iorga)

La 28 ianuarie a. c. distinsul etnolog şi istoric literar, I. H. Ciubotaru (fiu al judeţului Botoşani), Profesor la Universitatea ,,A. I. Cuza” din Iaşi, a împlinit frumoasa vârstă de 70 de ani. Şi cum acest eveniment nu putea trece neobservat, înaltele medii culturale din Capitala Moldovei l-au sărbătorit cu toată dăruirea. Iar seria manifestărilor omagiale dedicate Domniei Sale a culminat cu publicarea volumului a cărui prezentare este tocmai obiectivul acestui articol: o carte de aproape 900 de pagini, impunătoare prin aspectul ei exterior, prin ţinuta grafică deosebită, dar, mai ales prin conţinutul ei tematic, prin bogăţia şi acurateţea textelor.

În prima parte a opului – REMEMORĂRI –, sub titlul ,,Vatra regăsită” (Deveniri), protagonistul încearcă şi reuşeşte, în bună măsură – să reconstituie arborele genealogic al familiei sale şi ne invită să-l însoţim pe locurile şi prin ipostazele pe unde l-au purtat paşii copilăriei şi ai adolescenţei (până la vremea studenţiei).

Domnia Sa evocă momente ale propriei deveniri, dar până şi cele mai subtile manifestări ale realităţii cu care a venit în atingere par să fie percepute prin toţii porii fiinţei sale. Şi la această sensibilitate de seismograf, se adaugă neobişnuita sa memorie. În evocările cât de fugare, nu dispare nimic din culoarea vieţii.

Chiar dacă zăbranicul timpului s-a aşternut peste semnele de pe răbojul familiei, împuţinându-le, experimentatul şi perseverentul cercetător îşi descoperă ascendenţii, începând cu străbunicul după tată, Ion al lui Costache Ciubotaru, trăitor pe la mijlocul veacului al XIX, în satul Bivolul Mare (astăzi Viişoara), staroste de cărăuşi pe moşia boierului.
Vlăstarul acestuia, Nică Ciubotaru, care avea să-i fie bunic după tată, ,,a crescut în norocul starostelui, ajungând un flăcău harnic şi de ispravă. Era înalt, bine făcut, cu ochii verzi, părul bălai şi cu faţa luminată de un zâmbet prietenos, la fel de priceput în mânuirea plugului şi învârtirea horelor. Feciorii îi căutau tovărăşia, pentru că se bizuiau pe el, iar fetele nu-l scăpau din ochi de drag. Mulţi dintre părinţii fetelor din Bivol şi-ar fi dorit să-l aibă ginere.

Când s-a căsătorit a primit din partea socrilor ,,zece fălci de pământ”, la care se adaugă şi averea dăruită de părinţii săi şi astfel a ajuns unul dintre oamenii cei mai cuprinşi din împrejurimi.

Pământurile soţiei se aflau însă undeva pe moşia Suharăului, într-un loc care se numea Hârtop. Acolo, câţiva temerari cutezaseră să-şi înjghebeze gospodăriile, punând astfel bazele unei mici aşezări răsfirate. Acolo, casa bunicului avea să fie cea de a cincea, pe o întindere ce depăşea şase kilometri pătraţi.

Nu peste mult timp, plugarul venit de la Bivol – căruia i s-a spus Bivoleanu, supranume moştenit şi de urmaşi – îşi dubla proprietăţile, devenind astfel cel mai bogat ţăran din acea parte a comunei Suharău.
,,Numele bivolenilor ajunsese să fie cunoscut până departe. Îşi făcuse prieteni prin satele din împrejurimi, cununau şi botezau, îi ajutau pe cei nevoiaşi, mergeau la petreceri, se bucurau de respect şi trăiau în bună înţelegere cu toată lumea”, iar cei patru copii creşteau fără grija zilei de mâine, sub privirile iubitoare ale părinţilor.
Fericirea bunicului însă nu a durat mult. La numai câţiva ani după ce intrase în veacul al douăzecilea, tovarăşa lui de viaţă a plecat pe drumul fără întoarcere. Mai bine de trei ani, s-a îngrijit singur de treburile casei. Nu i-a fost uşor. Şi a hotărât să se recăsătorească.

Cel care avea să fie tatăl Domnului Profesor, Haralamb, a fost primul născut din cei şapte copii care au rezultat din a doua căsătorie a bunicului.

În toamna dinaintea primei conflagraţii, şi tatăl lor îi părăsise pentru totdeauna. Bunica rămânea cu unsprezece copii, cărora, de aici înainte, trebuia să le fie şi mamă şi tată.

Neajunsuri de tot felul l-au determinat pe Haralamb să se căsătorească de timpuriu, imediat ce s-a întors din armată. Consoarta lui – mama de mai târziu a D-lui Profesor -, era fiica Mariei şi a lui Gheorghe Sauciuc din Arborea, familie ale cărei rădăcini au rămas în satul Hapăi de pe Valea Siretului.

La începutul anului 1940, primise ordin de chemare în concentrare. Războiul bătea la uşă. Era mijlocul lui ianuarie când a plecat la Herţa, unde urma să se prezinte, dar trecuse, deja, două săptămâni şi încă nu se primise nicio veste de la el.
În ziua de 28 ianuarie a aceluiaşi an, ,,târziu, când începuseră să cânte cocoşii, vestind miezul nopţii, la lumina palidă a unei lămpi de cinci focuri”, asistată de moaşa Mateiasa, mama Elena dădea naştere viitorului etnolog şi istoric literar, Prof. Univ. Dr. Ion H. Ciubotaru.

Tatăl celui care nu apucase să-l cunoască, ajunsese în prima linie a frontului şi nu avea să-şi mai vadă familia decât după terminarea războiului, când fiul născut în anul mobilizării urma să împlinească cinci anişori. ,,Atunci s-au văzut pentru prima dată tată şi fiu. A fost un moment emoţionant.”

După jumătate de an de pace, viaţa părea a intra pe făgaşul normal. S-a făcut împroprietărirea, îndreptăţindu-i pe ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin, dar au venit şi cotele, foametea, apoi, cu efectele ei dezastruoase, şi colectivizarea…
Nimic din aceste procese dramatice n-a uitat distinsul professor, pentru că le-a trăit cu toată intensitatea… ca şi atmosfera mai deosebită, prilejuită de închierea anilor şcolari, când serbările elevilor reuneau mai toată suflarea satului. ,,Părinţi, bunici sau rudele îndepărtate ale copiilor veneau, însoţiţi de vecini, prieteni sau chiar de consăteni; îmbrăcau straie de sărbătoare, luau bucheţele de flori în mâini şi porneau spre şcoală, ca într-o procesiune.

Ceremonia de înmânare a premiilor era condusă de director, care, l-a sfârşitul serbării, aduna elevii premianţi în jurul său şi ţinea un adevărat discurs.

Alte amintiri sunt legate de descoperirea bucuriei cititului… Era în cea de a doua vacanţă de vară când s-a lăsat fascinat de cărţile lui Emil Gârleanu şi ale lui I. Al. Brătescu – Voineşti, pe care le primise ca premiu, ,,alături de trei caiete, două creioane, o radieră şi un condei cu peniţă argintie, înmânată de Doamna” al cărei chip blând şi înţelegător s-a întipărit adânc în inima sa, însoţindu-l pretutindeni, cea căreia îi datorează plăcerea de a povesti, pe care i-a stimulat-o de la cea mai fragedă vârstă.
Dintre numeroasele ipostaze ale copilăriei, memorialistul nu ezită să evoce până şi micile treburi gospodăreşti la care era pus de părinţi: grija de casă (de animale şi păsări), păscutul oilor ori chiar participarea la muncile câmpului, care nu implicau eforturi prea mari.

Tot atât de vii în amintire îi sunt jocurile pe care le-a învăţat în anii aceia fermecaţi ai copilăriei: Cioarele, Ciobanul cu oile, Palanca, Poarca, ş.a.

Dar anii treceau şi părinţii se gândeau la rostul pe care urma să şi-l facă fiul lor în viaţă. Observaseră, de timpuriu, înclinaţiile pe care le avea pentru lucrul pământului sau creşterea animalelor, însă le-ar fi plăcut să-l vadă, totuşi, cu o meserie. Şi astfel, băiatul s-a trezit dus într-un atelier de dulgherie. ,,Mamei însă nu-i surâdea deloc perspectiva de a-şi vedea odrasla zburând ca un hulub de pe un acoperiş pe altul”.

A încercat apoi la covălie. După numai două săptămâni însă, a trebuit să renunţe. ,,Mirosul greu al mangalului şi al copitelor pârlite de potcoavele fierbinţi, pe care îl aducea cu sine, făcea aerul casei irespirabil. Trebuia căutat altceva…”
Ultimul popas l-a făcut la croitoria lui Mitrache Cozmuleanu din Stânca. Dar foarte curând avea s-o abandoneze şi pe aceasta. Părinţii îi călăuzeau, de-acum, paşii spre cariera de învăţător. ,,Voiau să răzbune, poate, soarta potrivnică ce îi împiedicase, la vremea lor să ajungă măcar pe băncile şcolii primare”. Performanţa de a-şi fi văzut cei cinci copii cu diplome universitare a rămas una de referinţă prin părţile acelea.

La începutul toamnei lui 1951, hotărât să se dedice învăţăturii, îşi începe instrucţia gimnazială la Şcoala Normală ,,Al Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului, unitate de învăţământ care se bucura de un frumos renume, pe care îl asigurau dascălii, reuniţi într-un corp profesoral de elită.

S-a ajuns însă ca nişte împrejurări potrivnice, lipsite de orice noimă, să strivească visul unor elevi de a deveni dascăli de ţară. Aceasta a fost şi soarta lui Ion. H. Ciubotaru. ,,Prosperitatea părinţilor, refuzul lor de a se înscrie în colectivă, simpatia pentru vreun partid interbelic ori privaţiunilor de libertate – fără vreo vină – erau tot atâtea motive pentru îndepărtarea din şcoală a copiilor acestora. Profesiile clădite cu trudă şi onestitate se prăbuşeau sub povara delaţiunilor, care ajungeau să sufoce dosarele personale. Şi ceea ce era mai trist, se frângeau vieţi abia înmugurite.

Eliminarea entuziastului gimnazist s-a petrecut în vara anului 1954, când acesta tocmai se pregătea să susţină examenul de capacitate, după care i s-ar fi deschis calea spre cariera de învăţător. 28 de elevi au părăsit atunci şcoala de la Şendriceni cu sufletele împietrite.
Examenul de capacitate l-a susţinut în aceaşi vară, nu la Şendriceni, ci la Şcoala Medie Tehnică Medicală din Botoşani, unde s-a şi înscris pentru continuarea studiilor. Din păcate, când a terminat anul al doilea, toate şcolile medii tehnice din ţară erau în lichidare.

Dezorientat, a decis să se întoarcă la casa părintească. Totuşi, peste trei luni, adică în septembrie 1956, dădea o altă admitere. De această dată, la Şcoala Medie de Arte Plastice din Iaşi. Dar bucuria de a fi reuşit la examen a fost de scurtă durată, pentru că părinţii traversau o perioadă mult prea grea, pentru a le mai cere să-i suporte cheltuielile de şcolarizare. Nebunia cotelor îi adusese în pragul disperării. A înţeles drama pe care o trăiau şi, iarăşi, a rămas alături de ei. Învăţase mai de mic secerişul şi acum avea să deprindă prăşitul, cositul, căratul recoltei şi, îndeosebi, semănatul. Făcea tot ce-i stătea în putinţă ca reintegrarea sa în comunitatea sătească să se producă firesc, fără a se băga de seamă că lipsise atâta timp de lângă ai săi.

Împlinea şaptesprezece ani, vârstă la care viaţa pare la fel de frumoasă, oricum şi de oriunde ai privi-o.
În primăvara anului următor, un aparent noroc dădu peste el. Un verişor după mamă, care, de puţină vreme, fusese numit într-un post de conducere la Sfatul Popular al raionului Răcari, venise acasă pentru câteva zile, să-şi vadă neamurile, şi trecuse şi pe la familia lui Haralamb Ciubotaru. Întrebat dacă ar putea găsi un loc de muncă şi pentru cel căruia soarta i se tot împotrivea, a răspuns afirmativ, fără a chibzui măcar o clipă. Astfel după un stagiu de pregătire pentru serviciul ce-l aştepta, a fost încadrat ca agent poştal la Oficiul raional Răcari (din judeţul Ilfov), post care nu-i era deloc pe plac. Şi după două săptămâni se despărţea de acele meleaguri.

Acasă, îl aştepta o altă ofertă de serviciu. Nu-şi încheiase studiile liceale, dar cele nouă clase pe care le avea îl plasau înaintea multor candidaţi pentru posturile scoase la concurs la Sfatul Popular al Comunei Arborea. Astfel, a obţinut postul de referent principal.

Activitatea sa la sediul primăriei se îmbina frecvent, cu cea desfăşurată pe teren. Şi drumeţind prin satele comunei şi asistând la tot soiul de scene, se trezea adesea apărând cauza celor năpăstuiţi. Era felul său de a fi. Ori de câte ori vedea pe cineva în încurcătură, îi sărea în ajutor, fără să se gândească la consecinţe. Până la urmă, paharul s-a umplut şi, până la sfârşitul verii lui 1957, conducerea sfatului popular i-a desfăcut constractul de muncă pentru ,,atitudini neprincipiale”.
Dar pierderea slujbei nu l-a afectat.

Tatăl îi cumpărase o grădină undeva în vecini, îi construise şi o căsuţă, aşa că temelia împământenirii îi fusese pusă. Numai că obţinând ,,Dezlegarea” din partea Ministerului Sănătăţii, însoţită de o apostilă a Ministerului Învăţământului, potrivit căreia se putea înscrie la orice liceu teoretic din ţară, a susţinut şapte examene de diferenţă, la Liceul ,,Grigore Ghica” din Dorohoi, şi în felul acesta, la începutul anului şcolar 1958 – 1959, se găsea printre elevii clasei a IX- a de la Liceul Teoretic Nr. 2 din acelaşi oraş.

Starea de incertitudine luase sfârşit.
Ani studiilor liceale i-au lăsat tânărului întors la învăţătură o amintire frumoasă. A trăit din plin fiecare clipă şi a ajuns umăr la umăr cu cei din faţă. Şi găsea timp pentru încă multe altele. Mergea în excursii, pregătea spectacole, participa la concursuri literare, la petrecerile şcolăreşti, cânta şi dansa.

În plus, îşi asumase responsabilităţile capului de familie, pentru că, chiar în aceşti ani, tatăl Domniei Sale îşi ispăşea pedeapsa pentru refuzul de a fi semnat adeziunea de intrare în colhoz. S-a reîntors acasă după aproape trei ani şi liniştea avea să se aştearnă iarăşi peste sufletul său zbuciumat.

Câteva luni mai târziu, cel care avea să ajungă o personalitate proeminentă a culturii române îşi începea studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Al. I. Cuza” din Iaşi.
Capitolul următor al volumului omagial, intitulat LA CEAS ANIVERSAR, cuprinde un grupaj de articole dedicate marelui sărbătorit, sub semnăturile unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti.
P. S. Petru Gherghel, episcop de Iaşi al Episopiei Româno – Catolice, subscrie articolul ,,Fascinaţia adevărurilor esenţiale” un adevărat imn închinat Profesorului, pe care l-a cunoscut mai bine din vremea când desfăşura investigarea aşezărilor catolice din Moldova, în vederea elaborării acelei monumentale trilogii, ,,Catolicii din Moldova. Universul culturii populare”. După cum mărturiseşte, l-a impresionat atunci, mai cu seamă, ataşamentul său faţă de oamenii cu care urma să lucreze: ,,Avea capacitatea unică de a şi-i apropia, de a le asculta păsurile şi de a-i învălui cu căldura lui sufletească, lăsând impresia în cel mai scurt timp, că se cunoşteau de când lumea. Este, fără îndoială, un dar de la Dumnezeu, care merge la susţinerea profesionalismului şi către adevărata cunoaştere. Căci atâtea alte calităţi ale etnologului – clarviziune – perspicacitate, sagacitate ori subtilitate s-au putut manifesta, la modul optim, mai ales datorită acestei cunoaşteri a fiinţei ţăranului.

Oamenii îşi lăsau adesea lucrul, ca să stea de vorbă cu el. Chiar şi atunci când unele treburi nu suportau amânare, le întrerupeau. Îl ascultau cu luare-aminte şi îi răsapundeau la întrebări. Ignorau timpul ploios ori noroiul de afară şi se îmbrăcau în straie tradiţionale, pentru a fi fotografiaţi. Femeile îşi răscoleau lăzile de zestre, arătându-i cu firească mândrie, nepreţuitele ţesături, cusături şi broderii, lucrate de ele sau moştenite din bătrâni.

În preajma sa, taciturnii prindeau glas, timizii îşi învingeau reticenţa, iar cei talentaţi reînviau din amintiri cântece, jocuri şi obiceiuri, pe care le învăţaseră cândva. Biografii scufundate în anonimat căpătau culoare, datini păstrate într-o cută a sufletului erau dezvăluite cu multă bucurie. Sute şi sute de oameni, de toate vârstele şi de pe tot cuprinsul Diecezei, i-au stat mereu în preajmă, ajutându-l să descopere, în toată plenitudinea ei, fascinanta frumuseţe a culturii populare din satele catolicilor moldoveni…

Apoi s-a săvârşit miracolul – cele trei volume ale monografiei, în care descoperim adevăruri esenţiale: ,,suntem de acelaşi neam, vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi datini cu megieşii noştri ortodocşi”.

Însoţindu-l pretutindeni, la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Bacău, sau în străinătate, cu prilejul lansării fiecărui volum al lucrării amintite P. S. episcop i-a admirat, de fiecare dată, ,,dezinvoltura cu care îşi susţinea adevărurile descoperite în prezenţa unui auditoriu format din academicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici, români sau de alte naţionalităţi” şi, bucuros că a fost martor la festivitatea de premiere a acestei opere, s-a alăturat cu emoţie elogiosului discurs rostit de distinsul profesor Aurelio Rigoli, directorul Institutului Internaţional de Etnoistorie, în aula teatrului Sybaris din Castrovillari, Reggia Calabria, care, anunţând rezultatele deliberării juriului, îl numea pe Profesorul Ion H. Ciubotaru ,,Maestro di ricerche e di studi tra i grandi protagonisti della piu prestigiosa Antropologia culturale europea”.

Cu o tot atât de frumoasă urare îşi încheie P. S. episcop articolul: ,,Un profound gest de preţuire domnului profesor Ion H. Ciubotaru şi întregii sale familii. Un binemeritat gând de rugăciune recunoscătoare, însoţit de implorarea, de binecuvântarea de la Domnul istoriei şi al valorilor spirituale din viaţa oamenilor, pentru bucuria, sănătatea şi răsplata cuvenită celui SĂRBĂTORIT, la acest popas aniversar.
Cu vii mulţumiri şi adâncă recunoştiinţă – Petru Gherghel, Episcop de Iaşi”.

,,Un professor de elită: Ion H. Ciubotaru” este titlul celui de-al doilea articol, în care, Antonio Patraş, chiar de la început, recunoaşte că, fără să fi avut şansa de a-i fi fost student, eminentul Dascăl ,,a exercitat asupra sa fascinaţia unui model autentic, făcându-l să înţeleagă pe deplin, prin puterea exemplului propriu, importanţa disciplinei în viaţa morală, cât şi în domeniul intelectual, unde performanţa veritabilă se măsoară după ani lungi de asceză şi studiu temeinic. Om al datoriei, înainte de toate, cu un respect sacrosanct pentru ordinile şi pentru ierarhiile de valori tradiţionale, (ca orice spirit de elită, de altfel), amabil, dar fără efuziuni, de o politeţe strictă în raporturile cu semenii, cercetătorul – ajuns profesor universitar, nu a urmărit să câştige simpatia tineretului din amfiteatre şi să-şi seducă auditoriul prin vorbe meşteşugite, asemenea altor colegi, cu veleităţi oratorice şi puţină ştiinţă de carte, desprinşi mai mult să persuadeze decât să instruiască. Ambiţiile Domniei Sale vizau altceva decât gloria personală şi anume resurecţia vechii şcoli româneşti, distruse de comunişti”.

Şi nu putea să-i scape semnatarului acestui articol decenii dedicate studiului şi hotărârea distinsului etnolog de a împărtăşi şi celorlalţi roadele cercetării, cu gândul mărturisit de a strânge în juru-i un mănunchi de specialişti şi de a continua, ca reprezentant notoriu al şcolii ieşene de etnologie, tradiţia inaugurată în mediul academic autohton de Petru Caraman, maestru pentru a cărui memorie nimeni nu a făcut atât cât recunoscătorul discipol.
Este menţionat apoi, rolul Domnului Profesor în calitate de şef al Departamentului de etnologie din cadrul Institutului de Filologie Română ,,A. Philippide” al Academiei Române din Iaşi, solicitat să ţină ore în Universitate, la diverse facultăţi şi meritul Domniei Sale de a-i familiariza pe studenţi cu semnificaţiile străvechi ale componentelor de bază ale civilizaţiei tradiţionale româneşti, pregătindu-i astfel, pentru a deveni specialişti în instituţiile de profil (Muzeul Satului, Muzeul Etnografic al Moldovei, muzeele judeţene, etc.)

Mizând exclusiv pe calitate, septuagenarul Profesor ,,a rămas în memoria multor generaţii de studenţi ca o figură luminoasă, model de seriozitate şi competenţă, pedagog şi erudit om de ştiinţă, despre a cărui muncă de cercetare dau seamă, pe lângă atâtea cărţi, şi cursurile Domniei Sale… Simpla enumerare a materiilor predate, vorbeşte, credem, de la sine: Etnologie românească, Etnologie generală, Literatură fantastică (confluienţe, disocieri), Teme şi motive folclorice de circulaţie europeană, Perspective etnologice asupra unor simboluri din creaţia eminesciană, Probleme de filozofie a culturii populare, Capodopere ale literaturii populare şi multe multe altele”.

În finalul elogiosului articol, autorul aminteşte că, ,,printre numeroasele recompense academice cu care i-a fost încununată activitatea de cercetare, reputatul etnolog a cules şi un invidiat premiu internaţional, Premio Internazionale de Studi Demoetnoantropo logici Giuseppe Pietre – Salvatore S. Marino din Palermo, cea mai înaltă distincţie ce se acordă studiilor din domeniul menţionat la nivel european.

Salutăm şi noi binevenita răsplată. Dar dincolo de premiile care i-au încununat activitatea de cercetare, la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani, Ion H. Ciubotaru poate spune că şi-a văzut, în sfârşit, visul cu ochii: ,,la Universitatea din Iaşi, şcoala românească de etnologie trăieşte azi unul dintre momentele de graţie ale istoriei sale. Iar numele Profesorului a dobândit deja rezonanţa mitică a unei personalităţi cu adevărat excepţionale, în preajma căreia avem încă norocul să vieţuim”.

Într-un alt articol din acelaşi grupaj, ,,Ion H. Ciubotaru la un moment aniversar” , Iordan Datcu (Bucureşti) remarcă o altă particularitate a operei distinsului etnolog, ,,tratarea de regulă, monografică, în principalele sale lucrări”, fie că este vorba de o singură localitate (Vânătorii, în colaborare cu Silvia Ionescu, Iaşi 1971), fie de un gen, fie de o zonă etnografică. O tratare monografică personală propune şi în volumul ,,Folclorul obiceiurilor famialiale din Moldova (Marea trecere)”, cu un capitol de etnomuzicologie de Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu (Iaşi, Caietele Arhivei de Folclor VII, 1986), o cercetare a cântecului funebru, şi a contextului său etnografic, rod al unor îndelungate anchete pe teren şi al unor numeroase înregistrări sonore.

O cercetare complexă, inedită, relevă şi ,,Valea Şomuzului Mare. Monografie folclorică. Cu un capitol de etnomuzicologie de Florin Bucescu şi Viorel Bârleanu (Iaşi, Caietele Arhivei de folclor, X, 1991), o monografie nu doar a spiritualităţii zonei situate în centrul Podişului Sucevei, ci şi a coordonatelor ei etnografice (aspecte geografice, precizări istorice, aşezările, portul, îndeletnicirile).

Investigarea etnografică şi folcloristică, de-a lungul a mai bine de două decenii, a celor 50 de localităţi, i-a impus lărgirea ariei de cercetare, mulţi locuitori din zonă fiind urmaşii unor băjenari din Transilvania, nu numai din localităţile apropiate, ci şi din Bihor, Sălaj, Sibiu. Constatarea unor identităţi între folclorul şomuzean şi cel transilvănean i-a impus lui Ion H. Ciubotaru şi cercetarea satelor de peste munţi, de unde au venit, cu secole în urmă, băjenarii.
De altfel cercetarea fenomenelor într-un context mai larg este un precept metodologic al autorului: cercetările de acest gen îşi propun, înainte de toate, cunoaşterea amănunţită a faptelor, încadrarea lor într-un context etnofolcloric mai larg, stabilirea tuturor relaţiilor posibile şi abia în ultimă instanţă, dacă este cazul, sublinierea unor elemente particulare”.
O astfel de tratare o aflăm în antologia din volumul al doilea, care cuprinde colinda, pluguşoare, semănatul şi sorcova, cântece de leagăn, oraţii de nuntă, cântecele miresei, strigături de nuntă, bocete, cântece de priveghi şi versuri funebre, descântece, balade, cântece propriu – zise, strigături de joc, proverbe şi zicători, ghicitori şi basme.

,,Volumul antologic – remarcă Nicolae Bot – cuprinde texte de o rară frumuseţe şi valoare documentară; selectarea documentară dovedeşte gust pentru frumosul folcloric şi o bună orientare în literatura orală.

În totalitatea ei, monografia este o contribuţie de o reală valoare la cunoaşterea culturii populare româneşti.”
Un alt merit deosebit al Domnului Profesor, subliniat în articol, îl reprezintă proiectul de fundare a Arhivei de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, în cadrul căreia universul culturii populare este investigat în toată complexitatea sa. După aproape 40 de ani de activitate, la Iaşi s-a constituit un bogat fond arhivistic: peste 300.000 de documente etno – folclorice. Şi din nou, sunt menţionate, în prim planul creaţiei Domniei Sale, capodopera ,,Catolicii din Moldova”… ,,contribuţia cea mai importantă de până acum la cunoaşterea universului culturii populare româneşti”, şi masiva monografie ,,Petru Caraman. Destinul Cărturarului” (Iaşi, Editura Universităţii ,,Al. Ioan Cuza”, 2008), nume cu rezonanţă şi în urarea care înnobilează finalul acestui text: ,,Îi urăm colegului Ion H. Ciubotaru mulţi ani cu sănătate, succes în tipărirea operei lui Petru Caraman, dar şi în scoaterea la lumină a altor lucrări personale”.

Mai departe, sub titlul ,,Vocaţia întemeierii”, Adina Hulubaş (Iaşi) relevă firea fermă, reflexivă şi conştientă de propria menire a Profesorului sărbătorit, cel care a biruit multe obstacole pentru a întemeia o operă fără precedent – Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, Caietele Arhivei de Folclor sau activităţile patronate de Centrul Judeţean al Creaţiei Populare din Iaşi, ,,aşezând la prezentul etern creaţia populară”. Ce călăuze a avut? ,,Calitatea fundamentală pentru actul de întemeiere a fost intrasigenta moştenită, pe de o parte, de la Haralamb Ciubotaru, a cărui figură paternă dominantă apare mereu încoronată de demnitate absolută în rememorările Profesorului, pe de altă parte, Petru Caraman, mentorul a cărui apropiere l-a format în mod definitoriu, i-a cultivat rigurozitatea ştiinţifică şi umană vreme de 18 ani. Lecţiile de viaţă primite de la reputatul etnolog au găsit teren prielnic în personalitatea discipolului, iar roadele acestui ,,altoi” vor continua să schimbe domeniul etnologiei româneşti multă vreme de acum încolo. Modul în care a învăţat Ion H. Ciubotaru de la Petru Caram să cerceteze şi să apere cultura tradiţională românească defineşte discursul său în orice împrejurare: direct, fără eufemisme menajatoare, mereu în slujba adevărului ştiinţific. Lecţia precauţiei, cel mai adesea din motive sociale, nu i-a fost predată profesorului Ciubotaru, căci aceasta este sinonimă compromisului şi nici unul din cei trei nu a admis vreodată concesia ca alternativă.” Aşa au fost posibile realizările care stau acum la îndemâna noastră: ,,Arhiva de folclor a Moldovei şi Bucovinei”, în ale cărei anchete au fost şi germenele monumentalei lucrări, premiată în ţară şi străinătate ,,Catolicii din Moldova. Universul culturii populare”, Caietele Arhivei de Folclor şi numeroasele iniţiative pe care le-a patronat, în calitate de îndrumător de specialitate la Muzeul Etnografic al Moldovei, director la CentruL Judeţean Iaşi al Creaţiei Populare şi coordonator al Tezaurului etno-folcloric al Moldovei”, toate având în comun voinţa de a sistematiza, ordona, clasifica, interpreta şi valorifica actele de cultură tradiţională, atât de pulverizate în manifestări şi proiecte izolate.

,,Bucuria lucrului bine făcut l-a însoţit în fiecare moment pe Domnul Profesor, iar vocaţia întemeierii s-a sprijinit pe nevoia de a face să dăinuie valoarea prin transmiterea culturii autentice. Este ceea ce la Universitate, Domnia Sa întemeiază în continuare, însă nu prin instituţii, ci prin oameni”.
Cu aceste cuvinte îşi încheie autoarea articolul.

,,Discipol al profesorului Petru Caraman”, se intitulează articolul în care un alt specialist îşi omagiază mentorul, de această dată, Ioana Repciuc, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Evocând începuturile relaţiei magistru – discipol, autoarea precizează că ,,Profesorul Petru Caraman şi Ion H. Ciubotaru s-au întâlnit într-un moment de răscuce: primul avea de suportat nedreptatea înlăturării abusive de la catedră, iar cel de-al doilea căuta un spijin în materializarea pasiunii sale pentru studierea culturii tradiţionale. Dacă discipolul a reuşit să asimileze pe deplin darurile oferite, cu atâta generozitate, de maestru, dintr-un preaplin al profesorului genial, învăţatul şi-a găsit în acesta speranţa unei posterităţi mai luminoase decât marasmul contemporaneităţii adverse; a fost mulţumit de mintea sa strălucită şi de inegalabilul devotement pe care i l-a arătat.

Ce optsprezece ani petrecuţi de Ion H. Ciubotaru în preajma cărturarului au fost urmaţi de peste trei decenii de aplecare cu minuţiozitate şi spirit vizionar asupra operei acestuia, pe care a primit-o în grijă, în calitate de unic legatar al testamentului său ştiinţific, perioadă de arhivare a bogăţiei de materiale folclorice şi de studii nepublicate şi mai ales scoaterea acestora la lumina tiparului.

Cinci volume au şi fost editate de discipol, în perioada 1982 – 2005, cărora li se adaugă mai multe studii publicate în ,,Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei” (2002 – 2009) într-un context ştiinţific potrivit pentru punerea în evidenţă a contribuţiilor savantului. Activitatea editorială a început cu selectarea unor valoroase texte folclorice din colecţia Profesorului Caraman, încluse într-un volum din seria ,,Caietele Arhivei de Folclor”.

Iar încununarea cunoaşterii discipolului în privinţa mentorului său o reprezintă monografia ,,Petru Caraman. Destinul cărturarului” apărută în anul 2008. Este o operă monografică, de mare întindere şi minuţioasă documentare, care a devenit la nivel simbolic, momentul culminant al întâlnirii dintre maestru şi discipol, care dovedeşte aşa cum just remarcă Ion Taloş, că ,,avea un singur elev ca Ion Ciubotaru, prin care Caraman trăieşte şi activează în continuare”… Lectura textului monografic lasă sentimental de profundă comuniune, până la presimţirea interferenţelor dintre gânduri şi fapte, crezuri ştiinţifice şi morale, vremuri şi cărţi, care-i leagă pe cei doi.

,,Discipol autentic al unui mentor care reprezenta în sine o întreagă şcoală, el îşi asigură măreţia morală prin gestul de recunoaştere şi preţuire sinceră a rădăcinilor sale. Tocmai de aceea, destinul său profesional se înalţă în centrul vital şi nu în umbra impunătorului stejar.” Acesta este şi omagiul suprem pe care îl aduce la acest ceas aniversar, semnatarul articolului.
Volumul continuă cu un capitol intitulat STUDII ŞI MATERIALE, subsumând 28 de texte pe teme etno folclorice, semnate de specialişti în domeniu din diferite centre de cercetare din ţară şi din Republica Moldova, în ale căror pagini se întâlnesc şi ample referiri elogioase la anumite cărţi ale D-lui Profesor.

Alte două grupaje sunt intitulate CORESPONDENŢĂ, DOCUMENTE şi respectiv ANIVERSĂRI, COMEMORĂRI, fiecare incluzând câte două texte.

Iar ultimul capitol RECENZII, COMENTARII cuprinde nouă texte, toate focalizând opera ilustrului om de ştiinţă, entolog şi profesor. Sunt în aceste pagini tot atâtea argumente ce-l situează pe autorul acelor lucrări monumentale, Caietele Arhivei de Folclor, (Catolicii din Moldova… şi Petru Caraman…) printre cele mai strălucite nume care s-au aplecat asupra tradiţiilor populare din satele româneşti. Şi, în mod fericit, aceste aprecieri se conjugă cu sărbătorirea a 70 de ani de viaţă ai profesorului universitar doctor Ion H. Ciubotaru.

Este un plăcut prilej, cu care, omagiilor semnatarilor prezentului volum, să alăturăm şi urarea noastră: La Mulţi Ani!, sănătate şi noi fapte care să îmbogăţească patrimoniul culturii româneşti, spre strălucirea şi mai puternică a personalităţii ilustrului om de ştiinţă.

Atunci când am necazuri, scriu!
Aşa am mai scris, cu mult timp în urmă, dosind totul într-o oboroacă pusă în podul casei părinteşti. Când m-am întors acasă, după ceva vreme, nu am mai găsit decât o parte din maculatoarele scrise cu creionul, pentru că împletitura a fost descoperită de tatăl meu şi redată circuitului gospodăresc al casei. În aceste vremuri scriu şi nu orice, ci numai ceea ce privesc pe oameni şi faptele lor. Singura mulţumire în muncă, în viaţa de zi cu zi, e că am posibilitatea de a păstra pe diferite suporturi şi, chiar, să valorific ceea ce fac prin intermediul acestei publicaţii.

Acum, scriu acest expozeu încercând să înving persistenţa unui sentiment de regret provocat de neparticiparea mea, tocmai, la lansarea celei mai importante cărţi de poezii – ,,Cu sufletul în lesă”- a poetului Doru Petrariu. Un regretabil neprevăzut! (cât de des ne urmăreşte acest neprevăzut!).
Am zis cea mai importantă, pentru că este a treia carte a Domniei Sale şi, conform obiceiului, Doru Petrariu poate solicita intrarea în Uniunea Scriitorilor din România. Sigur, această aspiraţie spre ,,porţia sa de libertate” nu depinde de calitatea actului de creaţie. Precum în povestea clasică, întortochiate vor fi căile: şopârle, balauri, gorile, hiene şi câte şi câte! Făt Frumos va trebui să lupte! Să lupte! Să lupte… pentru a-şi apăra creaţia! Să lupte pentru a-şi statornici locul meritat în spaţiul literaturii.

Născut la 24 martie 1964 (tata – Petru şi mama – Garofina), în comuna Cristeşti, judeţul Botoşani, a învăţat la Şcoala Generală Nr.1 Botoşani şi a absolvit cursurile de zi ale Liceului Economic şi de Drept Administrativ din Botoşani. Cu munca s-a obişnuit încă din fragedă copilărie, ceea ce a făcut să-i fie uşor, mai apoi, să îndeplinească diferite responsabilităţi profesionale cum ar fi: ospatar-recepţioner, revizor gestiuni, şef unitate – administrator, inspector fiscal. Din 2007 este consilier juridic în cadrul Direcţia Generală a Finanțelor Publice Botoşani.

În aceeaşi măsură s-a îngrijit de latura spirituală a sa. Și cum aceasta nu poate fi desăvârşită decât prin perfecţionarea pregătirii intelectuale, conectat la realităţile vremii a muncit şi, în 2005, a obținut licenţa în drept, Facultatea de Drept ,, Petre Andrei” din Iaşi, iar în 2007 a absolvit, cu diplomă de licenţă, Facultatea de Finanţe Bănci ,,Spiru Haret” Bucureşti.

Tot timpul a avut încredere în ceea ce face, considerând că trecerea sa prin viaţă trebuie să lase urme. Într-o discuţie cu Domnia sa, abordând problematica individului în societate şi ceva filozofie despre viaţă, mi-a răspuns doar citându-l pe Jhon Milton: ,,Uneori este mai bine să fii un şef mai mititel în iad, decât o slugă oarecare în rai”. Și… nu s-a oprit aici: ,,În ce priveşte viaţa, oamenii cei mai înţelepţi au fost dintotdeauna de aceeaşi părere: nu-i bună de nimic” (Niezsche).

Acest dialog mi-a întărit convingerea despre ceea ce îl caracterizează pe Doru Petrariu, lucru pe care l-am descoperit, cu ani în urmă, în versurile sale: ,,M-am născut/ Am ieşit din timp/ Voi muri/ Însuşi timpul voi fi,/ Cine o să afle/ Cine o să ştie/ Ce am fost/ Şi ce sunt/ Fără a fi./” Gravă problemă… şi foarte complicat poate fi şi răspunsul! Este adevărat că: nu ştim când şi de ce ieşim?… unde stăm şi de ce stăm?… cât stăm şi de ce trebuie să stăm?… când plecăm?… unde plecăm şi de ce trebuie să plecăm?… cine va şti dacă am fost şi la ce foloseşte dacă am fost?!…

Uneori, Doru Petrariu abordează problematica vieţii apelând la ,,mitul căprioarei”, altfel de cum poetul Nicolae Labiş. La Nicolae Labiş, în ,,Moartea căprioarei”, drama eului poetic ce tulbură liniştea sufletească este accentuată de scena sacrificiului, prin ,,moarte” se salvează ,,viaţa”: ,,(…) O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,/ şi viaţa caprioarei spre zările târzii/ Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna/ Când lasă cuiburi sure şi pustii./ Împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,/ şi-am tresărit tăcut şi alb când tata/ Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!/ Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau./ Ametiţoare apă, ce-ntunecat te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit/ La ceas oprit de lege şi de datini…/ Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte./ (…)”.
Doru Petrariu, în ,,Viaţa căprioarei”, trăieşte o cutremurătoare experienţă tratată în sens ezoteric printr-un vers simplu: ,,mai aveam/ doar câteva/ seminţe de grâu,/ grâul încolţeşte repede/ existau şanse/ să supravieţuiesc/ în iarnă,/ dar deodată/ în ochiul ferestrei/ poposi o căprioară,/ apăruse din cer/ să-şi astâmpere foamea,/ în ceruri nu se ştia/ că sunt vegetarian,/ a intrat înăuntru,/ i-am dat boabele de grâu,/ în iarna aceea/ n-a murit nimeni,/ în primavară/ am trimis căprioara/ să-i spună lui Dumnezeu/ că aici/ trăieşte în om/”.

Deşi puţin spus despre ceea ce-l defineşte, despre structura sa spirituală, pot spune că Doru Petrariu are un fond intelectual bine conturat, ceea ce i-a permis, deşi tânăr, să facă publice cele trei cărţi de poezii.

Prima carte de poezii, ,,Oglinzi stinghere”, a apărut la Editura Quadrat, Botoşani, 2006. În prefaţa acestei cărţi – ,,Luptătorul din deşert (pretext pentru o prefaţă) –”, Cornel Udrea constată: ,,Doru Petrariu nu va fi niciodată un versificator dulceag, romanţios, cu semantici de catifea, dar nici nu cred că îi pasă prea mult. El transcrie stări şi sentimente, din locuri şi timpuri precise, alcătuindu-şi o cronică personală despre prezentul ostil, plin de contradicţii şi de umbre oportuniste ce se declară urmaşe ale luminii.”

Apărută la Editura Quadrat, Botoşani, în 2007, ,,Inger topit” este cea de-a doua carte de poezii. Din prefaţa acesteia semnată de Cornel Udrea – ,,Exerciţii de imaginaţie” -, aflăm: ,,Cu acest al doilea volum de versuri, Doru Petrariu se aşează definitiv într-o lirică agresivă, adesea necruţătoare cu sentimentele, ca o privire circulară asupra realităţii cotidiene, dar şi în legătură directă cu senzaţiile care devin sentimente, pe măsură ce ocheanul subiectiv descoperă în mările existenţiale
atlantide de serviciu, justificative pentru demersul poetic. (…) La Doru Petrariu poezia devine o formă de manifest existenţial, de strigăt, cu ignorarea pustiei, pe care o vede populată, vie şi necesară. Exclamaţiile sale, esenţializate, lapidare, reflectă un mod de a înţelege şi de a accepta viaţa, destinul eliberator de prejudecăţi.” Pe coperta a IV-a se află un autograf dat de renumitul actor Florin Piersic, cu următoarea precizare: ,,Prietenul Cornel Udrea mi-a arătat un manuscris al unui poet botoşănean – căci Poet este – şi după ce l-am citit, mai mult cu ochiul sufletului, mi-am spus că acest Doru Petrariu este aşa, ca o insulă, neînconjurată de ape…”

A treia carte, ,,Cu sufletul în lesă” (chinologie lirică la purtător), a apărut la Editura Agata, în acest an. Cu o prefaţă – ,,Libertatea de a tăcea despre toate” (Posibilă prefaţă) – semnată de mentorul său, Cornel Udrea, care de această dată este mult mai tranşant: ,,Doru Petrariu nu este un poet clamant, cu verb public rostit în piaţa mare a cetăţii: preferă să îşi spună sieşi tot ceea ce vede şi aude, dar mai ales simte, de la senzaţie la sentiment. Eliptic în formula poetică, lasă loc celui care-i citeşte cuvintele construite în versuri, posibilitatea de a se identifica cu o realitate vie, adesea dureroasă şi cinică. (…)Botoşanii lui Eminescu respiră în continuare poezie şi cultură, ca un omagiu adus omului, Creatorului, iar acolo în Cetate se petrec lucruri minunate, durabile, rezistente, ca mijloace de autoapărare, şi printre acestea se află Poesia.”

Apariţia fiecărei cărţi a stârnit şi comentarii în presă:
,, (…) Petrariu se deosebeşte net de către ceilalţi debutanţi, nu numai prin poezie, ci şi prin felul de a privi viaţa. Din poezia lui Petrariu nu transpiră adâncimea gândirii filozofice, falsă sau naturală, cum încearcă majoritatea poeţilor să-şi etaleze nivelul de cultură ce-l posedă. Petrariu n-a fost preocupat de rostul filozofiei aristotelice, de gândirea umană a lui Platon, de rostul antic al lui Seneca, cum nu s-a aplecat, spre a le aprofunda, asupra operelor filozofilor medievali sau moderni. Recent absolvent al facultăţii de drept, Petrariu nu s-a arătat interesat nici măcar de opera filozofului Montesquieu „Despre spiritul legilor”, fără de care cu greu poţi înţelege Dreptul constituţional. Nu cred că i-a reţinut prea mult atenţia Logica lui Leibnitz sau judecăţile de valoare ale lui Kant cu privire la raţiunea umană pură şi practică. Nimic din toate acestea nu lasă Petrariu a se înţelege din poezia sa, pentru că el vine dintr-o altă lume, o lume atât de cunoscută nouă, că nici n-o mai sesizăm pentru că ne confundăm cu ea. Poezia lui Petrariu este o poezie izvorâtă din spiritul şi inteligenţa nativă ce ne caracterizează ca popor. Filozofia poeziei lui Petrariu este filozofia vieţii noastre formată dintr-o sumă de întrebări, la care frământările sufleteşti ale poetului caută răspuns. Numai că el trebuie să discearnă, în căutarea adevărului, ce-i minciună, viclenie, lehamite, inerţie în acţiune adică să scociorască în trăsăturile umane negative pentru a le descoperi pe cele ce ne înnobilează prin frumuseţea lor morală. Iată de ce poezia lui Petrariu este o poezie a întrebărilor fără răspuns, o poezie fără construcţii metaforice, dar realistă prin tema abordată, uimitor de simplă dar extrem de complicată în răspunsuri. Poezia lui Petrariu îl caracterizează întocmai, firea sa fiind una dificilă în a înţelege aspectele vieţii, rostul acesteia. Uneori devine sâcâitor prin întrebările puse, iscoditor, fiind mereu nemulţumit de răspunsurile primite, fiind mereu în căutarea altora, mai apropiate firii şi înţelegerii sale. Volumul de debut incită la lectură, incită în a-l înţelege pe poet, incită la a ne întreba dacă viaţa pe care o trăim este una a adevărului sau a minciunii? (…).” (Ioan Rotundu, ,,Un altfel de Doru Petrariu”, http://www.jurnalulbtd.ro/15 decembrie 2006)

,,(…). Cel de-al doilea volum de poezie îi consacră lui Petrariu un loc de frunte printre poeţii botoşăneni. Poate că maturitatea poeziei sale izvorăşte şi din experienţa de viaţă a celor 40 de ani împliniţi. Poate că farmecul ei este consecinţa căutărilor sufleteşti ale poetului, căutări pline de răsturnări spectaculoase ale cursului vieţii sale. A trăit pe viu evenimentele din decembrie 1989, a crescut odată cu formarea societăţii capitaliste româneşti, plină de tragedii umane, care i-au marcat firea în muţenia ei, în interiorizarea sufletească. (Ioan Rotundu, ,,Hotărât lucru: Petrariu are talent cu caru”, http://www.presaonline.com/stiri/stiri-locale/hot-259-rat-lucru-petariu-are-talent-cu-carul-154698.html)

Sigur, aşa cum îl cunosc, Doru Petrariu ne va face multe surprize plăcute, oferindu-ne încă multe creaţii şi care vor provoca ridicate valuri de comentarii.
Talentul și imaginaţia sa de invidiat îl vor determina să scrie continuu. Şi va scrie! Va scrie, pentru că este poet!
Iar eu, nu mă voi opri aici! Îi voi urmări evoluţia, completând de fiecare dată acest material documentar.

Sper, din adâncul sufletului, ca Doru Petrariu să aibă şi puterea de a trece peste misteriosul zid al USR!
Succes Poetule!

Bibliografie:
1.Doru Petrariu, ,,Oglinzi stinghere”- poezii, Editura Quadrat, Botoșani, 2006
2.Doru Petrariu, ,,Inger topit”- poezii, Editura Quadrat, Botoșani, 2007
3.Doru Petrariu, ,,Cu sufletul în lesă” (chinologie lirică la purtător), poezii, Editura Agata, 4.
4.http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Un-altfel-de-Doru-Petrariu-2-1051.html
5.http://www.evenimentuldebotosani.ro/viewArticol.php?articol_id=21173&_showc=1
6. http://www.presaonline.com/stiri/stiri-locale/hot-259-rat-lucru-petariu-are-talent-cu-carul-154698.html
7.http://www.monitorulbt.ro/Actualitate/2010-05-15/Volum+de+poezii+lansat+la+ Casa+Tineretului.
8.Arhiva Editurii Agata: Dosar nr.301, Doru Petrariu

Eminescu nu e poet, nu e artist, nu e fiinţă. Eminescu e ecou şi muzică într-un spaţiu claustrat de propriile incoerenţe…Şi «sferele» încă mai cântă…
Călugărul îşi spune ultima rugăciune în chilia săracă, naufragiatul mai are câţiva paşi până a se dedica apelor nemărginite, văduva îşi boceşte pentru ultima oară destinul alegând actul final… efemeritate totală… În alte părţi, «departe! târziu! sau niciodată!» Etapele autentice ale unui curs firesc nu întârzie să se succeadă, nici măcar zeii nu se pot întoarce la moartea lor de fiecare zi… Faţă în faţă cu tăcerea şi poate încremeniţi într-un proiect prehotarât am pierdut simţul auzului, suntem victimele unei paralizii irecuperabile generale determinate de «lipsa de muzică». Totul e sublimat în tăcere, asumare, resemnare şi continuare…

Nici măcar undele nu mai vorbesc, iar nuferii mimează absenţi o stare de roz multiplicându-se aproape mecanic pe luciul apei fără simţ, fără candoare. Codrul verde curge lin în locul susurului de apă, iar luna foşneşte în «bolta senină» păstrându-şi culoarea şi forma de tei. Încet… parcă am intra inconştient într-o lume a mutaţiilor naturale,
izbindu-ne puternic de liniştea derutantă şi nesfârşită, purtătoare de teluric şi astral. «Nicio limită externă nu există, dar etern ne opreşte o limită».
Inofensivă şi plină de un haotism inexplicabil, parcurgând mai degrabă un joc de iele decât o normalitate a stărilor, lumea se justifică prin două coordonate: libertate şi tăcere. Plus şi minus într-o ecuaţie de forme şi fond, în care şi cele mai simple operaţii sunt transfigurate şi incifrate, toate cu acelaşi mesaj. Ce rost ar avea acum să ne amăgim cu explicaţii savante, să găsim interpretări potrivite, să purtăm măşti false ale credibilităţii?… când tăcerea şi efemeritatea au încheiat un pact faustic, iar literatura, singulară prin artisticul său, nu se poate implica decât ca un aşa zis video-proiector?…

În lumea surdă a acestor preludii ale sentimentelor nu mai murmură nimeni, nimic… nici măcar geniul – actor al scenariului feeric nu îşi poate aduna forţele creatoare să armonizeze atmosfera. Pustiit, rece şi la fel de sceptic, tace si creează, tace şi se revoltă, tace şi strigă. Nu e înăbuşire de glas, nu e neputinţă, ci doar «lipsă de muzică»… Cântecul acela sensibil, liric, absolut prin emoţie, cântecul recăderii cuvântului în sine, cântecul obsedat de propriile intensităţi si revărsări a încetat.
Când Demiurgul îşi pierde muzica atunci lumea să devine nonsunet…Posacă , sterilă si prăfuită de timp , cu chip tânăr, ochi mari şi figură poetică distinsă, lumea eminesciană se efemerizează ireversibil..

Dar deodată o scurtă glăsuire, întreruptă de circularitatea propriei lumi: «Numai poetul…»… Toţi cei care ne pierdem în nefiinţă, toţi cei care ne-am spus cu umilinţă ruga la început, toţi cei care ne pregăteam de ultimul moment am aflat răspunsul carenţei atât de pregnante şi totuşi insesizabile..
Eminescu nu mai e poet, nu mai e artist, nu mai e fiinţă, dar e consumat etern de sferele sale muzicale, de armoniile kantiene şi de «cercul vostru strâmt».

Autor, Gheorghe BURAC

Actualul preşedinte de onoare al Filialei Judeţene Botoşani al Asociaţiei Naţionale ,,Cultul Eroilor” s-a născut la 20 martie 1927, în satul Vlăsineşti din judeţul Botoşani, din părinţii Ioan şi Maria Damian, familie cu întinse ramificaţii în această aşezare.

Era timpul primelor semne ale marii crize economice (1929 – 1933) care avea să afecteze, după numai doi ani, economia românească, inclusiv cea rurală.
Cu aspiraţiile unei vieţi pline de privaţiuni şi fără nici o perspectivă de mai bine i-a fost dat să se confrunte şi familiei Damian. Pentru ca cele opt suflete din casă să poată supravieţui, părinţii dar şi copiii, trebuiau să muncească peste puterile lor, după cum relatează protagonistul acestor rânduri, într-o notiţă autobiografică, pe care mi-a pus-o la dispoziţie.
Pentru că aveau pământ puţin, lucrau hectare întregi, cât puteau cuprinde, în parte, pe la cei bogaţi şi, mai ales, erau mereu prezenţi pe moşia boierului, puşi la cele mai silnice munci.
Viitorul colonel n-a putut lipsi din echipa familiei ,,condamnată” la ,,muncă forţată”; n-a fost deloc un răsfăţat. La vârsta de numai 10-12 ani, trudea vara, în timpul vacanţelor, la strânsul snopilor de grâu, în urma secerătorii – legători, cu picioruşele de copil însângerate de miriştea aspră şi uscată, pentru doar 5 lei pe zi (preţul unei pâini, în anul 1938) şi la alte treburi, de-a valma cu cei mari.

Şi cu o înverşunare abia stăpânită, îşi aminteşte copilul de atunci cum, în zilele lungi şi toride de muncă, li se servea în lan, aceleaşi bucate, vara întreagă: mămăligă fermentată, castraveţi muraţi şi brânză cu viermi. Aceeaşi soartă o aveau toţi vlăsineştenii a căror existenţă era dependentă de curtea boierească.
Anii războiului, apoi seceta şi foametea din anii 1946-1947, au împovărat şi mai mult viaţa oamenilor, nu numai din această zonă, dar familia Damian a suportat şi mai greu dificultăţile generate de consecinţele acelor calamităţi.

Paradoxal, în acele timpuri atât de vitrege, între oamenii satului erau relaţii de bună înţelegere şi
intr-ajutorare, iar munca cinstită era la rang de cult. De aceea, parcă nimic nu-i putea învrăjbi. Acceptau cu stoicism viaţa, aşa cum era… În sat, funcţionau ateliere de croitorie, cizmărie, cojocărie, fierărie, tâmplărie şi erau mulţi meseriaşi care le satisfăceau, în mare parte, trebuinţele gospodăreşti şi vestimentare, alimentele de bază nu le lipseau şi astfel, trăiau cu sentimentul că Dumnezeu are grijă de ei.

Ogoarele se lucrau în totalitate – ce-i drept, rudimentar, cu braţele şi cu animalele de povară-gospodăriile erau îngrijite, arătând chiar mai bine decât astăzi, iar grădinile era pline de pomi fructiferi, viţă de vie şi flori.

Amintiri plăcute are domnul colonel şi despre anii de şcoală. Şapte clase se învăţau în vremea aceea la Vlăsineşti. Cuprins de nostalgie după anii aceia, ai vârstei de aur, eroul de acum evocă momente din orele de curs, din lecţiile de istorie, prin excelenţă, jocurile copilăreşti şi serbările şcolare, premiile care îl bucurau peste măsură la fiecare sfârşit de an şi nu-i ezită să-i prezinte în strălucirea lor de atunci pe învăţătorii care i-au îndrumat primii paşi spre cunoaştere: soţii Ficiuc, Honciuc, Trufin şi Lebădă, figuri luminoase ale învăţământului vlăsinăştean.
În anii 1940 – 1945, a urmat cursurile şcolilor tehnice agricole din Suceava şi Râmnicul Sărat. Erau ani de război. Şi, la 20 martie 1944, chiar când îşi sărbătorea ziua de naştere, a primit ordin de prezentare a plăşii Săveni, unde a fost încadrat într-un detaşament de premilitari şi trimis către sudul Moldovei, fără să ştie precis unde urma să ajungă. După 7-8 zile de mers pe jos, pe o vreme ostilă, înfometaţi şi epuizaţi de atâta drum, băieţii tineri din acel detaşament au ajuns în oraşul Roman. Aici au fost îmbarcaţi într-un tren de marfă şi, după o zi şi o noapte au ajuns în gara Gugeşti. Preluaţi apoi de nişte delegaţi ai unor unităţi militare, au fost conduşi undeva în sudul Focşanilor, unde au fost puşi să execute diferite lucrări de apărare, menite să oprească defensiva armatelor sovietice asupra oraşului. Acest calvar a luat sfârşit la 10 august, abia când întregul detaşament de premilitari ,,genişti” a fost ,,lăsat în vatră”. Elevul Dumitru Damian, care fusese luat de pe băncile şcolii, s-a oprit mai întâi la Şcoala Tehnică Agricolă din Râmnicul Sărat, şi-a finalizat cursurile, a susţinut şi examenul de absolvire şi apoi şi-a continuat drumul până la Vlăsineşti. Cu diploma de tehnician obţinută ,,cu brio”, a fost încadrat la Direcţia Agricolă a fostului judeţ Dorohoi şi repartizat să asigure asistenţa tehnică în diferite puncte de lucru de la Ferma Agricolă Trestiana şi din cadrul Ocolului Agricol al Plăşii Săveni, în această calitate, participând şi la plantarea, cu specii forestiere a păduricii comunale Vlăsineşti, în suprafaţă de cca. 40 de ha. cu specii de arbuşti, a altor suprafeţe, expuse proceselor erozionale, din acelaşi teritoriu.

Concomitent cu serviciul de tehnician agronom, în anii 1946 – 1947, tânărul Dumitru Damian era preocupat şi de continuarea pregătirii şcolare.
Şi astfel, în perioada 1946 – 1947, îşi susţine examenele de diferenţă la Liceul ,,Grigore Ghica Voievod” Dorohoi, promovând cu notă maximă, şi bacalaureatul.
La 5 octombrie 1948, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu, la o unitate de vânători de munte din Braşov. Remarcându-i-se aptitudinile pentru cariera militară, în luna mai a anului următor, unitatea i-a recomandat să candideze la examenul de admitere la şcoala de ofiţeri din Sibiu. Reuşeşte şi obţine rezultate deosebite în toată durata acestei şcoli, pe care o absolvă la sfârşitul anului 1950, cu gradul de locotenent.

Debutează în activitatea de comandă, în funcţia de comandant de pluton, într-o unitate a M.A.P. dislocată în Turnul Măgurele şi, din ianuarie 1951, până la pensionare (1983), s-a aflat în alte unităţi militare, din Bocşa română, Calnic, Dej, Tg. Mureş şi Botoşani. Avea să îndeplinească pe rând toate funcţiile, până la cele mai înalte, din comandamentele acestor unităţi: comandant de pluton, ofiţer de stat major, comisar militar – mai întâi la Comisariatul Militar Sighet (1957-1965), apoi la Comisariatul Militar Botoşani (1965 – ian. 1968) – pentru ca, în continuare, să îndeplinească funcţia de comandant al Centrului Militar Botoşani, până în luna iunie a anului 1983, când s-a pensionat, la cerere, cu gradul de colonel.
De-a lungul întregii sale cariere militare, a urmat diferite forme de pregătire – de comandant de pluton, de companie, de batalion şi de unitate, iar în şcoala de ofiţeri superiori, şi-a desăvârşit competenţele pentru funcţiile de comandant de unitate specială, de mare unitate şi centru militar, funcţii pe care le-a şi îndeplinit.

Că întotdeauna s-a situat printre cei mai străluciţi ofiţeri ai armatei române, punând înaintea oricărui interes datoria faţă de ţară, o dovedesc aprecierile de care s-a bucurat şi toate avansările în grad ,,la excepţional” – de la locotenent major la căpitan, de la căpitan la maior, la locotenent colonel şi, în sfârşit, la colonel.
Dar n-a avut deloc o viaţă uşoară, ca ofiţer, oricât de preţuit a fost: timp de opt ani a lucrat în unităţi similare cu cele de pe câmpul de luptă; şi mai mulţi ani, a locuit în condiţii precare, într-o singură cameră, cu un antreu folosit ca bucătărie -, în pofida faptului că avea şi doi copii, iar desele transferări, de la o unitate la alta, ,,în interesul serviciului”, erau tot atât de incomode şi costisitoare.

Cu toate acestea, ofiţerul Dumitru Damian şi-a respectat cu sfinţenie JURĂMÂNTUL MILITAR şi orice misiune şi-a îndeplinit-o cu devotament şi pasiune.
Până şi participările, împreună cu structurile din comanda sa, la diferite misiuni economice, au constituit tot atâtea motive de nedisimulată mândrie patriotică pentru vrednicul ofiţer.
Îi sunt încă vii imaginile de pe şantierele marilor combinate de la Galaţi şi Navodari, de la Hunedoara şi Oneşti, de pe platforma Centralei Atomoelectrice de la Cernavodă ca şi de pe şantierele construcţiilor de locuinţe din multe oraşe ale ţării ori imaginile unor sisteme de irigaţii din Câmpia Bărăganului şi Insula Mare a Brăilei, la care a participat.

Este un crâmpei din spectrul unui timp istoric, în care s-a reconstituit şi, modernizat România, afirmă distinsul colonel, fără să ocolească nici tarele acelei perioade. Dar mai mult îl revoltă ceea ce s-a petrecut în această ţară după 1989 (când nu s-a lămurit încă ce-a fost: revoluţie sau lovitură de stat?): ruinarea industriei, pârjolirea ogoarelor, desfiinţarea locurilor de muncă, şomaj, exodul tineretului în afara ţării, în căutare de lucru, înstrăinarea principalelor valori economice, injustiţie, abuzuri, corupţie, hoţie, imoralitate, dezmăţ, nesiguranţă, crime, vrajbă, multă sărăcie şi oameni foarte bogaţi…, încât România de azi nu mai seamănă deloc cu acea care a fost: suverană, liniştită, curată, frumoasă şi prosperă.

Şi ca un avertisment adresat celor care, aflându-se sus, îşi văd mai întâi şi cu aplomb de interesele lor meschine şi ale acoliţilor lor, distinsul colonel, veteran de război, invocă o cugetare a marelui istoric şi om de cultură, Nicolae Iorga: ,,Ţara noastră suntem noi toţi; noi toţi şi ceva mai mult; toată datoria teribilă care vine de la cei care au întemeiat-o”.

Modelul de trăire şi atitudine al d-lui colonel Dumitru Damian este de altfel, bine cunoscut în judeţul nostru, pentru că şi după pensionare, a rămas o prezenţă la fel de activă în acest teritoriu şi prin funcţia de preşedinte al Asociaţiei ,,Cultul Eroilor”, pe care o îndeplineşte de la constituirea acesteia (în 1992), dar şi prin iniţiativele pe care, cu insistenţă, le susţine la nivelul municipiului şi al judeţului, privind cinstirea şi imortalizarea eroilor neamului, născuţi pe aceste meleaguri.
Cu sănătate şi ONOARE, să ne trăiţi MULŢI ANI, d-le colonel!

Se află undeva în dulcea Bucovină, la poalele obcinilor rădăuţene, un sat a cărui denumire este cunoscută în întreaga lume, căci a devenit numele de scenă al marii cântăreţe Sofia Vicoveanca, născută în comuna Toporăuţi – nu departe de Cernăuţi – dar care a copilărit în Vicovul de Jos de a cărui peisaj paradisiac îşi aminteşte cu nostalgie şi azi: ,,Aici culegeam primele brânduşe, ciuboţica cucului, lăcrămioare. Tot aici, primăvara, venea cucul strigându-şi numele, apoi şi alte multe păsări care se întreceau în cântat. Fluturi de toate mărimile şi culorile zburau nestingheriţi. Pentru albine era o adevărată sursă de nectar. În acest loc izolat, printre florile şi cântecele păsărilor, mi-am petrecut copilăria. Aici era micul meu paradis. Prin vecini n-am prea avut copii de vârsta mea; am crescut destul de sobră, fiind o singuratică printre oamenii maturi”.
A fost unul din cei patru copii ai unei familii de negustori relativ înstăriţi dar, în condiţiile de după cel de-al doilea război mondial, starea materială a familiei a rămas modestă şi copilăria viitoarei soliste a fost marcată de greutăţi: ,,La Toporăuţi – mărturiseşte Sofia – părinţii mei au fost gospodari înstăriţi, cu prăvălie, livadă mare cu pomi fructiferi, cu doi cai şi alte cele. Dar odată ce s-a pus «sârma», au început-o cu … începutul. Niciodată n-am mai atins gradul de belşug care l-am avut acolo, cu toată munca şi restricţia în viaţa noastră cotidiană de la Vicov”. Constrângerile materiale nu au putut copleşi însă o copilărie şi o adolescenţă care s-au desfăşurat pe două coordonate: însuşirea deprinderilor feminine specifice satului şi apropierea de lumea mirifică a cântecului: ,,De la vârstă fragedă (mama – n.n.) mi-a dat un petic de pânză, un ac şi aţă colorată şi m-a învăţat să cos, să tivesc, să fac găurele (un fel de dantelă). M-a învăţat, în acelaşi timp, să torc, să împletesc cu andrelele, să ţes pânză, să adun fânul la polog, să prăşesc, să fac rânduitul cânepii. Tot ce trebuie să ştie o fată de la ţară în viaţă. Numai munca ne-a scos la liman. Eu, însă, curioasă din fire, participam cu drag şi la petrecerile satului. Împreună cu mama eram prezentă la luarea zestrei, la iertăciunea miresei, la şezători, înmormântări, clăci… Aşa ne mai bucuram şi noi sufletul. Poate de atunci a ţâşnit în mine, peste ani, dorinţa de a povesti lumii prin cântec toate bucuriile şi durerile unui neam”.
Cert este că, spre sfârşitul adolescenţei, chemarea pentru cântec devine o certitudine şi talentul viitoarei cântăreţe începe să fie apreciat de cei din preajmă: ,,Eram cunoscută în sat ca o fată hărnicuţă şi pricepută la toate. Pe timp de vară, pe vremea prafului, eram mai tot timpul dusă la munca câmpului cu ziua şi nu ştiu de unde se zvonise că ştiu să cânt. Nici nu apucam să dau bine cu sapa că şi eram rugată: «Ne cânţi ceva, Sofioară, că, uite, te ajutăm şi la postata (norma) ta!» Nu mă aşteptam mult rugată; dădeam drumul la cântec, care se înălţa spre cer asemenea cântecului ciocârliei. Uitam de toate, nici nu-mi păsa dacă mă ascultă cineva sau nu. Nici nu bănuiam că zace în mine atâta dorinţă de evadare prin cântec”.
A urmat, firesc, apropierea de o carieră ce se va consolida rapid şi va transforma viaţa Sofiei Vicoveanca
într-un destin împlinit: după ce a urmat Şcoala Populară de Artă din Suceava a fost angajată solistă la Casa de Cultură din Iţcani, apoi în corul Ansamblului de Cântece şi Dansuri ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava, devenind în scurt timp solista formaţiei bucovinene (1960-1996), din 1998 fiind solistă a nu mai puţin celebre orchestre ,,Rapsozii Botoşanilor” condusă de dirijorul Ioan Cobâlă, colectiv cu care colaborase şi în anii anteriori. Concomitent, a debutat la radio şi televiziune, a întreprins turnee în majoritatea ţărilor europene, S.U.A., China, Japonia, Zair, Libia, Nigeria, Australia… ducând pretutindeni ceva din seninătatea şi optimismul ce caracterizează sufletul etnic românesc. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural, cu premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali, Medalia
,,Tudor Vladimirescu”, Crucea Naţională ,,Serviciul Credincios”, Ordinul Naţional ,,Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer… A adăugat concertelor susţinute cu orchestrele ,,Doina Moldovei”, ,,Flacăra Prahovei”, ,,Plaiurile Bistriţei”, ,,Rapsozii Botoşanilor”, ,,Rapsodia Română” un număr de peste 20 de discuri care înmagazinează cele mai cunoscute melodii ale marii interprete: Nu mă da, mamă, cu sila, Noi mergem după mireasă, Cântec de leagăn, Când eram la mama fată, Bate vânt de primăvară, Cine are dor pe vale, De ţi-o fi de mine dor, Munte, munte, piatră seacă, Ardă cămeşa pe tine, etc.
Chiar şi din această sumară şi incompletă enumerare se poate deduce capacitatea superlativă a Sofiei Vicoveanca de a aborda un repertoriu extrem de divers – de la doină la baladă, de la cântecul de joc la cel de leagăn, de la cântecul de dor la bocet; sunt, toate acestea, emblematice pentru marea înzestrare pentru muzică pe care o are poporul român şi capacitatea acestuia de a genera talente interpretative autentice ce duc prin veacuri o zestre spirituală fără egal. Despre propria sa paletă repertorială, chiar şi Sofia Vicoveanca mărturiseşte: ,,Eu mă regăsesc mai mult în cântecele de dor, de jale, de amar, bocete, chiar blesteme, piese de o mare încărcătură emoţională, de o mare profunzime a textului, şi tocmai de aceea – foarte greu de interpretat. Nu sunt o cântăreaţă de ritm, dar nevoia m-a făcut şi dintr-aceea, pentru că omul vine în sala de spectacol şi vrea să-şi bucure sufletul. Nu ştiu cât place, dar ştiu că nu se confundă glasul meu, omul îl reţine. Nu mi-a fost greu să port costumul, pentru că în acest costum eu m-am născut”. Singularizată în muzica populară românească prin vocea ei de contr-alto, Sofia Vicoveanca a fost obligată să abordeze melodii de un mare dramatism şi profunzime care incendiază sufletele auditorilor prin gravitatea particulară a glasului, timbrul inconfundabil, naturaleţea emisiei şi spontaneitatea expresiei. Cine ascultă în prezent şi, mai ales, cine va asculta peste timp sutele de melodii ale marii cântăreţe din Vicovul de Jos va auzi, ca într-o mirabilă scoică, ecouri ale codrilor Bucovinei, murmurul râurilor Moldovei, dangătele clopotelor de la Putna, foşnetul ierburilor şi holdelor de pe mănoasele pământuri dintre Prut şi Carpaţi. Excluzând din preocupările sale poza şi vedetismul, succesul facil şi aprecierea efemeră, Sofia Vicoveanca a rămas, peste ani, inimitabilă prin ţinuta scenică sobră, vocea puternică, profundă şi dramatică, repertoriul divers şi autentic; în plus a evidenţiat şi alte carate ale talentului său ilustrate în film şi literatură. Pe ecran, a susţinut coloana sonoră a peliculelor ,,Ciprian Porumbescu” şi ,,Urgia”, a jucat în filmele ,,Oraşul văzut de sus”, ,,Dimitrie Cantemir”, ,,Vânătoarea de vulpi”, ,,Ochi de urs”, ,,Moromeţi” – distribuită fiind de mari regizori precum Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Stere Gulea… În lumea cărţii, Sofia Vicoveanca a pătruns prin volume autobiografice şi de poezie – intitulate foarte semnificativ ,,Dureri ascunse” şi ,,Cu inima-n palme”; autenticitatea mărturisirilor şi firescul discursului liric stau mărturie pentru crezul Sofiei Vicoveanca mărturisit chiar de marea artistă şi care devine o emblemă pentru întreaga sa carieră: ,,Fiecare dintre noi poartă în gând, mers, zâmbet, gest, un ritm personal, de care aproape nu avem cunoştinţă. Însă cei cu o luciditate interioară deosebită se pot exterioriza în diferite forme de exprimare în domeniul artei, iar la baza creaţiei stă sinceritatea artistică, sinceritate care ţâşneşte din cele mai adânci şi ascunse cămăruţe ale sufletului. Dacă sinceritatea lipseşte, nu suntem fireşti, adevăraţi”.
Fiinţă cu un labirint sufletesc extrem de complex, Sofia Vicoveanca afişează pe scenă şi în lume o stăpânire de sine pentru care mulţi o invidiază, dominându-şi emoţia care o sugrumă şi care izbucneşte întreagă în poezie:

,,Ce doare, Doamne, aici, în partea stângă,
În dimineţi când zorile se scaldă-n rouă,
Ori în amurg, în nopţi cu lună plină,
Şi-n dup-amiezi, când cerul stă să plângă?”

În faţa milioanelor de ascultători şi admiratori, Sofia Vicoveanca se prezintă cu inima-n palme şi cântecul ei este un răspuns la dramatica întrebare formulată în versurile citate.

Pentru mine, Petru Caraman a fost mai întâi o legendă: în anii studenţiei mele, numele i se rostea în şoaptă, opera îi era necunoscută, omul era ostracizat; ştiam doar de un fabulos doctorat obţinut la Cracovia (Roma slavă), despre eroismul pus în slujba salvării bibliotecii universităţii ieşene, despre greaua pierdere a lăzii cu manuscrise, despre faptul incredibil de a fi fost obligat să trudească în gara Socola ca hamal. L-am văzut foarte rar la anumite reuniuni ştiinţifice; înfăţişarea îi era de zmeu furios, intervenţiile – total neprotocolare şi împotriva spiritului timpului, vocea răscolitoare şi cuvintele profetice şi pedepsitoare …

A venit, mult mai târziu, după trecerea sa din viaţă, întâlnirea cu opera – monumentală, adânc cuprinzătoare, supusă celui mai strict spirit ştiinţific, fără fisuri în documentare, dominată de enciclopedism şi deschizătoare de surprinzătoare şi promiţătoare perspective: Literatura populară, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare – Studiu de folclor comparat, Pământ şi apă. Contribuţie la studiul simbolisticii eminesciene, Studii de folclor, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, Kochanowski – Dosoftei, Psaltirea în versuri…. Au trudit pentru îngrijirea şi tipărirea acestor volume nume de prestigiu ale folcloristicii şi culturii româneşti contemporane – Iordan Datcu, Silvia Ciubotaru, Ovidiu Bârlea, Gheorghe Drăgan şi, mai ales, Ion H. Ciubotaru care mai are şi meritul de a fi semnat şi un număr impresionant de studii şi articole despre personalitatea şi opera caramaniană: Moştenirea ştiinţifică a profesorului Petru Caraman, O mare operă în aşteptarea editorului, Petru Caraman, după 15 ani, A fost dărâmată casa profesorului Caraman, Limpeziri, Ramember …

Acum, mai în urmă, mi-a parvenit chiar prin bunăvoinţa autorului o impresionantă monografie de peste 650 pagini care alătură din nou – într-o semnificativă şi simbolică co-prezenţă numele celor doi: Ion H. Ciubotaru – Petru Caraman. Destinul cărturarului, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza’’, Iaşi – 2008 – despre care, mă grăbesc să o spun, se poate afirma fără ezitare că reprezintă o realizare ştiinţifică exemplară şi un act reparatoriu pentru o personalitate lovită crunt de istorie şi de oameni, împlinită însă în aerul purificat al valorilor perene – acolo unde savantul ieşean de renume european se proiecta încă din anii ’60 ai secolului care l-a biciuit necruţător dar nu i-a putut ştirbi cu nimic integritatea morală şi personalitatea creatoare: ,,Eu nu mai scriu ca să public, precum am făcut cândva. Nu scriu pentru actualitate, ci pentru o vreme viitoare, când oamenii se vor trezi, în sfârşit, din nebunia furibundă, distrugătoare de valori, care-i bântuie de atâţia ani de zile. Eu nu scriu, după cum n-am scris niciodată, pentru nici un partid şi pentru nici un regim. Eu scriu pentru România eternă!”.

Voind a lăsa lectorului întreaga satisfacţie a parcurgerii cuprinzătorului tom monografic oferit de Ion H. Ciubotaru, mă limitez a sistematiza principalele linii de forţă ale lucrării:
1. caracterul exhaustiv al reconstituirii vieţii unui adevărat erou al spiritului – de la originile familiei de răzeşi la anii formării, anii profesiei de dascăl şi cei ai doctoratului, întemeierea familiei şi directoratul la Institutul Român din Sofia, cariera universitară şi anii dramatici ai războiului, perioada ostracizării şi teroarea securistă, portret în eternitate şi soarta scrierilor postume;
2. acribia documentară, apelul permanent la documentul original, compararea surselor, corijarea inadvertenţelor din lucrări anterioare;
3. reconstituirea universului de viaţă printr-un reuşit efort de prezentificare a evocării, de reconstituire – nu de puţine ori cu autentic talent descriptiv – a universului satului copilăriei, a Iaşului interbelic, a Cracoviei, Sofiei şi spaţiului balcanic, a vieţii de familie;
4. comentarea, în bună manieră academică, a contribuţiilor ştiinţifice ale savantului Petru Caraman care sunt organizate în jurul unor noţiuni şi sintagme – pilon precum înnoirea timpului, bagheta magică, sacralitatea, geneza, pământul, apa;
5. dublarea discursului interpretativ / reconstitutiv de o necesară notă polemică, un ataşament fără fisură faţă de obiectul cercetării, o notă de nostalgie echilibrată de ironia eliberatoare; 6. completarea informaţiei printr-o bibliografie adusă la zi, indice de nume şi un material iconografic evocator şi încărcat de poezia unui timp devenit parcă prea repede istorie;
7. rara capacitate de sinteză care ajută monografistului să creioneze adevărate efigii cu reflexe durabile în timp – cum sunt aceste rânduri pe care le spicuiesc din capitolul O operă pentru eternitate: ,,Graţie geniului cu care era înzestrat, profesorul Caraman a creat o operă nemuritoare, cât pentru o întreagă generaţie. Spiritul său proteic l-a determinat să ridice spada pentru adevăr (…). Prin el, flacăra vie a ştiinţei a fost înălţată pe cele mai înalte culmi. S-a înscris pe linia marilor înaintaşi, de formaţie enciclopedică, pe care i-a înţeles şi i-a preţuit la modul absolut: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga. Ca şi principele moldav, Petru Caraman a fost un mare poliglot. Pentru Hasdeu a avut un adevărat cult. Ca etnolingvist, l-a urmat cu aceeaşi dăruire, împărtăşindu-i convingerea că materialul brut pentru studiile de limbă «se află mai întreg în cătune, în colibe, în bordeie». De la Iorga a învăţat să preţuiască istoria naţională, nu ca pe o insulă obscură, ci ca parte distinctă a istoriei universale”.

Cartea însă mai are un ,,personaj” principal care este chiar autorul – prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru născut pe meleaguri enesciene (Arborea, Botoşani), absolvent al Liceului Grigore Ghica Vv din Dorohoi şi a Facultăţii de filologie a universităţii ieşene. Ca cercetător în cadrul filialei Iaşi a Centrului de Lingvistică, Istorie literară şi folclor are meritul de a fi lansat încă din anii ’70 ai secolului trecut, Chestionarul folcloric şi etnografic general, de a fi realizat culegeri de teatru popular din judeţele Moldovei şi ampla monografie folclorică Vînătorii; toate acestea au impulsionat decisiv primele preocupări pentru cercetarea folclorului ale celui ce semnează aceste rânduri. În cadrul instituţiei menţionate a coordonat apariţia Caietelor Arhivei de Folclor (10 volume) – un adevărat corpus al creaţiei populare din Moldova realizat la un nivel ştiinţific fără reproş şi într-o transcriere fonetică de o desăvârşită acurateţe. Spaţiului spiritual botoşănean i-a dedicat volumele Folclor poetic – cîntece şi strigături din judeţul Botoşani şi Ornamente populare tradiţionale din zona Botoşanilor – cusături, ţesături. Între 1998-2005 a publicat trilogia Catolicii din Moldova. Universul culturii populare – lucrare premiată în ţară şi străinătate.

Nu poate fi trecut cu vederea nici volumul publicat în 1999 – Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, un studiu complex desfăşurat pe palierele riturilor de separaţie, trecere, integrare – la care se adaugă consideraţii esenţiale despre tipologia cântecului funerar şi valoarea expresivă a bocetului.
De Petru Caraman s-a apropiat încă de la începutul studiilor universitare şi i-a rămas aproape până în ultima clipă a vieţii; fără efortul său tenace, destinul cărturarului Petru Caraman nu s-ar fi împlinit în seria de opere şi studii tipărite după trecerea sa în eternitate. Din această perspectivă, destinele celor doi se asociază în metafora –simbol a stelelor duble – urcând pe firmamentul spiritualităţii româneşti uniţi de aceeaşi pasiune a cunoaşterii.

,,Profesorului Caraman îi voi rămâne mereu îndatorat – declară Ion H. Ciubotaru -, pentru neţărmurita sa generozitate şi şansa pe care mi-a acordat-o de a descoperi, printre primii, universul fascinantei sale opere”. Declar la rându-mi că îi sunt recunoscător fostului meu coleg de facultate pentru efortul de a pune în circulaţie impresionanta operă a marelui savant Petru Caraman – parcurgerea căreia a influenţat decisiv şi a modelat propria mea perspectivă în abordarea unor componente ale culturii tradiţionale româneşti: Simbolistica sărbătorilor de iarnă, Sentimentul românesc al dragostei, Mitologia românească a morţii.

Djamal Mahmoud confirmă aşteptările. Aşa aş începe această notă critică, ţinând cont de faptul că sunt printre primii care l-au încurajat, încă de pe vremea când se lupta din toate puterile cu gramatica limbii române şi genul haiku. Au trecut aproape patru ani de când anunţam pe Agonia.ro un poet talentat, un poet al esenţelor. Încă de pe atunci comentam cu bucurie şi încântare aproape fiecare text pe care-l posta. Simţeam matricea în ciuda experimentului continuu. Poetul era pe cale să descopere veriga lipsă. Lipseau doar câteva sugestii şi declicul, pentru că harul şi ambiţia erau evidente, chiar şi pentru cineva mai puţin sensibil. Iată că nu m-am înşelat, acest poet al deşertului, îndrăgostit de frumuseţea şi bogăţia de sensuri a cuvintelor şi expresiilor din limba română, ne face o demonstraţie de cum se scrie poezia. Pornografi ai literaturii, poeţi de cartier şi golani ai cluburilor de tot felul, luaţi o lecţie de bun simţ şi rafinament!

Creaţiile din cele două cărţi recent tipărite, „Pe muchiile cercului”, Brumar, 2010 şi „Albe&reci”, Vinea, 2010, le cunosc atât de pe atelierele virtuale cât şi din lectura înainte de publicare. Să nu se creadă că recenziile criticilor din jurul editurilor Brumar şi Vinea au miză comercială. Cred, cu siguranţă, că Djamal este excepţia care confirmă că există şi poeţi valoroşi care merită cu adevărat să fie promovaţi.
Să ne întoarcem puţin în timp şi să aruncăm o privire asupra comentariilor pe care le-am lăsat poeziilor sale pe un site de literatură. Este o critică la cald, spontană (poate un pic superficială), aşa cum se obişnuieşte în acele locuri. Spui repede ce gândeşti, nu ai timp să-ţi împodobeşti comentariile pentru publicarea ulterioară în nu ştiu ce gazetă. Mi se pare inedită această abordare, tocmai pentru a evidenţia progresul autorulului înainte de publicarea recentelor volume.

Tagore

Tagore
cerul mai este acolo unde l-ai lăsat
ultima dată
iar stelele încă mai cad în prăpăstii

f bun*

Pe Djamal l-am descoperit pe Agonia cu mulţi ani în urmă, când încă făcea eforturi în ceea ce priveşte limba română. Ceea ce m-a uimit de prima oară a fost faptul că expresivitatea versurilor sale şi capacitatea de a le concentra fără să se piardă mesajul poetic, erau mai de calitate ca la cineva care era nativ român. Ce denotă acest lucru? Un respect deosebit pentru limba română, pentru studiu, pentru clasici şi contemporani. Djamal este român şi sunt sigur că nu îi este ruşine de acest lucru. Iar eu spun că, la un moment dat, el va ajunge un poet foarte bun al literaturii române şi, mai mult de atât, un element inedit. Aşa precum Tristan Tzara a fost pentru francezi. Interpus prin cultură între România şi Orient, aproape de India fascinantului Tagore, Djamal ne aduce o notă de înţelepciune prin poezie. Versurile sale nu sunt apocaliptice, nu sunt bombastice, ele se construiesc simplu, cadre naturale, gingăşie şi multă, foarte multă credinţă. Ce este bun trebuie apreciat şi eu nu mă voi sfii să dau şi 1001 de stele unui autor care merită.

Ionuţ Caragea, 5 martie 2009, Roliteratura.ro

Perna

vorbim mereu de ramuri şi de rădăcini
niciodată de perne
de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
iar frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple şi Dumnezei
deşi n-au aer suficient să ne ajungă
nici măcar în acele două minute
când ni se taie respiraţia
inspir adânc şi închid ochii
Dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
iar cearceaful alb
e mormântul în care mor în fiecare zi…

între lucruri simple şi Dumnezeu*

Între lucruri simple şi Dumnezeu este omul, creatorul. Iar Dumnezeu este orice, este totul, este perna de un alb imaculat pe care îţi aşterni visele, speranţele, iluziile. Dumnezeul lacrimilor, Dumnezeul întâmplărilor zilnice, Dumnezeul cearceafurilor albe.
Simboluri, puritate, imagine construită cu rafinament. Iar aici, ,,ridicăm din trunchiurile copacilor / turnuri înalte / iar frunzelor moarte le facem statui”, ai trei versuri care, ele însele, pot fi considerate o poezie.

Ionuţ Caragea, 1 martie 2009, Roliteratura.ro

Icoana

voi privi
deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind
această lumânare
în mine toţi copacii
sunt goi şi înalţi
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infinită icoană

o bijuterie de poem*

Text bun, Mahmoud ştie să stăpânească esenţele, iar aici face o demonstraţie de forţă. Interesant este că pe lângă sensul de icoană, cel propriu-zis, cititorul poate percepe icoana şi ca pe un spirit privindu-şi corpul inert, exact prin situarea deasupra. Iar motivul copacului înalt şi gol (goliciunea, lipsa trupului), poate fi un indiciu excelent. O altfel de cabală poetică, plină de imaginaţie.

Ionuţ Caragea, 3 martie 2009, Roliteratura.ro

Albe&reci

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
Mama are fruntea tăcută
Mama are fruntea tăcută
cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte…….

excelent*

Dacă o să începeţi să vă aduceţi doar poemele bune pe site, o să ne trezim numai cu stele, şi după aceea o să fie o sărăcie… Dar era de aşteptat ca fiecare să-şi arunce la bătaie ce are mai bun. În cazul de faţă un poem în patru episoade, aşa cum nu ne obişnuieşte Mahmoud, el concentrându-se pe texte mai scurte. Dar iată că demonstrează că stăpâneşte şi textele lungi, stăpâneşte şi tehnica repetiţiei pentru accentuarea imaginilor (repetiţii care mă duc cu gândul la Ivănescu, mai ales datorită tematicii). Avem metafore deosebite, vezi dragoste cu Alaska, vezi inima de câine. Acest text şi textul lui Ioan Peia cu valul de pământ sunt favoritele mele, indiscutabil primeşte o stea din partea mea.

Ionuţ Caragea, 4 martie 2009, Roliteratura.ro

Camelia

Mama se trezeşte în fiecare zi
la oră fixă
foşnetul apei şi sunetul paşilor
sunt muezinii care mă cheamă
la plecăciune
îmi aduc aminte
de faraonii din sânii Cameliei
de nechezatul cailor
în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul acela
de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi
iar maşinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi
la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil Mama îşi usucă tălpile umede
în linişte
iar Camelia
se foieşte goală pe un cearceaf alb
undeva
pe malul Mării Roşii…

Text bun dar merită revizuit

Mahmoud, textul tău este bun, ca şi multe altele de altfel. Te rog să revezi versul cu nechezatul cailor acestora – are o construcţie greoaie şi uşor pleonastică. Te rog să revezi Marea Roşie, este totuşi un pronume, la fel ca şi Camelia. Aş scoate versul cu câinii în călduri, nu sunt decum îmbrăţişaţi, ştii şi tu cum se iubesc câinii… Este bine, uneori, cum mergi pe linia erotică: sânii Cameliei comparaţi cu faraonii. Nu se mai aude niciun sunet – recomand: nu se mai aude nimic. E ca şi cum ai spune că nu mai mănânci mâncare. 2 puncte pt imaginile bune.

Da*

Da, textul este mult mai bun aşa. Te rog să corectezi intetrvale-intervale. Şi primeşte o stea pentru efortul dumitale şi curajul de a modifica textul. Însă sper să nu îţi faci un obicei din a-ţi modifica textele, poate doar la nivel gramatical. Toate cele bune.

Ionuţ Caragea, 2 martie 2009, Roliteratura.ro

V-am făcut doar o mică demonstraţie în ceea ce priveşte evoluţia rapidă a lui Djamal Mahmoud şi receptivitatea sa la sugestii. Cu toate că au existat mulţi chibiţi care au contestat calităţile sale, iată că acest poet reuşeşte să-şi câştige un loc meritat în peisagistica literaturii contemporane. Prin muncă, prin cooperare, prin perfecţionism. Nu este genul de autor: brânză bună în burduf de câine. Djamal, prin esenţă şi rădăcini, reprezintă imensa cultură arabă. Prin suflet, adaptare, respect şi prietenie se apropie de spiritul românesc, acel spirit nealterat de problemele sociale şi economice. Cumva, Djamal a ştiut să ia ce este mai bun din ambele culturi, modelând o poezie originală, fascinantă. Natura, spiritualitatea şi dragostea sunt elementele cheie ale poeziei sale.
Îl felicit pe autor pentru debutul reuşit şi felicit şi editurile Brumar şi Vinea pentru promovarea şi publicarea unui autor care merită cu adevărat.

23 aprilie 2010, Montréal

Recent, Editura ,,Agapis” din Bucureşti, a scos de sub tipar, cartea cunoscutului om de cultură botoşănean, publicistul Traian Apetrei, intitulată ,,Ani de glorie la C.S.Botoşani”. Având ca subiect echipa de fotbal a Clubului Sportiv Botoşani, cartea reuneşte un număr de 13 interviuri, cu personalităţi care au fost direct implicate în activitatea acesteia – foşti preşedinţi ai clubului, antrenori şi jucători – precum şi un succint portret al primului preşedinte al clubului, Mircea Colibaba.

Cunoscător în amănunte al echipei de fotbal, ale cărei evoluţii le-a comentat ani în şir în calitate de crainic al stadionului municipal şi de redactor al rubricii de sport din ziarul ,,Clopotul”, autorul îşi poartă cu profesionalism interlocutorii pe urmele trecutului, reconstituind, împreună cu aceştia, momentele cele mai importante din viaţa echipei şi mai ales, perioada anilor 1973 – 1990, pe care-i consideră, anii ei de glorie.

Viorel Alexoaie, Ioan Ilie şi Georgel Cristescu, din postura de preşedinţi ai clubului, Constantin Gherman, din cea de contabil, Gheorghe Băltuţă, Gheorghe Mihoc şi Alin Cazaciuc, din cea de antrenori şi Dumitru Bizbac, Florin Dan Tomiţă, Grigore Bozi, Ion Bordeanu, Vasile Epure, Gheorghe Dumitru şi Ionel Zaharia din cea de jucători, trec în revistă anii petrecuţi alături de echipă, apreciindu-şi cu onestitate contribuţia la creşterea şi afirmarea acesteia, fără să uite să menţioneze că fără entuziasmul şi susţinerea de care s-au bucurat din partea suporterilor, realizările lor n-ar fi fost posibile.

Echipa de fotbal C.S.Botoşani a luat fiinţă în anul 1973, în acelaşi an în care s-a înfiinţat clubul, fiind înscrisă în Divizia C şi după numai un an, a promovat în eşalonul superior. Faptul a produs o imensă satisfacţie în rândurile suporterilor, dar a pus conducerea clubului în faţa unor probleme greu de rezolvat, cărora, în condiţiile suportului financiar insuficient dat de stat, a trebuit să le găsească rezolvarea. Închiderea potcoavei stadionului, pentru a crea spaţiile necesare vestiarelor şi altor utilităţi pretinse de divizia B, întărirea lotului prin aducerea unor antrenori şi jucători cu experienţă, cazarea acestora, plata primelor de joc, cantonamentele şi deplasările în ţară, au presupus sume mult mai mari decât bugetul alocat echipei, aşa încât, cu sabia lui Damocles permanent deasupra capului, preşedinţii clubului, au fost nevoiţi să facă ,,inginerii financiare”, pe care, acum, cu detaşarea dată de trecerea timpului, le recunosc cu sinceritate. N-au făcut averi din acestea, dar au avut satisfacţia să vadă echipa, campionate în şir, printre primele din seria în care evolua şi nu odată aproape de promovarea în Divizia A, pe care din motive de ordin material n-au forţat-o. Datorită lor, au antrenat echipa nume sonore ale fotbalului românesc: Silviu Avram, Nae Lupescu, Tiţi Dumitriu, Costică Toma sau Nicolae Dobrin, iar în echipă au evoluat jucători de valoare precum Tică, State, Cramer, Burcea, Dumitru sau Daraban.

Din paginile cărţii desprindem rolul extrem de important pe care antrenorii botoşăneni l-au jucat în formarea echipei, în acoperirea posturilor cu jucători localnici, şi în educarea acestora în spiritul loialităţii faţă de echipă şi respectului faţă de spectatorii din tribune. Cât de mult trebuie să fi contat în conştiinţa fotbaliştilor tăria cu care antrenorul Alin Cazaciuc a ţinut ca în unsprezecele de pe teren nu intre decât cei aflaţi în cea mai bună formă sportivă, refuzând să facă vreo concesie în acest sens, indiferent cine i-ar fi
cerut-o, sau promptitudinea cu care Gheorghe Băltuţă, un fel de Nae Manea al Rapidului de astăzi, a acceptat să preia conducerea echipei, în momentele dificile, create de plecarea unor antrenori sau de pericolul retrogradării, fără să ia în seamă criticile şi reproşurile în cazul în care ar fi eşuat!

Des întâlnite în paginile cărţii şi în relatările celor intervievaţi, sunt numele jucătorilor echipei C.S.Botoşani – State, Vasilache, Sofran, Bozi, Epure, Zaharia, Ababei, Geambaşu, Ursu, Isac, Miron, Rogalschi etc. şi în mod deosebit cel al portarului Ion Bordeanu, care, cu puţină şansă, putea să evolueze în fotbalul mare românesc. Fotbaliştilor, li se datorează în cea mai mare măsură, transformarea echipei C.S.Botoşani, în vedetă a sportului botoşănean. Trăind în condiţii nu cu mult deosebite de ceilalţi locuitori ai oraşului şi asemenea multora dintre aceştia, încadraţi în întreprinderile din zona industrială a municipiului, colegi şi prieteni cu mulţi dintre cei care le urmăreau evoluţiile, aceştia au ştiut să se poarte corect cu publicul, fără aere de vedetă, să fie abordabili, dispuşi să întindă o mână prietenească suporterilor care-i oprea pe stradă, având, aşa cum aprecia fostul preşedinte al clubului, Ioan Ilie, bunul simţ ca evoluţiile pe teren să fie de aşa manieră, încât să nu atragă dezaprobarea prietenilor, vecinilor, rudelor sau cunoscuţilor din tribune. Datorită lor, tribunele erau pline la fiecare meci, numărul plătitorilor de bilete ajungând, nu odată, la peste şapte mii.

Din interviurile cuprinse în carte, desprindem părerea unanimă a celor chestionaţi, că evoluţiile echipei, acasă sau în deplasare, constituiau evenimente care animau oraşul, iar victoriile, mai ales cele împotriva echipei din Suceava, eterna sa rivală, produceau o satisfacţie, greu de imaginat. Echipa era văzută de suporteri, ca ceva care le aparţinea, iar stadionul era ,,agora” în care, se adunau pentru a-şi susţine idolii, de la directorii de întreprinderi şi oficialităţile judeţene şi municipale, până la muncitorii din întreprinderile oraşului şi elevii de liceu. Prin renumele pe care şi l-a cucerit, echipa de fotbal, a dat Botoşanilor prilejul de a demonstra că nu este doar un important centru cultural, ci şi unul cu valenţe sportive şi în acest demers, trebuie să apreciem, aşa cum o face autorul cărţii şi interlocutorii săi, contribuţia pe care
şi-au adus-o, susţinând-o, fiecare în felul său, o serie de oameni importanţi din structurile politice şi administrative ale judeţului, între care primul secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Haralambie Alexa, primarii Marin şi Cojocaru, Severin Zofotă, secretar al Consiliului Municipal, coloneii Florian şi Hulubaş şi directorii Alexa şi Floareş, de la întreprinderile ,,Textila” şi ,,Electrocontact”.

Cartea, prima dedicată sportului botoşănean, ni-l relevă, încă odată, pe Traian Apetrei ca pe cel mai autentic cronicar al Botoşanilor de astăzi, datorită căruia, cei care peste ani vor reconstitui istoria oraşului, nu vor găsi pete albe, în niciunul dintre domeniile în care s-a întâmplat ceva. Din punctul nostru de vedere, cartea este o mare realizare, o dovadă de ceea ce înseamnă a fi jurnalist şi se cuvine să-i mulţumim autorului pentru faptul că nu a lăsat să se piardă în negura timpului această frumoasă pagină din istoria sportului botoşănean şi pe cei care au scris-o, intraţi din păcate în anonimat. Credem şi sperăm, că Traian Apetrei va persevera pe linia punerii în valoare a realizărilor sportului botoşănean, canotajul, luptele, boxul sau halterele, având deja realizări remarcabile, demne de a fi consemnate mai mult decât în paginile presei locale şi îi adresăm nu doar felicitările noastre, ci şi mulţumiri pentru această frumoasă carte.

Apariţia cărţii ,,Preţul izbânzii”, marchează un eveniment în premieră absolută în România: editarea primului volum de interviuri şi reportaje scris de un nevăzător. Ne face plăcere, în acest context, să notăm faptul că autorul este botoşănean, iar realizarea sa, face din Botoşani, încă un punct de referinţă pentru cultura românească.
Pentru prima oară autor al unei cărţi, Constantin Surugiu, nu este un un novice în ale scrisului, de câţiva ani, reportajele şi articolele sale găsindu-şi locul în revistele în format audio destinate nevăzătorilor ,,Radar”, ,,Litera Noastră” şi ,,Impact”, precum şi în ziarele ,,Monitorul de Botoşani“, ,,Evenimentul de Botoşani” sau în revista ,,Ştiinţă şi Tehnică”. Cum, pentru obişnuiţii librăriilor, Constantin Surugiu este un nume nou, credem că este necesar să precizăm faptul că este nevăzător, asistent medical balneoterapeut, membru, cu o activitate deosebit de susţinută în cadrul filialei locale a Asociaţiei Nevăzătorilor din România (violonist în cadrul tarafului, participant la concursurile gen ,,Cine ştie câştigă”, specifice nevăzătorilor, iniţiator al membrilor filialei în utilizarea calculatorului şi nu în ultimul rând, cronicar al evenimentelor din viaţa filialei), că este căsătorit, soţia fiind de asemenea nevăzătoare şi are un fiu, student.

Cartea, recent apărută la Editura ,,Pamfilis” din Iaşi, este o culegere de articole, interviuri, relatări şi reportaje publicate sau difuzate în revistele mai sus amintite sau la televiziunea locală, cărora li se adăugă mai multe articole noi despre probleme specifice nevăzătorilor.

Ea este rodul dorinţei autorului de a face ca persoanele cu handicap să se bucure de atenţia, respectul şi consideraţia semenilor şi a autorităţilor statului şi de a demonstra că handicapul, de orice natură ar fi el, nu impietează asupra calităţii omului, a capacităţii lui de a duce o existenţă normală şi de a fi util societăţii. În acest sens, autorul îşi prezintă propria viaţă, cu nimic deosebită de a oamenilor obişnuiţi, precum şi pe cea a altor nevăzători, din ţară sau de dincolo de graniţele acesteia. Reţinem, în acest sens, dintr-un foarte interesant interviu, exemplul unui nevăzător român, Ion Beleaua, pe numele său, care a reuşit performanţa de a fi angajat în poliţia din Belgia, într-un departament care se ocupă cu transcrierea comunicărilor telefonice ale unor persoane suspectate de fapte antisociale, folosite apoi ca probe în punerea lor sub acuzare.

Volumul acordă un mare spaţiu activităţii nevăzătorilor din Botoşani, care se regăsesc în paginile sale, cu realizările, problemele şi năzuinţele lor, autorul având avantajul de a le cunoaşte din interiorul comunităţii şi a le prezenta, fără exagerare sau fals patetism. Experienţa şi împlinirile membrilor filialei din Botoşani, sunt oglindite în relatările privind participarea acestora la concursurile artistice, sportive şi de cultură generală destinate nevăzătorilor, participări, aureolate de locuri fruntaşe pe plan naţional, schimburile de experienţă cu membrii altor filiale sau excursiile făcute în diverse locuri din ţară. În acelaşi timp, cartea răspunde dorinţei de cunoaştere, de lărgire a orizontului informaţional al nevăzătorilor botoşăneni şi nu numai, incluzând informaţii diverse şi mai multe interviuri cu personalităţi din rândul nevăzătorilor dar şi din mediul cultural. Remarcăm, pentru tematica informaţiilor, dar şi pentru profesionalismul cu care Constantin Surugiu îşi abordează interlocutorii, interviurile luate preşedintelui filialei A.N.R. Bacău, Vasile Diaconu, medicului şi scriitorului, în acelaşi timp, Elena Cardaş, îndrăgitei interprete de muzică populară Margareta Clipa, sau lui Victor Varzari, nevăzător din Transnistria.

Militant activ pentru drepturile persoanelor cu handicap, Constantin Surugiu dedică acestei probleme o serie de articole, dintre care le amintim pe cele referitoare la situaţia nevăzătorilor din mediul rural şi la biletele speciale de călătorie, probleme pe care, le-a adus şi la cunoştinţa conducerii Asociaţiei Naţionale a Nevăzătorilor şi pe care este decis să le supună în continuare atenţiei, până la rezolvarea lor.
Un aspect important asupra căruia insistă autorul cărţii, priveşte adaptarea nevăzătorilor la noile modalităţi de comunicare, a utilizării calculatorului, în primul rând. În acest sens, el a introdus în sumarul cărţii mai multe articole, din rândul cărora le amintim pe cele intitulate ,,Nevăzătorii şi calculatorul” şi ,,Ghid practic pentru cumpărarea unui notebook şi avantajele folosirii lui”.

Structurată pe şapte capitole, intitulate: ,,Viaţa noastră reflectată în mass-media”, ,,Evenimente”, ,,Interviuri”, ,,Reportaj”, ,,Social”, ,,Informaţii despre tehnologia de acces utilizată de nevăzători” şi ,,Evocări”, cartea semnată de Constantin Surugiu, despre care avem informaţii că va fi editată şi în scrierea braille, spre a fi accesibilă tuturor nevăzătorilor din ţară, este o adevărată izbândă pentru autor, o dovadă de ataşament a acestuia pentru filiala din care face parte şi nu în ultimul rând un succes notabil al culturii botoşănene. În ce priveşte ,,preţul” izbânzii, sintagma care dă şi titlu cărţii de faţă, autorul are conştiinţa faptului că orice succes îţi aduce, pe lângă satisfacţii şi dezagremente, mai ales din partea celor deranjaţi de opiniile tale, pe care este, însă, pregătit să le înfrunte. Semnificative din acest punct de vedere ni se par câteva rânduri dintr-unul dintre articolele incluse în volum: ,,Eu scriu din dorinţa de a îndrepta ceva în lumea asta şi se mai întâmplă să supăr pe câte cineva, mai am de pătimit, dar, dacă am făcut oamenii să gândească, să-şi apere drepturile, să conştientizeze că sunt o forţă dacă acţionează spre mai binele lor, nu contează micile necazuri pe care le am eu.”

Cunoscându-l pe Constantin Surugiu de multă vreme, avem convingerea că va persevera pe calea scrisului, spre a fi util celor al căror purtător de cuvânt a devenit, cu atât mai mult, cu cât, în acest nobil scop are întreaga susţinere a familiei sale, căreia, în semn de mulţumire, îi dedică prima sa carte. Privilegiat de posibilitatea de a cunoaşte îndeaproape familia autorului, ştim cât de mult a contribuit soţia sa la realizarea acestei cărţi, ca şi fiul, de altfel, şi cât adevăr conţin cuvintele de mulţumire pe care li le adresează, drept pentru care le reproducem: ,,Dedic această carte soţiei mele Steluţa şi băiatului nostru Petru care au fost alături de mine pe tot parcursul realizării ei şi m-au ajutat cu absolut tot ce au putut. Le mulţumesc.”
Îl felicităm pe Constantin Surugiu pentru această carte, şi îi dorim multe altele, pentru că poate şi mai ales are ce şi pentru cine să scrie.