,,Vorniceneanul” apare pentru a răspunde inițiativelor intelectualilor vorniceneni, pentru a fructifica valorile culturale și spirituale ale exstenței din această localitate rurală.

Acțiunea este determintă de respectul acestora față de locul unde s-au născut, crescut și învățat, față de concetățenii lor în mijlocul căror au trăit și s-au format.

Revista își propune umătoarele obiective:
- orientarea intelectualilor satului către viața de zi cu zi ale locuitorilor, mergând după îndemnul din spusele, de acum un veac, ale poetul Alexandru Vlahuță ,,Se petrec atâtea drame palpitante sub ochii noștri, e așa de plină de interes și așa de puțină exploatată viața…”.
- descoperirea, cunoașterea și popularizarea unor familii, personalități, fii ai satului Vorniceni, care de-a lungul istoriei comunității s-au remarcat prin faptele lor și au contribuit la dezvoltarea economică, socială, spirituală a localității, au fost alături de efortul națiunii române pentru propășirea ei, căci pe bună dreptate ajungem la vorba lui Iorga: „Eşti tu însuţi prin ceea ce pǎstrezi din sufletul celor pe care i-ai cunoscut”.
- descoperirea, promovarea și conservarea valorilor culturale tradiționale, a obiceiurilor și arte populare. Prin acesta se va recunoaşte, totodatǎ, un adevǎr ale valorilor spirituale și materiale ale acestor locuri, existența omului pe meleagurile Vornicenilor, fiind semnalată cu aproape 5000 de ani în urmă (dovada descoperirile arheologice de la Lutărie, Valea Ibănesei – cultura Cucuteni).

În concluzie, prin „Vorniceneanul” dorim să dăm sens vieții satului, să ne apropiem de oamenii săi, să rămână ceva… , fiindcǎ acelaşi Iorga spunea: „Şi, în viaţǎ, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi mai bine, rǎmâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lǎsat de la tine, ce ai jertfit”.
       
Să ne ajute Dumnezeu!

Mă numesc Alexandra Violeta Opriţescu, m-am născut pe 11 mai 1994 în Petroşani, judeţul Hunedoara, am 15 ani şi sunt în anul I de liceu. M-am născut între braţele munţilor care au răbdarea să aştepte încă o poetă venită din VALE. Am participat la multe concursuri şcolare, am publicat în ziare locale, dar niciodată într-o revistă. Am fost plecată o perioadă de timp în Italia, dar temperamentul meu fiind diferit de cel al copiilor de acolo, m-am întors la locurile naşterii mele. Sunt o persoană activă şi foarte rar mă va găsi cineva cu zâmbetul întors. Familia mea este foarte mândră de mine şi mă apreciază mereu pentru ceea ce fac. Gândesc să scriu cărţi cu poeme fiindcă datoria mea pe acest pământ este de a construi viitorul prin literatură. Vreau să fiu copacul ce face fructe proaspete din care trecătorul să guste, să fiu apa limpede din care oamenii să bea, să fiu soarele ce încălzeşte planeta, să fiu sentimentul luminos al fiecărei dimineţi, dar, cu toate acestea, să fiu mereu EU, un suflet de copil. Deşi sunt pasionată şi de artele plastice, trăiesc pentru literatură, pentru că am credinţa că viaţa îmi va oferi ocazia să arat cu adevărat ceea ce sunt.

25 de poezii ne trimite Alexandra Opriţescu. Textele trădează o fire grăbită, iar pentru a-şi atinge scopul, acela de a „construi viitorul prin literatură”, arde deliberat etapele şi nu e chiar aşa de bine. O „îmbătrânire” timpurie caută rezonanţe prin poeme şi, de aceea, poezia despre natură e mai sensibilă decât versurile închinate iubirii. Poemele trimise trădează faptul că poeta stăpâneşte bine un unic mod de cunoaştere: pe cel vizual. Grija faţă de cuvânt trebuie să fie marea preocupare a Alexandrei Opriţescu, pentru că important în literatură nu e ce se spune, ci cum se spune. (Georgică Manole).

SUSPIN

Stau în copac şi chem luna,
Doar pentru tine,
Să fii fericită de noaptea aceasta lungă
Ce veghează ca un poet întrebător.
Aş vrea să fiu un nor,
Să-ţi cânt ploaia în faţă
Cât de fierbinte este şi pacea dintre ploi,
De parcă zeii nopţii ar plânge-n univers!
De nu s-ar stinge lumina tăcerilor din noi
Ca-n lespezile sacre tăria unui vers.
Pentru-al tău romantic chip
Las şi sângele-mi în spini,
Acum că ştii de ce suspin.

CERUL POEŢILOR

Cât mi-aş dori să-l întâlnesc pe Octavian Goga,
Cât mi-aş dori că să-l revăd pe Nicolae Iorga.
Ce frumos ar fi să-i văd cum scriu poezii,
Să-l văd cântând frumos din condei pe Tudor Arghezi.

S-aud strigând copilăria pe Mihai Eminescu,
S-aducă din nou armonia lui Camil Petrescu.
Să strige după anotimpuri Vasile Alecsandri,
Să strige glasul lui printre poezii.

Să vină şi Nichita cu toamna după el,
Acompaniat să fie, de Iosif şi Anghel!
Unde-i Bacovia să scrie tristeţea lumii,
Să vină Petru Cristian cu lumina lunii?

Deasupra pe un cer măreţ,
Stau ei muşcând din nor,
Şi le compun îngerilor
Poemele de dor.

RUGĂMINTE CĂTRE CODRU

Sunt închisă în sufletul tău deschis,
Ce mă ţine prizonieră în tine
Vreau să stai lângă mine mereu
Chiar dacă îţi va fi un pic greu.
M-am îndrăgostit de tine codrule,
Şi ştiu că tu mă aştepţi mereu
Chiar o veşnicie dacă-ar trebui,
Tu doar pe mine mă vei iubii.
Mă simt complet ameţită,
De peisajul ce-l emani
Aş vrea să stau aici, mai mult de zece ani.
Vreau să mai mă ţii în lanţul strâns al crengilor tale,
Vreau să mai îmi dai umbra lunii de pe cer.
Doar atât dragul meu codru, doar atât îţi cer.

Revista Luceafărul.net, Anul 1, Numărul 10, 11 octombrie 2009

Luciana Sârbu

 Despre mine:
 
Mă numesc Luciana-Geanina Sârbu şi m-am născut la data de 18 aprilie 1995 în Botoşani. Sunt elevă în clasa a VIII-a la Şcoala nr. 14 „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Botoşani unde îmi este colegă de clasă şi sora mea Iulia Sârbu. Primii care îmi citesc poeziile pe care le scriu sunt mama mea, Sârbu Geanina, care mă susţine mereu, şi doamna profesoară Păduraru Daniela pe care o consider cea mai dulce profesoară din lume.
 

De 6 ani urmez cursuri de dans sportiv la clubul „Pro Dance” unde, împreună cu colegii mei Bădărău Gabriel, Horodinschi Mădălina, Hrenciuc Andrei, Murăraşu Petronela şi Ciobanu Sebastian, coordonaţi de domnul profesor Constantin Dicu, am participat la multe concursuri şi am câştigat multe premii.

Poezia, pentru mine, este un mod de viaţă, o completare prin cuvinte la ritmurile mute pe care ţi le impune dansul sportiv. Poeziile pe care le scriu sunt veritabile momente de trăiri personale. Simt cum mă ajută să-mi desăvârşesc partea artistică atât de necesară unui începător în dansul sportiv.  Poezia mă învaţă să deschid ochii mari şi să zâmbesc asemenea unui înger care sărută raiul, zâmbesc la soare, zâmbesc la nori…. Cine sunt eu? Sunt o copilă cu ochii blânzi, plini de lumină. Mă bucur de orice şi mi-am propus să zâmbesc în fiecare dimineaţă fiindcă un fluture mi-arată calea dreaptă, o pasăre îmi cântă cu dulceaţă, un copac îmi arată ritmul unui dans…
 
   COPILUL MĂRII
   Sub cerul larg, albastru,
  În zarea luminată,
  Un albatros anunţă bucuros
  Că-n apa mării,
  În apa dantelată,
  S-a mai născut o stea,
  Copil al apei, cu părul blond,
  Cu zâmbet luminos.
 
  Priveşte-ţi mamă pruncul
  Venit din altă lume,
  Sobor de îngeri puri
  Ţi l-au adus în dar
  În sunete de harpă
  Din rai adus anume
  Durerea să-ţi alunge. 
 
 IUBIREA ÎN OCHI DE COPIL
  Ce e iubirea
  Văzută în ochi de copil?
  Eu pot să-ţi spun
  Fiindcă o trăiesc:
  E zâmbetul şi mângâierea
  Mamei ce-o iubesc,
  Sunt ochii mari
  Şi limpezi de copil,
  E somnul dulce
  Străjuit de îngeri
  Pe perna raiului
  Cu vise albastre
  Pe care numai tu le duci,
  O urcare înceată pe trepte
  Largi şi neştiute
  De harpe amorţite însoţite.
   Tabloul vieţii
 
  Culori căzute pe o pânză veche,
  Expus tablou în galeria vieţii,
  Bogat izvor al frumuseţii
  Redă în el arta străveche.
 
  Pictor e Dumnezeu ce ştie tot,
  Discipol îi sunt eu pe-acest pământ,
  Cu glas de ciocârlie îi tot cânt
  Amestecând culori aşa cum pot.
 
  Palete de culori sunt pretutindeni
  Par fluture în părul unei fete
  Ce mai păstrează încă
  Dulceaţa primului sărut pe plete.
 
  BUNICA 
  Privesc cu ochii minţii
  Şi vreau să-mi amintesc,
  Ca într-un film alb-negru
  Imagini derulez…
  Văd casa bătrânească
  Şi-n prag e ea…aşteaptă
  Nepoţii ca să-i vină-n
  Vacanţa mult visată.
 
    Cu faţa-mbătrânită,
    Cu ochii mari de timp,
    Din pragul casei sale
    Pe uliţă priveşte…
    Grăbindu-se spre poartă
    Nepoţii şi-i primeşte.
 
  Parfum de cozonac,
  De joacă, de iubire,
  Se-mprăştie în aerul
  Din curtea casei ei.
  Ca un palat îmi pare,
  Din turn îi cad petale
  Bunica-i zâna bună.

Trimisă tocmai în aceste zile, când încă se mai aplică metode de intimidare şi teroare pentru orice tentativă de exprimare liberă, demonstrează faptul că nimic nu e întâmplător. Poeta e conştientă că o poezie este un fulg din aripa unui înger şi că, reprezentând supremul act al libertăţii, e singura metodă, deocamdată, prin care poate ieşi din „colivia” ce i-a fost impusă („Acum pe mine m-au închis în colivie”).

Vocabularul ales (fantomă, dor, gânduri, buze dulci, înger, somnul dulce, luna etc.) şi ritmul o apropie de lirica eminesciană, ceea ce nu e chiar atât de rău.

Georgică Manole

Despre mine

Sînt Marina Stanciu, născută la  12 decembrie 1990, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Pan Halippa” (Edineţ-Basarabia). Aşa, cred că ar trebui să înceapă o prezentare, de tipul celor ce se promovează în diferite documente oficiale, însă aceaste cuvinte nu spun aproape nimic despre mine. Deci, iată-mă adevărata eu: copilă, cum mă socot încă părinţii, iubitoare de viaţă şi de lumea înconjurătoare, pasionată aproape de tot ce a fost cîndva inventat de către omenire, începînd de la şah şi meciurile de fotbal pînă la psihologia omului… Hobby-ul meu preferat este de a găsi noi hobby-uri. În aşa fel, am descoperit că pot cînta puţin, ador dansurile latino şi chiar că pot desena, desigur nu sunt tînărul Picasso, însă merge şi asta, şi principala mea descoperire a fost că pot aranja sentimentele şi idele mele în versuri. Deci, nu mă judecaţi prea serios, căci nu sunt mai mult sau mai puţin decît un om cum sunteţi voi.

FANTOMĂ
Şi îmi apari-nainte, acuma,  iar
Ca o fantomă de mistere plină.
Sper să înţelegi că,  nu e dragostea,

Ceea ce-a fost atîta să rămînă.
Nu vreau să fiu brutală şi poate nemiloasă,
Dar,  cer! … e unica ce ţi-am cerut cîndva.

Nu am regrete, de tine nu-mi mai pasă.
Dispari o dulcea mea fantomă, dispari din viaţa mea!
Eu nu mai vreau, nu te mai vreau aproape!

Fie-n prezent, trecut sau viitor.
Tu eşti durerea! … cu tine nu am parte
De fericire, dragoste ş-amor.

Buzele-ţi dulci, fantoma mea amară,
De-acu-nainte nu mai vreau să le sărut!
Simţirile pentru tine, azi foc şi pară,
Din inimă pe veci să ştii că le-am rupt.

MI-E DOR…
Mă pierd în ale mele gînduri,
Care  repede spre tine mă duc.
Dar, acel dor ce-n inimă-l culc

Găseşte-n jurul meu înalte ziduri.
Dorinţele cărora stăpînă le eram,
Acum pe mine m-au închis în colivie,
Căci luni întregi îl aşteptam să vie,

Pierzînd în viaţa asta tot ce am.
Şi cad… ca-ntr-un abis…  şi mă scufund
În acest dor, ca într-un cer fără de stele,

Dac-aş putea m-aş lepăda de ele,
De acele patimi ce-n suflet le ascund.
Mi-e dor, din ce în ce mai mult de tine!
O, de-aş şti că te-aş  putea vedea,

Cu paşii clipei, numărînd, eu aş pleca.
Să sting cu nepasare dorul din mine.

…

Plăcerea ce rezultă din durere,
E lacrima din zîmbet aparută,
Neliniştea ce prin tăcere e născută,
Acesta este dorul în iubire.

ÎNGER
Afară plouă, plouă iar,
Monoton bat în geam stropii mici.
Natura parcă ne oferă-n dar
O lume cu framec de licurici.

Dar nimeni nu o vede…
Toţi dorm sau numai stau cu ochii-nchişi.
Doar ea nu doarme, stă de veghe
La capul lui, un înger cu ochi căprui deschişi.
Cu ochi căprui, aripi de nea,
Suflet curat şi de iubire plin.

Îţi vine-a crede că ea e-o stea,
Căzută pe pămînt din cer senin.

…

Cu  cîtă dragoste-l priveşte, cum doarme neatins,
Cum liniştea plăpîndă în piept i-se aşează,
Cuprins de somnul dulce, el îi zîmbeşte-n vis,
Iar luna, lumina pe faţă i-o revarsă.
În clipa scurtă, de-ndoieli cuprinsă,
Se gîndeşte: oare  cine-i înger dintre noi?

Din bănuieli trezită, de mîna lui atinsă,
Se simte parcă singură – albină fără roi.
Era cîndva rebelă, zbura unde dorea
Şi nu era o colivie care s-o ţie ‘nchisă.
Acum e-nlănţuită, ce sa-ntîmplat cu ea?
Cine tendinţa spre libertate îi stinse?

Un zîmbet din privire, o chemare,
Şi iat-o de mreaja dragostei cuprinsă.
Ce a fost, ce e şi ce să fie cu el oare?
E gîndul ce mereu o tot frămîntă.

Nimic în viaţa asta rost nu are,
Decît ca el de rele să fie păzit…
Iar sufletu-i frămîntă o singură întrebare:

Îngerii iubesc, dar oare pot ei fi iubiţi?
Nu mai importă … chiar lasă…
Întreaga  viaţă despre ea, el să nu ştie.
Ea vrednică-i va fi, chiar dacă lui nu-i pasă,
Căci fără el întreaga lume e pustie!

…

Iubiţi fiinţele ce sunt mereu aproape!
Ce îngeri păzitori în viaţă sînt.
Iubiţi pe cei ce vă iubesc! …  şi poate
Nu vor mai fi îngeri trişti în cer şi pe pămînt.

Poezia lui Adrian Petrisor Aflacailor poate fi încadrata unui sistem peratologic pe zona naturii din sine, în sensul teoretizat de Gabriel Liiceanu: „natura din noi este fondul recurent al unei vieti, ea se reafirma cu fiecare nou proiect, devine limita de depasit si redeschide astfel scenariul de deposit – de atins”. Îi recomandam sa abandoneze umilinta în exces care nu poate duce decât la atrofia libertatii, iar secunda finala va fi amânata cu siguranta. Fiindca i-am citit cu atentie poemele, îl rog sa fie atent la doua „definitii” care apartin lui Gellu Naum: una a poetului – „Copil care trece aproape nebagat în seama pe la porti” – si alta a poeziei – „O vietate de noapte cu ochi de pisica, cu simturi la pânda, agila, elastica, lucida”.

Metalicul oblong

Se aud strigate…e noapte
Sunt desarte.
Cad lacrimi…cad pasii dezlegarii
Sub geana lumii ruginite,
Cad si-nchid peste bolnavul rasarit
Metalicul oblon.
Sfârsit!

Glasul

Mi-am scrijelit sarutul pe tâmpla
Timpului rapus de strigatul caderii iminente.
În valuri reci cînta ninsoarea,
Plângând cu respirarea catre rasaritul împietrit
M-am ridicat ca glasul de furtuna razvratit,
Apoi…timid, umil,
Zâmbind spre asfintitul lin,
mi-am pus sarutul vechi al mamei,
peste aripa-mi de piatra.

Maxima zilei

Pe coatele zilei
Stau nemarginite
ura si prostia.

Final

Stateam lungit pe
Mâna de nisip plângând,
Stateam lungit si
Rastigit pe glasul rece
al noptii
coborând tacerea.

Ruperea catargului

a rupt catargul
vântul suflând
din
mareata inspirare
în
infinita expirare
lovindu-se vaporul
putrezit
De stânca malului
nemarginit
Înghitind ecoul
dintre apa si nisip.

Strigat pierdut

Absoarbe-ma ca tulpina
putreda a unui vânt,
a unui vânt ce ma arunca
spre otrava din mine.
Nocturna tacerii noastre
sarut-o,
sarut-o cu atingeri
de scântei mergânde,
mergânde spre aripa
miscarilor haotice,
pierde-ma,
pierde-ma,
Atinge durerea ca esti,
Aprinde irisul taierii
la mijloc a noptii,
Si striga,
Si plânge,
spre mâine….
…spre mâine…
Ca nimic nu mai este.

Linişte finală

Acum… e liniste sub geana
umbrelor metalice,
S-au stins luminile ce
vegheau cândva cararile
pustii,
Acum… e trist si frig,
si ploaia a-nceput sa cada
greu.
Spalând grauntele de lut.