(cuvinte cheie: „Sarea pământului”, „Du dialogue intérieur”, Radu Pavel Gheo, modelul ontologic al sferei de rază nulă, Unu-Multiplu, metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri, interpretarea Virgil Nemoianu)

Dialogul dintre Mihai Şora şi Leonid Dragomir continuă cu un şir de referiri la „Sarea pământului”, prima carte scrisă în România la peste două decenii de la „Du dialogue intérieur” şi publicată după încă un deceniu (1978), o carte considerată a fi „o foarte intensă reflecţie asupra limbii şi limbajului”. Mihai Şora prezintă astfel traiectoria acestei cărţi într-un regim dictatorial cum a fost cel ceauşist: „Sarea pământului a apărut în revistă în `68. Editura unde eram eu redactor-şef mi-a cerut cartea să o publice. Am dat-o şi mi s-au făcut observaţii. Atunci le-am zis să mi-o dea înapoi. Eu mai băgam citate în greceşte din ,,Evanghelia după Ioan”, iar un cenzor mai deştept decât cel de la revista „Familia” din Oradea s-a prins. Mi-a cerut să le scot şi eu n-am vrut. Cartea a apărut în 1978 datorită lui Mircea Ciobanu…”.

Răspunzând unei întrebări puse de Radu Pavel Gheo, ca parte integrantă a unui interviu publicat în „Timpul” din decembrie 2000, Mihai Şora spunea: „Nevoia de comunicare mi-am rezolvat-o prin oralitate. Ca intelectual, nu am vrut să particip în nici un fel la edificarea acelei societăţi. În momentul în care a intervenit o anumită deschidere, am fost solicitat din afară şi oarecum obligat să îmi scriu prima carte, acest re-debut în româneşte care a fost „Sarea pământului” şi care, în străfundul ei, era o carte de ontologie, dar pe care eu o începusem ca pe o critică a instrumentului comunicării, ca pe un fel de elucidare a problemelor limbajului… În momentul acela tema plutea în aer şi era şi un moment în care putea fi accesibilă publicului, fiindcă problema limbajului părea una strict instrumentală şi nu una de străfunduri filosofice, ca să spunem aşa. După ce mi-a apărut cartea asta, adică la o distanţă de treizeci de ani faţă de debutul meu în Franţa, am început să fiu solicitat. Şi atunci am mai scris în dreapta, în stânga, dar mi-am expus chiar punctul meu de vedere asupra problemelor pe care le abordam”.

Leonid Dragomir, având ştiinţa ruperii de ritmuri cu scopul de a stoarce informaţii de la interlocutor, trece abrupt la modelul ontologic al sferei cu raza de valoare nulă, în care: 1. raza, omologabilă cu verticala, este locul geometric al interiorităţii; 2. suprafaţa sferei, omologabilă cu planisfera, deci cu orizontala, ca loc geometric al exteriorităţii.

Geneza primei forme modelului şi evoluţia ei în timp este prezentată astfel de autorul său: 1. „…o viaţă întreagă am fost în căutarea lui, începând cu o primă schiţă a problematicii de ansamblu a gândirii mele produsă pe la sfârşitul studenţiei. Acolo tot încercam să imaginez un model care să corespundă la ceva ce nu puteam desluşi şi care era problema unui fel de Unu-Multiplu intricat în el însuşi”; 2. „abordarea strict analitică nu-mi convenea, abordarea vag holistică iarăşi nu-mi convenea: una mă etala în plan şi mă spulbera în multiplicitate, cealaltă mă absorbea într-un unu de nedesfăcut în articulaţiile lui”; 3. „în acel manuscris de prin 1937 / 38, pierdut între timp, am imaginat un model de tipul unei sfere, dar modelul meu nu era, ca să zic aşa, autonom, ci avea nevoie de un observator pentru a-şi explica multiplul pe care-l ascundea. Anume, avea nevoie de cineva care să-l vadă mişcându-se, care să-l perceapă întotdeauna sub o altă faţetă în mişcarea aceea. Deci, el îşi păstra unitatea, se repeta în multiplicitate, căci o avea, dar această multiplicitate îi venea cumva din manipulare şi dintr-un act de observare, nu-i era intrinsecă. Se-nţelege de la sine că tipul acesta de Unu-Multiplu nu m-a putut satisface”.

Această formă iniţială a modelului, pe care o cred inspirată din metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri a lui Cusanus, nu l-a mulţumit pe filosof fiindcă, în primul rând, era o sferă dimensională, „o suprafaţă care trebuia să se învârtă pentru a-şi revela multitudinea de aspecte” şi, în al doilea rând, legat de primul, nu era gândită paradoxal. De aceea, filosoful şi-a „perfecţionat” modelul, explicând: „În momentul când am făcut saltul în această contradicţie dărâmătoare a sferei de rază nulă şi ar fi trebuit să depun armele, mi s-au luminat brusc toate lucrurile. Am avut pe parcursul elaborării acelei lucrări intuiţia modelului care era clădit pe o contradicţie, raza de dimensiune nulă, a unei sfere a cărei suprafaţă era a multiplicităţii.

Pentru cititorul care vrea să-şi explice de ce R = 0, justifică Mihai Şora: „Dimensiunea nulă vroia să sugereze imediateţea centrului, în oricare punct de pe suprafaţă s-ar fi proiectat”.
Modelul este valabil fiindcă trei aspecte îi permit să mediteze asupra oricărui concept doreşte: 1. Este Unu şi în acelaşi timp Multiplu; 2. este Multiplu prin însăşi faptul de a fi Unu; 3. este tocmai Unu în multiplicitatea lui.

O interpretare interesantă a modelului propus de Şora o face Virgil Nemoianu în postfaţa la „Despre dialogul interior” (Humanitas, 1995), pag. 233: 1. „proiectând-o pe un plan, nivelul orizontal al actualităţii, al evenimentelor şi existenţei, s-ar desfăşura în faţa ochilor noştri”; 2. „sub şi dincolo de această orizontalitate absolută putem găsi dimensiunea verticală a potenţialităţii (analizată de Şora cu referire la aristotelica dynamis), care e inexistentă, dar nu mai puţin reală”; 3. „dacă vrem să răspundem unor întrebări privind originea sau temeiul, trebuie să folosim un model „topologic” , şi anume o implozie a tuturor punctelor de pe suprafaţa sferei către centrul ei şi, prin el, către un domeniu „radical diferit” din care se naşte continuu abundenţa potenţialităţii şi posibilităţii, conţinutul umplând sus-menţionata sferă de rază zero”; 4. „astfel, „mai multul” e întemeiat pe „şi mai mult”, nu pe „mai puţin”; 5. „în acelaşi timp, substanţa lumii, cea mai mare parte a realităţii, ar apărea că se formează din potenţialităţi de tot felul”.

Postura de îndrăgostit presupune cu necesitate apropierea (desfiinţarea distanţei, contopirea a două entităţi în unitatea androginului primordial ca model al perfecţiunii şi fericirii la care tânjesc inclusiv zeii) prin aproprierea (luarea în proprietate, în stăpânire, prin identificarea cu alter); aceasta din urmă se realizează mai întâi la nivelul limbajului: fiinţa iubită este invitată în intimitatea sufletească a perechii printr-un act de mângâiere realizat prin folosirea unui hipocoristic (gr. Hypokoristikos = mângâietor); un pas mai departe îl reprezintă schimbarea numelui, tehnică specifică actelor de iniţiere şi riturilor de trecere întru-un alt statut, similar cu o re-naştere; noul nume devine adânc semnificativ, are efect destinal, modelează esenţa purtătorului şi îl recomandă lumii în noua postură, protejându-i în acelaşi timp identitatea şi semnalând aderenţa la un principiu ce rămâne necunoscut celorlalţi: copilul grav bolnav este vândut pe fereastră şi i se schimbă numele pentru a nu fi recunoscut de agentul malefic; neofitul intrat într-o confrerie secretă primeşte alt nume pe care la început nu i-l cunoaşte decât redemptorul ce îl va călăuzi prin labirintul tainelor iniţierii şi care mai târziu va fi împărtăşit confraţilor.

Ambele procedee se regăsesc în dialogul epistolar comentat, având şi funcţia, pe lângă unele epitete caracterizatoare, de ambreiori de comunicare; în comunicarea orală, salutul, strângerea mâinii, îmbrăţişarea, fizionomia, ţinuta corporală, timbrul vocal îndeplinesc această funcţie şi definesc postura functorului care modelează orizontul de aşteptare al partenerului de dialog; în scris, astfel de mijloace sunt mult mai puţine dar la fel de importante.

Prima scrisoare a Veronicăi datează din 27 octombrie 1877, imediat după plecarea lui Eminescu la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul începând cu 4 noiembrie; Eminescu îi făcuse o vizită de rămas bun, nu o găsise acasă şi situaţia ar explica precipitarea scrisorii şi avalanşa de apelative care sugerează intimitatea şi postura inclusiv maternă a femeii îndrăgostite: Mult iubite Titi, … răutăcios mic, bebeluş mic şi prea iubitul meu Titi; formula finală desfăşoară o strategie de liniştire oferind un paliativ (Te-mbrăţişez din toată inima) general dar personalizat prin semnătură: Tolla (personaj din schiţa eminesciană La aniversară), Veronica nefericită (ceea ce sugerează disponibilitatea de a compătimi împreună cu cel plecat).
Interesant este că, anterior, în trei scrisori neexpediate (1874 şi 1876), Eminescu se arăta extrem de protocolar şi prevenitor (Stimată doamnă, Doamnă, d-ta) dar, prin conţinut, scrisorile consemnează o stare de revoltă juvenilă (citeşte totală) care dovedeşte că nu înţelesese riscurile relaţiei; prima scrisoare din 1876 e semnată Gajus (personaj din schiţa amintită) desfăşoară un rechizitoriu sever şi absolutizant (Nu crede că-ţi fac imputări. Ce imputări se pot face unei femei uşoare?) şi o autoproiecţie minimalizatoare(…idiot…, ridicol în ochii lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale…, …mie rolul de bufon nu-mi convine…, …rolul de Ciciobeo nu-mi convine…), atât tonul vaticinar cât şi autoflagelarea având sorginte biblică şi model romantic, fapt explicabil la un tânăr de 22 de ani; al doilea text din acelaşi an (reamintesc, neexpediat) e un exerciţiu pentru un portret în oglindă: coborât de pe piedestalul seninătăţii imperturbabile, aflat în lesa de mătase a sentimentului înrobitor, Eminescu se proiectează, grotesc şi goesc, în zoologic şi carnavalesc: Bebe-ul, căci astfel se numea animalul, credea că i se pot face avansuri…; …sărman animăluţ…; …insuportabilul animal…. Animalul se întoarce acasă şi râde timp de două ore.(…) Ce comedie drăguţă să nu fii decât un paravan. Perspectiva se schimbă în august acelaşi an când Eminescu scrie din Botoşani, perfect urban şi pe stilul epocii în apelare(Dulcea mea amică… dulce şi drăgălaşă amică), autoironic după „căderea în dragoste”: …m-am prostit cu desăvârşire şi sperez de la îndurarea cerului că nu mă voi cuminţi niciodată, cel puţin faţă de tine nu.

Apelativele se succed în aceeaşi tonalitate (Amicul meu, Scumpa mea amică, Scumpă amică, Al tău Gajus, Dulcea mea amică, Scumpul meu drag), aproape impersonalizate, până după moartea lui Ştefan Micle, cu două excepţii: un concept de scrisoare din 5-11 august 1879 în care Eminescu îşi divulgă obsesia pentru numele iubitei(Veronică – e întâia oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie…) şi textul Veronicăi din 18 august ce relevă postura ludică a femeii îndrăgostite: Dragul meu iubiţel. Explozia în exerciţiul apelării se produce în octombrie 1879 după ce Veronica îşi vizitează iubitul la Bucureşti dând curs unor întâlniri de gradul zero: Mon petit Eminesco, Mon bon Eminesco! Mon cher Eminesco! – aproape că interjecţionează îndrăgostita într-o copilăroasă franco-românească (7 heurs du soir, Iassy) la 19 ale lunii, susţinute în duetul sublimităţii sentimentului (…dulcea mea păsărică… Veronică, dragă Veronică…, Veronică dragă…, dulcea mea Veronică…, prinţul meu cel scump…, dulcea mea Veronicuţă şireată şi cochetă şi uşurică şi popoţică) pe un portativ de culorile paradisului, abia putând adăuga propriile note în maniera giocoso: Al meu iubit şi drăgălaş Eminescu mititel, Miticule iubit şi drăgălaş; la sfârşitul lui decembrie apare o notă stingheră şi rău prevestitore (Dulce şi mânioasa mea amică)pentru ca în anul următor duetul să-şi piardă din unitate: Veronica va continua pe un diapazon juvenil, ce pare împrumutat din repertoriul jocului cu păpuşi (Miţicule iubit, Miţule, Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş, Măi Tropoţele, Eminule, Eminescul meu cheri!, Miguel Eminescu de Ipoteşti, Miţule Băiet iubit şi drăgălaş, Scumpul meu Tropoţel). În timp ce Eminescu pare a se îndrepta spre ideal şi arhetip într-o intenţie de de-materializare şi spiritualizare: Sfânta şi dulcea şi nobila mea amică, Dulcea mea Doamnă, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Draga şi dulcea mea copilă, Mia carissima Donna (Tare mie frig în suflet şi cu atât mă mai încălzesc când gândesc la tine, Sfântul şi nespusul meu amor); debutul noului an semnalează o avarie gravă (Zdrobită de amor şi de desesperare…) faţă de care Eminescu se distanţează decent şi protocolar: Primiţi, Doamna mea, asigurarea stimei ce vă păstrez, semnându-mă cu tot respectul M. Eminescu); în august sesizează incompatibilităţi (Pesimist cum eşti şi nedrept în acelaşi timp…), devine patetică şi posesivă (Scumpul meu Eminescu, Eminescul meu), evocă trecutul atât de apropiat ca o garanţie pentru viitor (Miţul meu de odinioară şi de totdeauna), recade apoi în copilăria relaţiei (Petit bébé) şi în poza romantică (Tolla) ceea ce îmblânzeşte pe solemnul poet (Momoţi dragă, Muţi, Dulcea mea Momoţi) care va fi imediat gratulat: Iubiţelul meu drag, …cât de bine ştii tu să fii tandru şi gentil când vrei! (februarie 1882).

Următoarea secvenţă temporală de 10 luni reprezintă un maxim al numărului de scrisori dar dezvoltă şi un superlativ al dulcelui şi amarului din paharul dragostei; prefer să o esenţializez sub forma unui dialog al apelativelor, lipsind cititorul de, poate, prea scâitoarele didascalia dar lăsându-i posibilitatea să audă nestingherit vocile angajate în dialog:
E.-Draga mea Veronicuţă, oh, nesărutat-o, tare te-aş mai săruta…
V.-Scumpul meu băiat, Copil Nebun, Bebeluş, băiet zburdalnic, Zgrăbunţule, Mimi…
-Băieţelul meu iubit, Bebeluş…
E.-Nicuţa mea cea dulce, Veronica mea unică ca femeie şi unică ca iubire!
-Iubită femeie
-…femeie dulce şi fermecătoare…
V.-Iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele, Eminul meu, Bebeluşică…
E.-…draga mea fetiţă…
V.-Eminul meu cel dulce …
E.-Draga mea şi mititica mea Moţi…
V.-Micul meu scump Eminescu…
E.-Fetiţule dragă…
-Dragul meu bobocel moţat, Boboc
V.-Miţicul meu cel drag, Burdulachi…
E.-…dulcea mea Nicuţă…
-Momoţel…
-…draga mea duduie, dragul meu Momoţ…
-Dragă Nicuţică…
-Dragul meu Momoţel…
-Draga şi dulcea mea fetiţă…
-Îngerul meu blond…
-Dulcea şi draga mea copilă….
-…sunt un biet om necăjit, care te iubeşte din toate puterile lui.
-…draga mea fată…
-…mica mea madonă….
-….draga mea copilă…
-Dragă minunică…
-…dulce şi iubită femeie…
-Măi fată nebună şi drăgălaşă… copilul meu cel dulce… sufletul meu cel dulce…
V.-Domnul meu…
E.-Măi ramură de liliac…

Ultima scrisoare a Veronicăi pe 1882 este din 7 octombrie iar a lui Eminescu din 29 decembrie: Veronica ameninţă că se va sinucide (Citeşte-mă, căci am să mor!), Eminescu transmite urări pentru noul an (Felicitări multe de Anul Nou pentru tine şi pentru toţi); e posibil să mai fi fost scrisori care nu s-au păstrat dar care nu ar putea schimba fundamental constatările ce urmează: în 1882 cei doi îndrăgostiţi se împodobesc cu metafore ale vegetalului, abuzează în apelare de epitete de rutină şi diminutive, îşi creează termeni exclusiv pentru uzul personal; la Eminescu se constată o îndepărtare de la obiectul erotic la idealul visat, un efort suprauman de a opri o catastrofă iar la Veronica o mişcare în trei timpi lipsită de unitate sufletească: recădere în limbajul păpuşilor (februarie-mai), absenţa din dialogul epistolar (iunie-septembrie), revenirea disperată la opţiunea sinuciderii (octombrie).

Sugestiile apelativelor, a evaluărilor şi autoevaluărilor explicite şi mai ales implicite vor fi confirmate prin trecerea în revistă a registrului formulelor finale caracteristice epistolarului comentat? Probabil că da, îndeplinind cititorul măcar următoarele două condiţii: să le proiecteze în context şi să nu se situeze la o prea mare distanţă sufletească faţă de condiţia îndrăgostiţilor!

La începutul anului 1864 se întâlneau în casele lui Titu Maiorescu, pentru lectura traducerii lui Macbeth, traducere făcută de P. Carp, o serie de intelectuali cu studiile făcute în Germania şi care se cunoşteau între ei: T. Maiorescu, I. Negruzzi, P. Carp, N. Burghele şi Teodor Rosetti.

Aceasta a fost prima întrunire a Societăţii ,,Junimea” şi prima ei lectură. În continuare aceştia au ţinut prelegeri şi conferinţe într-o sală a Universităţii, duminicile între orele unu şi două, din februarie până la Paşti.
Întemeietorii Societăţii literare ,,Junimea” spuneau că naşterea acestei idei ,,se pierde în noaptea timpurilor”, dar erau de acord că ea îşi începe activitatea la începutul anului 1864 (10/22 februarie), cu participarea celor cinci tineri la o lectură literară.

Cei cinci intelectuali se adunau în casa lui Pogor şi acesta a fost punctul de plecare a şedinţelor literare, luându-se hotărârea de înfiinţare a unei societăţi literare căreia i-au pus numele de ,,Junimea”, la propunerea lui T. Rosetti. Din procesele verbale întocmite de A. D. Xenopol pe anii 1865 – 1866 şi 1871 – 1874 se observă că la şedinţe participau în jur de 10 persoane, de obicei vinerea seara, în casele lui V. Pogor şi T. Maiorescu.

Încă de la început se asociază grupului de fondatori şi alţi tineri intelectuali ca: N. Scheletti, S. Bodnărescu, M. Eminescu, Gh. Racoviţă, D. Rosetti, V. Burlă, T. Nica, N. Mandrea, M. Pompiliu, I. Slavici, Gr Buicliu, P. Paicu, C. Meissner; intelectuali de diferite profesii: profesori, matematicieni, doctori, avocaţi, istorici, economişti şi, bineînţeles, scriitori. Toţi iubeau însă literatura şi de aceea ,,Junimea” a fost înainte de toate o societate culturală.

Din Societatea ,,Junimea” au făcut parte unele din cele mai importante personalităţi culturale româneşti printre care: V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici, I. L. Caragiale şi alţii. Din procesele verbale ale ,,Junimii” se poate deduce ,,spiritul” pe care-l imprimau şedinţelor, întruniri serioase ce dezbăteau probleme esenţiale de limbă, de literatură, de cultură generală. Titu Maiorescu a fost cel ce s-a impus şi a cristalizat un colectiv de intelectuali cu idei diferite.

La 1 martie 1867 apare şi organul de presă al Societăţii ,,Junimea”, revista „Convorbiri literare” sub direcţia lui I. Negruzzi, revistă în care au apărut materialele trimise pentru a fi citite la şedinţele ,,junimiştilor”.

Societatea reuşeşte să cumpere o tipografie pe care o instalează în casele Băncii Moldovei sub conducerea neamţului Bernhardt. Tipografia publica gratuit toate manuscrisele originale româneşti, după ce erau aprobate de un comitet, publica cărţi de şcoală la cel mai mic preţ, traduceri de cărţi, mai ales de istorie. Se hotărăşte publicarea cronicilor române, o antologie de poezii româneşti şi Testamentul cel Nou cu litere latine. Tipografia trece sub conducerea lui Balassan şi apoi este vândută lui H. Goldner, în 1871, cel care va publica volumul de versuri şi proză de Eminescu, volum editat de V. G. Morţun în 1890.

În acelaşi an 1871, societatea îşi înfiinţează o nouă tipografie: ,,Tipografia naţională a lui C. Rosetti, Solescu, Negruzzi, Gane şi Naum”.

Revista ,,Convorbiri literare” apare timp de 18 ani la Iaşi, iar din 1885, odată cu transferarea lui Negruzzi la Universitatea din Bucureşti, este mutată şi redacţia revistei în capitală.

Mihai Eminescu vine în ţară, în vara anului 1871, în vederea pregătirii Serbării de la Putna şi nu este exclus să fi trecut pe la Iaşi pentru a lua contact cu membrii ,,Junimii” şi cu T. Maiorescu. Însemnarea din registrul ,,Junimii” scrisă de mâna poetului dovedeşte că poetul a fost la Iaşi în 1871. La poziţia 49 din registru este trecut: Mihail Eminescu – 1849 – decembrie 20 Sf. Ignat – Botoşani. Următorul înscris în registru este din anul următor 1872.

Încă din anul 1870, când era la Viena, Eminescu trimite lui I. Negruzzi poezia ,,Venere şi Madonă” ceea ce-l face pe Maiorescu să aprecieze talentul său în memorabilul articol ,,Direcţia nouă”:

,,Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu”.

Abia în septembrie 1872 îl găsim pe Eminescu la Iaşi în mijlocul ,,Junimii” unde, în procesul-verbal al şedinţei a I-a de la 1 septembrie, cu care se începuse sesiunea 1872-73, se consemnează:

,,M. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume, «Egipetul» şi începutul «Evului de mijloc». Apoi ceteşte nuvela sa «Sărmanul Dionisie». Asupra acesteia d. Pogor şi Maiorescu observă că sfârşitul şi modul dezlegărei nu corespunde cu caracterul întregii scrieri. Se primeşte pentru a se tipări” (A. D. Xenopol).

La citirea nuvelei ,,Sărmanul Dionis” junimiştii n-au apreciat cum se cuvine calitatea operei, dovadă fiind şi comentariul lui I. Negruzzi: ,,Ce fac eu cu cititorii Convorbirilor, când voi publica nuvela aceasta? Au să-mi întoarcă toţi înapoi revista”.

Peste o săptămână, pe 7 septembrie, Eminescu citeşte poeziile ,,Înger şi demon” şi ,,Floare albastră”. În şedinţa următoare s-a dezbătut problema subvenţionării lui Slavici şi Eminescu pentru continuarea studiilor. Acest lucru se hotărăşte în şedinţa din 22 septembrie 1872, prin contribuţia benevolă a junimiştilor, iar în noiembrie Eminescu era deja la Berlin pentru înscrierea la facultate.

Deşi Mihai Eminescu a publicat în perioada ieşeană cele mai multe şi cele mai valoroase din poeziile sale: Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est, Înger şi demon, Floare albastră, Noaptea etc., el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare decât de Maiorescu şi prietenii săi din ,,Caracudă”: I. Creangă, M. Pompiliu, S. Bodnărăscu, V. Conta, A. Lambrior, Missir etc.

Ceilalţi membrii ai ,,Junimii” l-au subapreciat pe poet şi opera sa, chiar şi I. Negruzzi care într-o scrisoare către Maiorescu spune: ,,Cât despre versurile lui, eu unul tot nu împărtăşesc părerea ta. Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţine în seamă de nu se va îndrepta”.

Corespondenţa membrilor ,,Junimii” cât şi procesele verbale de la şedinţele ei confirmă uneori indiferenţa cu care cercul a integrat prezenţa lui Eminescu în viaţa grupării. Unii dintre ei, fruntaşi ai scenei politice, bancheri, mari proprietari, l-au privit pe poet de sus, au refuzat recunoaşterea valorii sale şi l-au receptat doar ca boem muncind, răbdător, incapabil de a-şi revendica drepturile muncii sale.

Supărat de modul cum unii dintre colegii săi de la ,,Junimea” ascultau şi judecau literatura, Eminescu, într-o ciornă de scrisoare (ms. 2255, pag. 312-314), afirmă:

,,Spun drept că n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice, râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este-n ele şi de valoarea ce le-o dă autorul… Dacă forma pe care ele a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată”.

Poetul, sătul de glumele lui Pogor, de intervenţiile lui Negruzzi în retuşarea versurilor date de el pentru publicare în ,,Convorbirile literare”, de interesele politice a unor junimişti care foloseau literatura ca trambulină politică, era îndreptăţit să satirizeze această revistă:
,,Tu revistă ageamie, Convorbiri mult lăudate,
O, tu moară de palavre, ce lucrezi atât de harnic
Contra oamenilor vrednici al tău glas este zadarnic;
Asmuţind a tale javre tu la capăt n-o vei scoate”.

În scrisoarea către Titu Maiorescu din 15 octombrie 1877, Eminescu afirmă că:

,,…o scăpare din Iaşi mi-ar fi fost cât se poate de plăcută. Căci nimic nu întrece mahalagismul ieşean, nici vorbăria goală înrădăcinată la «Junimea» nici discuţia cam trivială pe care onorabila societate, de câtăva vreme, o face să înflorească faţă de toate producţiile literare. Pe de altă parte, trebuie în adevăr de ţinut seamă că această societate este totuşi singura care arată oarecare pricepere în ce priveşte produsele literare”.

Titu Maiorescu a fost printre puţinii care l-au apreciat pe poet, afirmând că: ,,Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”.
Maiorescu l-a ajutat mult pe Eminescu, în primul rând l-a proclamat în ,,Direcţia nouă” ca al doilea poet al ţării, l-a sprijinit cu bani pentru continuarea studiilor la Berlin, la publicarea şi cunoaşterea poeziilor sale în ,,Convorbiri literare”, a scos primul volum de versuri în 1883 şi a avut grijă de tratamentul poetului în clinicile de specialitate, la îmbolnăvirea sa, în 1883.

Dacă Maiorescu a fost expresia cea mai înaltă a întregii ideologii junimiste, Eminescu a fost expresia cea mai înaltă din punct de vedere literar. Ei doi au fost stâlpii pe care s-a sprijinit această mişcare unică în literatura noastră, poetul dându-i strălucirea de care avea nevoie.
* * *
După înfiinţarea ,,Junimii”, Titu Maiorescu a luat iniţiativa întâlnirii anuale a tuturor membrilor săi, întâlnire care avea loc între 20 octombrie şi 20 noiembrie, cu scopul de a contribui la întărirea sentimentelor de colegialitate, cu condiţia ca fiecare participant să aducă o scriere comică sau satirică pe care să o citească la aniversare. Toate aceste scrieri se păstrau în ,,Dosarul Aniversărilor”.

În fiecare an Societatea ,,Junimea” îşi sărbătorea aniversarea la Hanul (hotelul) Binder de pe strada Lăpuşneanu care avea la parter un restaurant elegant. Aici se adunau, de obicei toamna, toţi membrii ,,Junimii”, la convocarea lui I. Negruzzi. El ticluia invitaţii sub forma unor citaţii ca la tribunal şi le trimitea membrilor săi. În fiecare an aceste invitaţii aveau altă temă.

La aniversarea din 11 noiembrie 1878, I. Slavici a citit nuvela ,,Gura satului” iar I. L. Caragiale şi-a prezentat comedia ,,O noapte furtunoasă”, încât ,,s-au tăvălit cu toţii de râs” (consemnare de I. Negruzzi) şi apoi banchet până la ora patru dimineaţa.

La aniversarea din noiembrie 1881, Mihai Eminescu nu poate participa dar trimite lui Iacob Negruzzi această telegramă plină de umor:

,,Rog pe părintele Creangă
Ca să sune din talangă
Din talanga cea de boi
Ca să auzim şi noi.
Doresc să petreceţi bine
Să nu mă uitaţi pe mine.” Eminescu

Talanga de care pomeneşte poetul este adusă la şedinţele ,,Junimii” de către Vasile Pogor şi cu ea anunţa începerea programului. Deviza sub care se întâlneau membrii Junimii era: ,,Intră cine vrea, rămâne cine poate”, iar Maiorescu care prezida întrunirile, după ce suna talanga, începea cu formula ,,onorat auditoriu”.

Talanga a fost cumpărată de V. Pogor de la un vânzător care l-a întrebat: ,,«Ce fel de talangă doriţi, pentru oi sau pentru boi?» I-am răspuns, fireşte, pentru boi, căci mă gândeam la voi!”, consemna mai târziu junimistul Meissner.

Duminică, pe 7 noiembrie 1881, se ţine a XIX-a Aniversare a ,,Junimii”, tot la Binder, unde M. Eminescu citeşte poemul ,,Luceafărul”, ascultat cu mult interes de toţi participanţii care încercau să desluşească înţelesul versurilor poetului, izvorâte din dragostea lui pentru Veronica Micle.

Deschizându-se noul hotel Traian, aniversarea din 25 octombrie 1884 se ţine la acest frumos hotel, fără să poată participa Mihai Eminescu şi Ion Creangă, amândoi bolnavi.
Una dintre aniversările societăţii, cea din 7 noiembrie 1886, se desfăşoară fără Eminescu, acesta fiind trimis la Mănăstirea Neamţului pentru tratament, fiind condus de prietenul său Vasile Burlă, care văzându-l mai mult dezbrăcat, îi dă paltonul său.
I
acob Negruzzi, în cartea sa ,,Amintiri din Junimea”, referindu-se la rolul ,,Junimii” şi importanţa societăţii la ridicarea culturii şi literaturii române spune:

,,Viitorul singur se va rosti cu nepărtinire când noi nu vom mai fi. Totuşi, credinţa mea este că «Junimea» va păstra o pagină în istoria literaturii române, căci prea am avut noi înşine plăcere la lucrările noastre, pentru a nu fi adus mulţumire şi folos şi publicului celui mare. Vor veni mai târziu alte societăţi mai învăţate, poate mai active şi mai neobosite, însă nu va mai fi nici una care să fi făcut lucrări serioase într-o formă atât de veselă, de plăcută, şi de neobişnuită”.

BIBLIOGRAFIE:
1. Augustin Z. N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983;
2. Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R., 1962;
3. Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu şi contemporanii lui, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
4. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, 1973;
5. Iacob Negruzzi, Amintiri din ,,Junimea”, Editura Minerva, Bucureşti, 1970;
6. Ion Mitican, Strada Lăpuşneanu de altădată—plimbare nostalgică, Editura Tehnopress, Iaşi, 2004.

,,Dacă nu ar exista cercetători, multe dintre frământările și creațiunile spiritului și geniului omenesc s-ar pierde odată cu timpul. Acești modești oameni de știință, iubind trecutul, îl cercetează, se descoperă, legându-l cu trecutul și aducând un real serviciu culturii universale. Eminescu este al nostru, dar gândirea lui poetică aparține omenirii.” (Octav Minar – ,,Mihai Eminescu, Probleme și analize filozofice”)

Lângă cărțile rare, manuscrise, cărți de vizită, fotografii, adunate de-a lungul timpului, începând cu 1983 și până astăzi, la Ipotești există una dintre rarisimile videoteci din țară. Aceasta deține aproape toate filmele, de scurt metraj sau artistice, în legătură cu Eminescu.

,,Nicăieri în țară nu există, la un loc, toate filmele despre Eminescu.” O spune Valentin Coșereanu, omul care, de când se știe, trăiește prin Eminescu.

V. Coșereanu: Filmele se află în fondul documentar al Bibliotecii noastre. Am avut norocul să le obținem de la Arhiva Națională de Filme Sahia din București, prin protecția regizorului Laurențiu Damian. Cel mai important este, fără îndoială, filmul realizat de Octav Minar, în anul 1914.
R: Primul film despre Eminescu…
V. Coșereanu: Când muzicologul Iosif Sava făcea celebrele serate muzicale la Televiziunea Română, la una dintre aceste serate a fost invitat Alexandru Paleologu. Era deja cu bastonul, dar încă cocheta… Realizatorul se plângea atunci că emisiunile nu mai sunt așa cum trebuie, că spiritul boieresc (referindu-se și la boieria culturii) nu mai există, că s-a săturat de prostie și de oameni de condiție joasă care vin la televiziune și fac show-uri, în loc să facă educație. Paleologu i-a răspuns: ,,Nu întotdeauna oamenii deștepți spun lucruri numai deștepte, și vice-versa. Am întâlnit și oameni care au făcut și invers”.
Acest lucru este valabil, păstrând comparația, și în cazul lui Octav Minar. El a încercat să intre pe toate ușile posibile și să se agațe cumva de numele lui Eminescu, excelând în tot felul de plastografieri, lucruri inexacte, date inexacte etc.
R: Hulit și blamat la vremea aceea…
V. Coșereanu: Da, la fel ca și Grama… dar nici el nu se aștepta ca filmul realizat de el să ajungă astăzi de o valoare inestimabilă. El pune bazele mondiale docuramei, un gen de film inventat în mod oficial din 1942, când un regizor portughez a avut ideea să filmeze un documentar într-un sat de pescari… Acest documentar are aspecte jucate de actori profesioniști, care au scos în evidență ceea ce dorea regizorul… pe lângă secvențele reale din viața pescarilor. Octav Minar a făcut asta cu mult timp înainte, în 1914. Se pare că vorbea în proză fără să știe… După o documentare destul de serioasă, îl ia pe un anume Svoboda, este ajutat de Alexandru Bacaloglu, care lucra la revista Cele Trei Crișuri, şi fotografiază peste tot, toate locurile prin care a trecut Eminescu.
R: În Enciclopedia României se menționează că ,,pentru documentar, operatorul casei «Pathé» din Bucureşti — Victor Debon sau un anume Svoboda — a realizat filmări în vara anului 1914 la mănăstirile Agapia, Neamţ şi Văratec, la Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti, Humuleşti, Târgu Neamţ, Dumbrăveni şi în alte locuri…”
V. Coșereanu: În acest film apar numeroase clădiri, casa de la Ipotești, Mănăstirea Văratec, mormântul și casa Veronicăi Micle, Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, rudele în viaţă ale lui Creangă, Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi, bojdeuca lui Creangă din Țicău, o panorama a Iașului, în care se recunoaște, în depărtare, Palatul Culturii, fostul Palat al Justiției, Biserica Trei Ierarhi, în care Eminescu a și locuit într-o dependință a lăcașului de cult, și multe clădiri care astăzi nu mai sunt.
R: Așa documentul devine și mai important…
V. Coșereanu: Așa este. La fel de importante sunt și toate cele patru fotografii ale lui Eminescu, fotografiile lui Creangă la tinerețe și mai târziu, imagini ale manuscriselor… În film sunt inserate și caietele manuscris, Octav Minar vorbește în film de 30 de caiete, care sunt și astăzi la biblioteca Academiei, însă în număr mai mare, sunt 42 de manuscrie, 50 cu tot cu miscelanee (nr: Rubrici în diverse publicații care cuprind materiale cu un conţinut variat, Culegeri de articole ce tratează teme diferite).
R: Așa știm cum stăteau manuscrisele în rafturi vremea aceea.
V. Coșereanu: Minar arată în filmul său și o fotografie controversată: în casa copilăriei lui Eminescu, atunci o paragină, sprijinită ca pereții să nu cadă, a fost fotografiat căminarul Eminovici, stând pe scaun, cu o mână pe un genunchi și cealaltă pe o măsuță, alături de un copil. Multă vreme s-a crezut că acel copil este Mihai Eminescu. Corneliu Botez, în cartea sa din 1900 ,,Omagiu lui Mihai Eminescu”, publicată la 20 de ani de la moartea poetului, demontează aceste supoziții. Corneliu Botez are credibilitate mare pentru că are corespondență cu fratele longeviv al lui Eminescu – Matei – cunoaște oameni și îi chestionează în legătură cu viața lui Eminescu, cu atitudinea lui în diferite locuri, când era student la Viena, Berlin, când era în țară ziarist la Timpul, sau bibliotecar la Iași, sau profesor… Așa încât Corneliu Botez este de crezut, este un cercetător serios, care pune baze pe mărturia autentică… Ei bine, Corneliu Botez obține mărturia lui Matei Eminescu, care spune că mama s-a fotografiat la Iași, la Otto Bielig, de două ori, și o dată s-a fotografiat și Eminovici, cu fratele lui, cu Matei.
R: Deci nu era Mihai, era Matei Eminescu…
V. Coșereanu: Așa s-a demonstrat. Filmul are o concepție unitară. Nu e un lucru ușor, cum pare astăzi, când scenariul, tehnica și atitudinea realizatorilor sunt altele. Minar a fotografiat și a filmat doi ani la rând, pentru ca filmul să fie unitar la montaj. Altfel nu am ști, ar trebui să facem cercetări amănunțite, pe teren, ar fi fost greu de identificat unele locuri, pentru că multe dintre ele nu mai există. Minar ne-a scutit de acest lucru și a inserat cartoane filmate, pe care a menționat locația pe care a filmat-o, sau indicii despre locul respectiv.
R: Acel gen de prezentare ca la filmul mut.
V. Coșereanu: Exact. Când filmează cerdacul din spate al bojdeucii, Minar face remarca următoare: ,,aici a scris Eminescu poezia Doina” sau… ,,La hanul Trei Sarmale, Eminescu s-a cunoscut cu Creangă și de atunci au rămas prieteni”. Un alt lucru important care intră în definiția dioramei, și pe care regizorul spaniol l-a folosit mult mai târziu, este acela ca Octav Minar aduce actori de vază care să recite din opera lui Eminescu. Mai mult decât atât, filmul conține câteva secvențe dramatice, cu care sunt ilustrate versurile din lirica eminesciană. Aceste fragmente au fost interpretate de doi mari artiști ai lumii de la vremea aceea, Aldo Fini și Stacia Napierkowska. Și mai important este că Minar inserează în film imagini din Veneția – Italia, sau din Egipt, când vorbește despre poemul „Egipetul”, sau când e vorba de sonetul „Veneția”. El dă citate, pe cartonașe, și arată imagini din Veneția, scările de marmură, palatul Dogilor, turnul San Marco, din care bate clopotul în miezul nopții. Acest film a fost prezentat prima oară un an mai târziu, în anul 1915, pe 31 decembrie, la Ateneul Român, s-a făcut o serată Eminescu, la care au vorbit Barbu Ștefănescu Delavrancea, Maria Ventura și chiar George Enescu, ceea ce nu știam… până la filmul ăsta…
R: Dacă ar fi existat un film de la proiectarea filmului lui Minar…
V. Coșereanu: Ar fi fost interesant să știm ce spunea Delavrancea despre acest film, celebrul dramaturg și avocat, un orator extraordinar, sau ce spunea, concentrându-se în intimitatea sa, George Enescu… Se mai păstrează, la Arhiva Națională de filme, sau la Muzeul din Iași, afișe dar și programe scoase atunci, cam în câte 1000 de exemplare fiecare. În capul afișului era titlul filmului Eminescu, Veronica, Creangă, iar mai jos, este marcată contribuția celor de la Cele Trei Crișuri – ca ,,parteneri media”. O precizie demnă de toată lauda… În centrul afișului apar mari, în fotografii ovale, după stilul de la Junimea, cele trei personalități.
R: Este prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a șaptea arte, creația Eminesciană. De câte ori a fost difuzat acest film de atunci, de la lansare, și până în zilele noastre?
V. Coșereanu: S-au făcut destul de puține proiecții… Mai multe s-au făcut în perioada primului și celui de-al doilea război mondial. Documentarul a fost prezentat la Casa Şcoalelor, pe 14 februarie 1915, şi la cinema „Palace”, din 9 noiembrie 1915. Documentele spun că și Bacaloglu, de la revista Cele Trei Crișuri, a avut o variantă de film. Din mărturia soției lui Octav Minar, făcută târziu, pe la 1963, reiese că Alexandru Bacaloglu a făcut și el prelegeri publice despre Eminescu și s-a folosit de una dintre variantele acestui film. Filmul în întregimea lui are cam 1500 de metri de peliculă, însă astăzi se păstrează două variante, la Sahia, una de 550 de metri și o copie de de 650 m, iar o altă variantă, potrivit aceleiași mărturii a soției lui Octav Minar, a fost achiziționată de la ea de Muzeul Ion Creangă de la Iași. Sunt variante și de 12 și de 21 de minute… Un interval foarte mare de timp, după Minar și Bacaloglu, ani întregi, nu s-au făcut proiecții… filmul a rămas ascuns în arhive.
Despre realizarea acestui documentar, soţia lui Octav Minar îşi amintea prin anii ‘60:
„Filmul «Eminescu-Veronica-Creangă» a fost filmat de soţul meu prin anii 1912-1914 cu concursul casei «Pathé». La realizarea filmului şi apoi în turneul de conferinţe ţinut înainte şi după Primul Război Mondial, ştiu din mărturia soţului meu că a fost ajutat de fostul director al «Celor Trei Crişuri», Al. Bacaloglu. Filmul era în cea mai mare parte documentar, dar din câte ştiu, avea şi părţi filmate cu actorii mari ai vremii. De pildă, era un fragment din «Călin» interpretat de o actriţă. Filmul a fost prezentat şi la Văleni, la universitatea profesorului Iorga. Am deţinut până nu de mult o copie a filmului pe care a achiziţionat-o Muzeul Creangă din Iaşi. Soţul meu făcuse zincuri după imaginile din film pe care le-a folosit pentru ilustrarea cărţilor şi articolelor sale, cât şi diapozitive cu care-şi ilustra uneori conferinţele.”
R: Filmul a fost descoperit în Arhiva Națională de Filme de Ion C. Rogojanu și Dan Toma Dulciu…
V. Coșereanu: Ei doi au fost sesizați de un alt prieten publicist și a fost transferată pe suporturile moderne, așa încât filmele se păstrează și astăzi…
R: Abia prin 1962 – 1963 s-a scris despre acest film…
V. Coșereanu: S-a scris în revista Cinema. Ziarele vremii, Dimineața sau Cronica Moldovei, care apărea la Iași, au marcat aceste serate muzicale ilustrate cu filmul regizat de Octav Minar. Dar până în 1963 acest film a fost uitat. Acum se proiectează la Muzeul Național al Literaturii Române.
R: Pentru necunoscători, fără un comentariu atașat, cu excepția precizărilor lui Octav Minar, acest film nu este suficient de explicit.
V. Coșereanu: Precizările sunt foarte binevenite, însă comentariul este necesar din cauza calității slabe a filmului, pentru că este foarte vechi.
R: Important este că există și că a fost recuperat și recondiționat. Miron Manega spune că: ,,Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenție, sau doar studiat, reconstituirea casei memoriale Eminescu de la Ipotești ar fi fost cât se poate de aproape de realitate…”
V. Coșereanu: Are dreptate acest jurnalist, pentru că în 1976, a fost dărâmată casa intermediară, casa originală s-a autodemolat după moartea părinților și a copiilor, nemaifiind locuită. Toți cei care au intrat în proprietatea casei și a moșiei nu au fost interesați să locuiască la Ipotești, erau interesați doar de bucăți din pământul cumpărat… așa că moșia s-a vândut pe trupuri… pe bucăți din întregul de 420 de hectare.
R: Iar timpul și-a pus ampenta….
V. Coșereanu: Da, și în 1924 casa a ajuns o ruină. A fost o întreagă tevatură publică… Au fost acuzați cei de la Botoșani, iar aceștia, la rândul lor, au pus povara dărâmării casei memoriale pe umerii Mariei Papadopol, ultima proprietară a moșiei, așa încât s-a construit o altă casă, la inițiativa lui Cezar Petrescu și a lui Nicolae Iorga, pe o altă fundație decât cea a casei, originală, a copilăriei lui Eminescu. Din acest motiv, casa aceea a fost dărâmată și în 1976 a fost construită alta, pe fundația veche care s-a găsit în urma unor săpături arheologice conduse de arheologul Paul Șadurschi și de doctorul în arheologie Octavian Liviu Șovan.
R: Care e diferența între cele două case?
V. Coșereanu: Dacă arhitectul Polizu de la București, la care au apelat autoritățile botoșănene, ar fi vizionat acest documentar atunci când au început demersurile, ar fi făcut reconstituirea după originala casă… El a făcut mici greșeli: a construit-o mai înaltă decât cea originală, deși a lucrat după fotografii, a pus parchet pe jos, a pus niște casetoane, niște grinzi mari îmbinate ca într-un han bucovinean, a suflat-o în praf de piatră și era mult prea dreaptă… ca o casă nemțească… Nici vorbă de așa ceva… Dacă ar fi văzut acest film… casa era puțin înclinată, pentru că aici la Ipotești este o problemă cu versantul… pentru că se cunoaște în fotografiile făcute în 1917, 1918, 1924, că această casă o lua puțin la vale din cauza versantului. De aceea și în filmul lui Octav Minar casa este sprijinită cu proptele…
R:  Dacă ar fi scos la vânzare, cât valorează acest film?
V. Coșereanu: Ca orice document original, chiar și o simplă foaie de hârtie, despre Eminescu, enorm. Chiar vorbeam cu un profesor de istorie… dacă ar lua foc vreun document despre Eminescu, sau ar fi furat, nu ar putea fi înlocuit cu nici o sumă de bani, oricât de mare ar fi ea… Filmul este foarte valoros prin ceea ce arată, este un film document.
R: Eminescu se vinde bine…
V. Coșereanu: Nu am auzit de vreun document nou descoperit… Însă, o personalitate a vieții artistice plastice mi-a mărturisit că a cunoscut pe cineva care cândva i-a fost elevă, are un caiet Eminescu inedit, că în vremea cât era prim ministru Adrian Năstase a vrut să îl vândă Guvernului. A încercat în mai multe rânduri, însă suma cerută a fost mult prea mare și Ministerul Culturii nu a achiziționat acel caiet. Însă eu sunt sigur că el există, și dacă, prin absurd, aș fi fost sau aș fi ministrul culturii nu aș ezita să îl cumpăr, indiferent ce sumă ar cere… Mi-a povestit, când trăia, Petru Creția, că soția lui mergea într-o vară în Deltă și în tren o persoană din Sibiu s-a lăudat că are două caiete Eminescu manuscris inedite. Când a aflat cine este interesat de caietele respective, personajul a dispărut din compartiment.
R: Se fac diverse speculații legate de numele Eminescu…
V. Coșereanu: Sunt unul dintre aceia care cred că mai există caiete Eminescu care încă nu sunt cunoscute. Petru Creția, în vremea când colabora la Viața Românească, a făcut un apel public în care cerea ca toți cei care au, să trimită copii ale manuscriselor, facsimile, nu pentru a le colecționa, ci pentru a fi convins că există… Acestea trebuiau achiziționate…
R: Eminescu face parte din patrimoniul național…
V. Coșereanu: Am văzut cu ochii mei la Augustin Z. N. Pop acasă, la București, pe Ana Ipătescu, un apartament de trei camere și holurile, erau pline de cărți și documente inedite… S-au prăpădit după moartea cercetătorului… Pentru că nu suntem în stare să achiziționăm… Nu ne prețuim valorile!

Între anii 1893 – 1903, director al Externatului secundar de fete din Botoşani a fost profesoara Aglaie Theodor (Adam, înainte de căsătorie). A fost încadrată în această unitate prin concurs, la 15 decembrie 1892, pe catedra de istorie, iar prin Ordinul ministrului de resort nr. 229, la 20 ianuarie 1893, este numită director în locul profesoarei Eufrosina Pravăţ.
Echilibrată, meticuloasă şi exigentă, cu influenţă pozitivă în sfera organelor de conducere locale, Aglaie Adam –Theodor a asigurat desfăşurarea în linişte a mersului şcolii, deşi în perioada cât a condus Externatul secundar de fete au rămas repetente, din cauza situaţiei la învăţătură, 230 de eleve iar 32 au fost exmatriculate. Era o exigenţă firească, profesoarele făcându-şi pe deplin datoria la catedră. Încadrarea Externatului secundar de fete s-a făcut şi se făcea mereu prin concurs sau detaşare, cadrele didactice venind aici din marile centre orăşeneşti ale ţării, precum Iaşi, Bacău, Constanţa, Chişinău, Bucureşti, şi erau transferate sau mutate din diferite motive (căsătorie, transferarea soţilor militari sau magistraţi etc.) tot în asemenea mari centre urbane, cu un învăţământ recunoscut. Acest lucru îşi punea mereu amprenta pe manifestarea unei exigenţe constante în ce priveşte calitatea pregătirii tinerelor fete.
Pentru lărgirea orizontului de cultură al elevelor, directoarea Externatului participa cu acestea la diverse manifestări cultural – artistice ale oraşului. Astfel, la un moment dat a cerut aprobarea participării unităţii la „producţiunea muzical – literară organizată de Societatea de binefacere „Şezătoarea” a doamnelor din Botoşani”, societate din care făceau parte toate profesoarele şcolii.
În anul şcolar 1895 – 1896, unitatea, crescând ca număr de clase, la insistenţele directoarei, se mută în Casele Arapu din strada Marchian, ministrul aprobând la timp această iniţiativă. În acest scop, s-a încheiat un contract pe cinci ani, cu începere din 26 octombrie 1896, plătindu-se o chirie anuală de 4000 lei.
Tot la insistenţele directoarei, Primăria donează 200 lei pentru a se cumpăra cărţi ce trebuiau date elevelor lipsite de mijloace materiale suficiente. Anul şcolar 1896 – 1897 este important şi el, deoarece patru profesoare valoroase sunt numite, prin Î. D. Regal, definitive în şcoală şi anume: Maria Manasian, Eugenia Neculau, Elena Răutu şi Aglaie Theodor. Era un lucru deosebit, deoarece se reducea fluctuaţia cadrelor şi se asigura continuitatea în procesul de instruire şi educaţie.
Un eveniment important la care au participat toate şcolile oraşului, armata, instituţiile şi populaţia, a fost sărbătorirea zilei de 10 mai 1899. În prima parte a zilei s-a desfăşurat, în faţa organelor locale şi judeţene, o paradă militară, apoi un Tedeum la Catedrala Uspenia, după-masă având loc serbări câmpeneşti. Elevele Externatului au realizat un program solemn complex în cadrul şcolii, după care profesoarele, directoarea şi majoritatea elevelor s-au deplasat la „Vila Boyan”, proprietatea fostului primar de Botoşani. Vila, o frumoasă şi încăpătoare construcţie, cu parc şi cu zonă de agrement, lângă satul Curteşti, a fost pusă gratuit la dispoziţia şcolii secundare de fete. Primăria oraşului a dat o sumă de bani pentru asigurarea unei gustări şi a dulciurilor, apoi elevele au cântat, au dansat, s-au distrat.
În anul 1899, profesoara de limba română de la Externatul secundar de fete, Matilda Grecinschi, se căsătoreşte cu Ion Simionescu, geolog şi paleontolog, profesor la Universitatea din Iaşi, fiind înlocuită cu profesoara Calypso Botez, cunoscută şi pentru participarea ei la mişcarea pentru emanciparea femeii, publicând în această direcţie articole în limbile română şi franceză, având totodată, preocupări literare
În anul 1910, profesoara Aglaie Adam se căsătoreşte cu Lazăr Theodor. Soţul său nu era altul decât energicul şi întreprinzătorul secretar al Camerei de comerţ şi industrie din Botoşani, licenţiat în ştiinţe comerciale al Institutului de Comerţ din Anvers (Belgia).
La 29 august 1903, din motive de sănătate, după 10 ani de directorat realizat cu demnitate şi succese deosebite, predă ştafeta, prin demisie, Eugeniei Necolau (fostă Savinescu), cea care înfiinţase Externatul secundar de fete, în 1887. Aglaie Theodor va funcţiona, în continuare, ca titulară pe catedra de istorie a Liceului „Carmen Sylva”, fără întrerupere, până la ieşirea la pensie. Pentru meritele sale a fost decorată cu Medalia „Răsplata Muncii”. Exemplul muncii pline de dăruire şi sacrificii pe care l-a oferit, a servit şi poate servi ca ideal şi model de urmat pentru cei care au îmbrăţişat această nobilă profesie.

Între tradiţiile culturale de rezonanţă ale Botoşanilor se înscriu şi sărbătoririle unor nume mari ale teatrului românesc. Să nu uităm că printre ele, cu prezenţe frecvente aici, la Botoşani, se regăsesc Aglae Pruteanu, Agata Bârsescu, Aristizza Romanescu, Lucia Sturdza Bulandra şi, cum altfel, Tony Bulandra (1881, Târgovişte-1943), mare actor român de teatru, dar şi de film, căruia botoşăneni perioadei interbelice i-au dăruit un frumos album ilustrat, având, la rându-i, o frumoasă poveste, şi la care facem referire în textul de faţă. Albumul poartă totodată, semnăturile mai tuturor botoşănenilor de vază de atunci, regăsindu-se Ion Iacovlov, primarul oraşului, Ramiro Neculau, preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor, avocat, Tiberiu Crudu, profesor, preşedinte al Ligii Culturale – Botoşani, L. Zava, ziarist, secretar al Asociaţiei Ziariştilor Botoşani, maior, V. Ioaniţiu, C. M. Ciulei, preşedinte al Tribunalului Botoşani, I. Adam, procurorul Tribunalului Botoşani, avocaţii I. Missir, M. Ţupa, Malic, Ramiro Savinescu, I. P. Darie, D. Mănăstireanu, C. Tudor, I. Cocotă, Alice Mavrocordat, Eugenia Ciomac, Cezar Retzeanu, S. Marius, (ilustratorul albumului), Olga C. Savinescu, director al Şcolii Normale de Fete-Botoşani, Lucie C. Oprescu, Margareta Gherghel, Olga Gancevici, Victoria Răutu, Gabriela Leonardescu, Marie Mascany-Duca, Margareta Cadelcu, I. V. Luca, director al Liceului ,,Laurian”, profesorii Ştefan Cantemir, Petru Chichifoi, I. I. Manoliu, N. Blebea, C. Tufescu, D. Hlihor, preot Hristofor Deliu, Prof. Eugenie Dr. Dreuttel, Ang. Salter, maior dr. I. Apostolescu, Oreste Elvădeanu, Cleo Tomaziu, ş. a, ş. a, între care mult tineret botoşănean, amator şi pasionat de teatru, de teatru românesc, totodată.

De la o vreme încoace, soarta unor autentice valori umane şi incapacitatea societăţii actuale, a instituţiilor statului cu responsabilităţi de a explora şi valorifica actul cultural sunt semnalate cu insistenţă de dr. Lucia Olaru Nenati.

Şi, consider necesar, să ne alăturăm Domniei sale pentru a face front comun cu o atitudine tranşantă şi, de ce nu, vehementă împotriva promovării nonvalorilor şi neglijarea celor autentice.

Ca semn al acestei atitudini, am găsit de cuviinţă de a consemna în aceste rânduri personalitatea unui scriitor botoşănean cunoscut de întreaga ţară, cu cărţi publicate la edituri de prestigiu, dar neluat în seamă de forurile culturale şi literare botoşănene.

Este vorba despre tânărul scriitor, Ciprian Mitoceanu (Micul Asimov) ale cărui scrieri sunt prezente în cele mai renumite librării din ţară. L-a acaparat Grupul de edituri ,,Nemira-Tritonic” şi, sub diferite forme, i-a împrăştiat scrisul în toată lumea. Botoşănenii citesc povestirile sale fără să ştie că acestea sunt opera unui botoşănean.

Plin de talent şi dorinţă de afirmare, având reperele clasice al geniului literar specific: Jules Verne, Isaac Asimov, Artur C. Clarke, Dick, Anderson şi alţii, bazat pe o concepţie proprie despre povestirile de tipul ,,literaturii de suspans”, fie vorba de ,,mistery” sau de ,,thriller”, Ciprian Mitoceanu încearcă să descurajeze ideea precum că în spaţiul românesc, autorul unor astfel de creaţii are ,,un statut precar” şi că, atât cititorii, cât şi critica de specialitate subapreciază acest lucru.

Dar, cine este Ciprian Mitoceanu?

Ciprian Mitoceanu aparţine Nordului moldav. Zic aşa, pentru că Ciprian Mitoceanu este al Botoşanilor, dar şi al Sucevei. Părinţii săi sunt cu rădăcini adânci în satul Mileanca, iar Ciprian s-a născut la Suceava, 19 martie 1976. Tatăl, Gheorghe Mitoceanu (născut în Mileanca, în 1945), subinginer construcţii de maşini este pensionar, iar mama, Maria (Carcea, după părinţi, născută în Mileanca, în 1951), pensionară şi ea.

Ciprian Mitoceanu a urmat şcoala primară în satul Mileanca, apoi a absolvit, în 1994, cursurile liceale din cadrul Grupului Şcolar Şendriceni. În 1999 a obţinut licenţa (,,Comuna Mileanca — Monografie istorico-geografică”) la Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, din cadrul Universităţii ,,Ştefan cel Mare” din Suceava. Tot aici, în 2003, a terminat şi studiile aprofundate în Istoria statelor din S-E Europei. În 2007, a absolvit studiile postuniversitare la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, obţinând titlul de profesor documentarist. Din septembrie 1999 este profesor titular la Şcoala cu clasele I – VIII Mileanca, judeţul Botoşani.

De la Domnia sa aflăm că: ,,(…) Deşi m-am născut la Suceava, cea mai mare parte a vieţii am petrecut-o în zona Mileanca. Pentru mine, acesta este cel mai frumos loc din lume. Din fericire, în momentul de faţă lucrez la Şcoala Mileanca, în satul părinţilor şi bunicilor, loc pe care l-am iubit dintotdeauna. Şi asta mă ajută să am o apreciere pozitivă asupra activităţii personale, dar, cum spuneam,
mi-aş fi dorit să fac altceva. Trăim într-o ţară frumoasă, dar pe care nu ştim să o apreciem cum se cuvine.(…)”

De ce scrie şi ce a scris Ciprian Mitoceanu?

Într-un interviu dat unei publicaţii online aflăm răspunsul: ,,(…) De ce scriu?… Povestea asta cu scrisul a început din copilărie. Ca orice copil, eram înnebunit după poveşti, dar, după cum se ştie, nu toate basmele se sfârşeau aşa cum doream noi, copii. Ţin minte că am bocit zdravăn când am văzut ce soartă nenorocită a avut «Puiul» lui Ioan Alexandru Brătescu Voineşti. Şi Mihai Viteazul, câte lacrimi mi-a mai smuls, sau iezii caprei, Horia, Cloşca şi Crişan… În mintea mea de copil, credeam că, dacă aş rupe pagina din cartea de poveşti a mamei, deznodământul nefericit n-ar mai fi avut loc. Şi, ca să nu rămână un gol în carte, că nu era frumos, iar povestea trebuia să aibă un sfârşit, am început să imaginez propriile mele variante de final fericit, cu puiul de prepeliţă care ajungea pe mâna unui veterinar priceput care, departe de el gândul să-l împăieze,
l-ar fi tratat corespunzător, sau că era descoperit de o fetiţă bună la inimă care să-l ajute să treacă de iarnă. Mai târziu mi-am dorit să-i asigur o altă soartă lui Spartacus. Cred că merita. Şi filmele indiene meritau alte finaluri în opinia mea. Apoi, când am înţeles cum stă treaba cu poveştile şi romanele mi-am dorit să am cărţile mele. Am început cu romane istorice, am inventat chiar un personaj, un dac voinic şi curajos care ajunsese să-l exaspereze pe împăratul Traian (un personaj istoric pe care nu l-am apreciat niciodată). La început scriam pentru mine, dar în această situaţie este foarte uşor să derapezi într-un sentiment de superioritate care nu are la bază decât propria părere despre activitatea literară. Eşti cineva, te crezi cineva şi ţi se pare că nu mai există un mai bun mânuitor de cuvinte. Şi partea fantastică este că nu te poate contrazice nimeni. Abia când manuscrisele intră pe mâinile celor care ştiu să citească, a celor care ştiu să întoarcă foaia pe mai multe feţe, înţelegi că imaginea superbă despre sine e eronată. Şi trebuie să te străduieşti serios pentru a te ridica în ochii cititorilor.”

Pornind de la aceste ,,prejudecăţi” s-a înavuţit şi a publicat: ,,Colţii” – thriller, Editura Tritonic, 2008; ,,O lume minunată”, 2008; ,,A nu se citi după miezul nopţii”, 2008; ,,Suspans, adrenalină, mister şi Terry Pratchett”, 2008; ,,Carl Sagan – mesaje din spaţiu”, 2008; ,,Mobilul lui King”, 2008; ,,Amendamentul Dawson”, foileton (serii – începute în mai 2008 şi încheiat în mai 2009) în revista ,,Nautilus” (www.nautilus.nemira.ro) şi în revista ,,Sci Fi magazin”; ,,Stare de bine”, 2008; ,,Ultimul Adam”, 2008; ,,Justiţie de fier”, 2009; ,,Jurnalul unui animal de companie”, febr. 2009; ,,Afacerea Verei Nicolaevna”, ,,Un rău necesar”, 2009; ,,Resurse limitate”, ianuarie 2010;

Crezul său de scriitor şi dascăl:
,,(…) într-o zi am asistat la repovestirea basmului «Capra cu trei iezi» de către un ţânc de grădiniţă. Nu prea era el lămurit cu cine nu trebuia să deschidă uşa, nu ştia decât începutul parolei de acces în casă, dar când a ajuns la masacrul iezilor, să vedeţi cu ce pasiune povestea el… «…şi lupul a pus mâna pe cuţit, şi a tăiat la gât iezii, le-a băut sângele, pe urmă le-a spintecat maţele, le-a tăiat gura până la ureche să arate că rânjesc şi a pus capetele în geam».
N-am stat să aflu dacă lupul a violat sau nu capra, dar, din câte am dedus, cam numai episodul carnagiului caprin îi plăcuse puştiului. Sincer, m-a cam pus pe gânduri. Ar trebui să fim mai atenţi şi mai responsabili cu ceea ce ajunge în faţa copiilor noştri, din cărţi sau TV. (…)”.
,,(…)Educaţia? De fiecare dată când vine vorba de educaţie, mă gândesc la domnul Trandafir. Din păcate, între cei peste optzeci de profesori pe care i-am avut la catedră până la sfârşitul liceului, am întâlnit doar patru «domni Trandafir» şi pe nici unul dintre ei la liceu.(…)” o spune dezamăgitor Ciprian Mitoceanu.

Ca orice creator de operă literară, Ciprian Mitoceanu este revoltat şi consideră că editurile sunt cele care trebuie să finalizeze actul de cultură fără a-i distorsiona conţinutul şi mesajul autorului: ,,(…) Nu cred că dacă lipsesc câteva virgule sau sunt puse pe aiurea este o mare nenorocire. Dar sunt probleme din cauza cărora cititul poate deveni un coşmar. … acum ceva timp am cumpărat «Contele de Monte Cristo». … am constatat că, din motive pe care doar le pot bănui, din carte lipseau pasaje întregi. Fuseseră sărite, pur şi simplu. Şi nu cred că era vorba despre o greşeală involuntară. Asta mă irită mai mult decât orice. Am plătit pentru cartea întreagă, nimic nu anunţa pe copertă că voi avea de-a face cu o ediţie prescurtată. N-a fost corect. Dacă greşelile de redactare fac imposibilă înţelegerea textului, atunci nu contează cât de bună este povestirea.”

Sigur, învăţământul botoşănean trebuie să se mândrească cu aşa dascăli! Dintre toţi, cei mai fericiţi sunt vlăstarii, fiii satului Mileanca. Acolo, zi de zi, Ciprian Mitoceanu este prezent în faţa clasei, la şcoala unde el însuşi a tocit peniţa multor condeie. Şi nu a fost în zadar!

Tânăr perifan, inexplorat pentru botoşăneni, Ciprian Mitoceanu urcă rapid spre ilustraţiune.

A fost un semnal pentru viitor!

Botoşaniul a dat un Isaac Asimov!

* * *
Şi cum nu mai este mult până când Ciprian Mitoceanu va aniversa ziua de naştere, pământescul obicei mă îndeamnă să îi zic din tot sufletul:

,,Să ne trăiţi
La Mulţi Ani, tinere Asimov!”

Bibliografie:
1.http://cititorsf.wordpress.com/2009/02/26/interviu-cu-ciprian-mitoceanu;
2.http://cititorsf.wordpress.com/2008/12/29/coltii-ciprian-mitoceanu;
3.http://polldaddy.com/community/poll/1330497/;
4.http://www.cartedesucces.ro/autor.php?autorid=3535;
5. http://www.nautilus.nemira.ro/author/ciprianmitoceanu/;
6. http://www.tritonic.ro/blog/?p=151;
7. http://www.libraria-noi.ro/shop/produse/list_by_author/0/L40273/;
8. http://www.bookiseala.ro/ciprian-mitoceanu-coltii/14239.html;
9. http://dariopecarov.wordpress.com/2009/03/18/autori-romani-de-sffantasy-ciprian-mitoceanu/;
10. http://www.librariaeminescu.ro/autor/21687/Ciprian-Mitoceanu;
11. http://www.nautilus.nemira.ro/editoriale/doi-ani-fara-vacanta/;
12. http://www.nemirabooks.ro/bate-si-ti-se-va-deschide-interviu-cu-michael-haulica;
13.http://www.observatorcultural.ro/FANTASY-SCIENCE-FICTION.-Ce-Mai-noutati;
14. http://www.sci-fi.ro/autor/76-Mitoceanu,_Ciprian;
15.http://www.fiction.ro/autor-Ciprian%20Mitoceanu.htm/;
16. http://romania-inedit.3xforum.ro/post/246514/4/Colectia_SF/;
17. http://sagy.clubsf.ro/?m=200902;
18. http://www.sfin.ro/articol_17645/thriller_2.html;
19.http://www.crime-scene.ro/?p=11;
20. http://www.libris.ro/literatura-universala.
21. http://dexonline.ro

IONEL BEJENARU-CUNOSCUT ISTORIC ȘI PUBLICIST BOTOȘĂNEAN

PAUL UNGUREANU: Cum a fost copilăria dvs. în Botoşani – orașul grădină, înainte de a fi industrializat?
IONEL BEJENARU: Anevoioasă, cum altfel. Erau doar anii de după război, unde urmele acestuia erau atât de prezente… Într-un oraș plin încă de moloz că, mde, bombardamentele aviației germane își făcuseră efectul, plin de străzi desfundate căci, vorba ceea – ,,Scumpă urbe și frumoasă,/ Botoșani fără pavaj,/ Cine pleacă și te lasă/ Dă dovadă de curaj”, cu pâinea și alte produse de primă necesitate cartelate, cu un furnicar de căruțe, sănii, trăsuri și dricuri, cu un aspect edilitar care, mai degrabă, apropia orașul de sat, cu noian de restricții, cu noian de boli, între care cunoscuta poliomielită, ușile și ferestrele multor locuințe fiind înnegrite de anunțuri de genul- ,,nu vă apropiați – pericol de contaminare poliomielită!”, cu untura de pește băgată forțat pe gât la clasă, cu restricții de tot soiul și cu atâtea altele.
P.U.: Cum erau vacanțele școlare în perioada respectivă?
I.B.: Un cât de cât bun prilej de bătut mingea pe maidan, cu tovarășii de copilărie, de colindat terenurile de sport, de a practica eu însumi câte puțin din toate – fotbal, box, tenis de masă, șah și, cum altfel, chiar jocul de cărți, tot un fel de sport, dacă vreți. De adăugat și mersul la scăldat în iazurile târgului, la ,,culesul” cireșelor și vișinelor altora, precum și punerea în practică a giumbușlucurilor firești ale copilăriei.
P.U.: Din anii de școală primară și gimnazială, ce dascăli v-au marcat și au rămas în sufletul dvs.?
I.B.: Mai întâi o pomenesc pe învățătoarea mea de la Școala Elementară Nr. 3 din Lipovenime, Leia Rudich, evreică, de la care am învățat o excelentă gramatică românească, apoi pe profesorii Aurel Dorcu (istorie), Eufrosina Costeschi (diriginte și profesor de limba română), Aurel Muraru (matematică), Ioan (Jean) Damian (geografie, anatomie, chimie), Vasile Arnăutu (geografie), la care aveam nota maximă doar pentru simplul fapt că eram un foarte tânăr filatelist, Domnia Sa fiind șeful filialei locale a A.F.R., Ecaterina Mirescu (limba rusă), Vasile Brehuescu, Nicolae Butelanc, Liviu Covalciuc (educație fizică), Maria (Maricica) Vasiliu (matematică), ,,cățea Mops”, cum o numeam, și totodată vecina mea de mahala, Elena Artimon (Constituția R.P.R.), Ioan Iurescu (fizică) și alții și alții.
P.U.: Dar din anii de liceu, ținând cont că ați fost elevul unei prestigioase unități școlare, precum liceul ,,A.T. Laurian”?
I.B.: Mai întâi profesorii de istorie, Aurel Dorcu și Dragomir Ștefan, continuând cu Rebeca Segal (diriginte și profesor de chimie), Cecilia Boiarschi (matematică), Petru Ifrim (limba română), Dumitru Văcaru (fizică), Doru Blaj (ed. fizică), Ion Militaru (psihologie), ș.a.
P.U.: După absolvirea Facultăţii de Istorie a Universităţii ,,Alexandru I. Cuza” din Iaşi (1973), timp de 8 ani aţi predat în învăţământul botoşănean. Cum caracterizaţi cei 8 ani de activitate directă la catedră?
I.B.: Ca ani de entuziasm tineresc, de acumulare, valorificare şi satisfacţii profesionale, la Şcolile Stăuceni, Liceele Agricol (atunci), de Muzică (atunci), Textil (atunci), Şcoala nr. 6 (atunci), Liceul ,,M. Eminescu”, şi de nevoie şi altele.
P.U.: Din anul 1975 sunteţi muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani. Ce înseamnă pentru Ionel Bejenaru cei 35 de ani de activitate muzeografică, ştiinţifică şi profesională?
I.B.: Mai întâi şi întâi, ctitorirea acestui edificiu cultural, parcurgerea mai multor etape până la finalizare. Şi nu uşoare. Orice s-ar spune, nici un lucru nu vine de la sine. Muzeul Judeţean Botoşani este rodul unor acţiuni de cercetare şi documentare intense, al cunoaşterii şi valorificării patrimoniului cultural al zonei Botoşanilor, al unei bine gândite politici de achiziţii şi donaţii şi, nu în ultimul rând, al unui bun directorat, asigurat de Paul Şadurschi. 35 de ani de activitate în muzeu înseamnă o viaţă şi cu bune, şi cu mai puţin bune. În acest sens bat şaua pe neputinţa de a organiza sesiunile ştiinţifice anuale ale Muzeului Judeţean care, altădată, aduceau la Botoşani elita muzeologiei şi istoriografiei româneşti.
P.U.: Pe lângă bogata activitate de cercetare, aveţi şi o susţinută activitate publicistică în presa locală şi centrală. Cine v-a inoculat această pasiune pentru istorie? Dar pentru activitatea publicistică?
I.B.: Aş putea spune, privitor la inocularea pasiunii pentru istorie, că opera istorică rămâne factorul decisiv, mii de cărţi ţinând de istoria naţională şi universală stându-mi la activ, citite şi disecate, atât în faptica, precum şi în culisele evenimentelor, nu odată, mai importante decât prima. Fireşte au fost şi înrăuritorii dascăli Aurel Dorcu, Dragomir Ştefan, şi de ce nu tânăra profesoară atunci, Eugenia Cojocaru, din clasa a VII-a a Şcolii Elementare (gimnaziu) nr. 3 din Botoşani. Cât priveşte publicistica, proaspăt pionier, am debutat în ,,Scânteia pionierului”, apoi venind ,,Zori noi”, ,,Clopotul” (1972), ,,Caiete botoşănene” (în corpul revistei ,,Ateneu” – Bacău), ,,Manuscriptum”, ,,Contemporanul”, ,,Ararat”, ,,Literatura şi Arta” (Chişinău), ,,Tribuna” (Cluj-Napoca) ş.a. Neapărat, şi în anuarele Muzeului Judeţean Botoşani şi într-unele din omoloagele lor din România.
P.U.: Ce are în prezent pe masa de lucru istoricul şi publicistul Ionel Bejenaru?
I.B.: D-le profesor Paul Ungureanu, cum ştiţi prea bine, ediţia a doua ,,Dicţionarului Botoşănenilor”, revizuită şi (mult) adăugită faţă de prima, din 1994, cu includerea Botoşănenilor care o compun, cu termen (autoimpus) 2010, editarea unei monografii botoşănene, tot în 2010, a unui volum de umor, ,,Lame de plânsul lumii” şi, nu se ştie, de unde-o mai sări iepurele.
P.U.: Ca istoric, ce apreciere aveţi în legătură cu manualele de istorie înainte şi după anul 1989?
I.B.: Indiscutabil, cele de dinainte se distanţează net. De altminteri, privitor la modul lacunar al prezentării istoriei militare a Românilor în actualele manuale şcolare, am scris în revista ,,Viaţa Armatei” (Bucureşti).
P.U.: Cei care au rămas pe ,,baricadele” catedrei de istorie considerăm că prin reducerea orelor de istorie la o oră pe săptămână în învăţământul gimnazial şi liceal ca o lovitură dată sub centură de cei care de 20 de ani se chinuie cu aşa zisa reformă a învăţământului românesc. Care este părerea dumneavoastră în acest sens?
I.B.: Dacă este să mă exprim, avem de-a face cu o situaţie ,,înnebunitoare”. Una de ignoranţă crasă a diriguitorilor şcolii româneşti care, parcă, s-au angajat într-o competiţie anti-educaţională, anti-patriotică. Astfel, Istoria Neamului Românesc se pierde în negura prezentului!
P.U.: Prin ce se individualizează Muzeul Judeţean Botoşani de celelalte muzee naţionale din ţara noastră?
I.B.: Din start, conceptual, a fost gândit ca un lăcaş al valorificării istoriei locurilor, al patrimoniului cultural botoşănean, componente fireşti ale marelui cadru naţional. Aici trebuie bătută şaua ca să priceapă diriguitorii, care-or fi ei, acum şi-n vecii vecilor.
P.U.: Activitatea muzeografică mai este o atracţie pentru tinerii din zilele noastre?
I.B.: Pentru cei care pricep adevăratele ei rosturi, da. Apoi, la noianul de facultăţi care împânzeşte harta ţării, avem de-a face cu o puzderie de facultăţi de muzeologie, cu o explozie de absolvenţi, puţini fiindu-le dat să se înroleze serios în viaţa de muzeu, în complexitatea sa. Ştiţi ce? Măcar de-ar rămâne tinerii la calitatea de vizitatori de muzeu!
P.U.: Pe când o nouă ediţie a ,,Dicţionarului Botoşănenilor”?
I.B.: V-am răspuns deja - 2010. Ferm.
P.U.: Care este deviza dumneavoastră?
I.B.: Tot înainte!

Autor, Steliana Băltuţă

,,Cum altfel aş putea numi în sensul cel mai larg al cunoaşterii, opera de artă dacă nu ca reprezentând transfigurarea unui crâmpei de realitate cu mijloacele şi instrumentele specifice unui limbaj de comunicare interumană.” Liviu Suhar, ianuarie 2010

În perioada 10 februarie-10 martie 2010 botoşănenii au vizitat expoziţia de pictură, expoziţie personală a maestrului Liviu Suhar, deschisă la Galeriile de Artă ,,Ştefan Luchian” ale Muzeului Judeţean şi City Gallery (Cornel Dumitriu) din Botoşani.

Prezent pentru prima dată cu o expoziţie personală la Botoşani, Liviu Suhar ne invită în universul diversificat tematic al picturii sale, în armonia, puritatea şi luminozitatea ei cromatică.

Nume de referinţă în arta plastică românească contemporană, Liviu Suhar s-a născut la 17 februarie 1943 în comuna Iacobeni, judeţul Suceava. Şi-a început studiile de artă la Liceul ,,Octav Băncilă” din Iaşi, între anii 1957-1962, continuându-le la Institutul de Arte Plastice ,,Ion Andreescu” din Cluj, între anii 1962-1968, la clasa profesorilor Aurel Ciupe şi Petru Abrudan.

Imediat după încheierea studiilor la Cluj îşi începe cariera didactică unde a fost elev, la Liceul de Muzică şi Arte Plastice ,,Octav Băncilă” din Iaşi, îndreptându-se apoi către catedrele universitare ca asistent, lector conferenţiar, profesor universitar, doctor, titular al Universităţii de Arte ,,George Enescu” Iaşi. Cariera domniei sale, îi aduce şi funcţii academice: între anii 1990-1992 – secretar ştiinţific al Senatului Universităţii de Artă ,,George Enescu”, între anii 1992-2000 – decan al Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design, şi, în 1994, este numit membru al Comisiei Naţionale de Evaluare Academică şi Acreditare, pentru Arte şi Arhitectură din România. Dornic mereu de perfecţionare profesională şi artistică, face o serie de stagii de studii şi cercetare în Universităţi europene. În anul 1993 obţine o bursă de studii şi cercetare în cadrul Facultăţii de Artă – Universitatea ,,Complutense”- Madrid, Spania, în 1995 obţine o bursă de studii şi cercetare la Facultatea de Artă a Universităţii din Barcelona, Spania, şi între anii 1997-2000 face stagii de câte 3 luni în cadrul Centrului de Artă Contemporană San Pere de Vilamajor Barcelona, Spania, şi alte stagii de studii şi cercetare în Franţa, Grecia, Austria, Germania.

În toată perioadă menţionată până acum, solicitat continuu personal, nu părăseşte pasiunea pentru pictură care-l însoţeşte şi-i deschide mereu săli de expoziţie. Începând din anul 1968 expune fără întrerupere, lucrări de pictură şi desen, în expoziţii personale, de grup, colective, judeţene, naţionale şi internaţionale. Artistul, afirmă domnia sa, este un receptor sensibil al realului.

Din anul 1970 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici (U. A. P.) din România. Lucrări ale domniei sale, se află în majoritatea muzeelor naţionale, în colecţii de stat şi particulare din România şi din străinătate. Profesorul Liviu Suhar, este un artist complex şi complet. În urma unei profunde observaţii asupra lumii reale dar şi asupra artei, ne face o Confesiune în 14 Martie 1996 pe care o aflăm din Albumul apărut în 2003 la Tipografia PIM din Iaşi.

,,Mă întreb de multe ori, când întoarcerea în mine însumi încărcată de întrebări, evaluări, speranţe şi regrete, mă aduce în starea de a mă simţi singur în faţa timpului, în raport cu spaţiul şi cu lumea întreagă, şi când o melancolie adâncă până la disperare mă copleşeşte, ce m-aş fi făcut dacă nu ar fi existat PICTURA – artă care îmi deschide o viaţă la fiecare început de zi, poarta către căutarea sensurilor şi răspunsurilor la aceeaşi întrebare – «Pentru ce m-am născut?». Mă dărui aceste-i arte căutându-mă pe mine însumi prin fiecare desen şi tablou, privind în egală măsură la «căutătorii de sine» contemporani şi, mai ales, la marii maeştrii deveniţi clasici de-a lungul secolelor, ascultându-le sfaturile de taină din capodoperele lor”.

În diversitatea activităţilor zilnice de profesor coordonator de lucrări de doctorat, artist plastic, timpul i-a dăruit şi răgazul de a scrie cărţi:
,,Pledoarie pentru obiectul metaforă”;
,,Natura moartă în opera lui C. D. Stahi”;
,,Natura moartă în pictura românească”;
,,Album – Liviu Suhar”, Editura P. I. M. 2003;
,,Glose în Labirintul Artelor Vizuale”, Editura DANA ART, Iaşi 2009;
,,Album Liviu Suhar – Transfigurări”, Editura Performantica, Institutul Naţional de Inventică, Iaşi 2010.

Ca recunoaştere a meritelor şi pentru contribuţia adusă în artă şi în cultură, a primit numeroase distincţii naţionale şi internaţionale.
Premiul Theodore Pallady acordat de Uniunea Artiştilor Plastici (U. A. P.) Iaşi;
Premiul Vasile Pogor pentru excelenţă în cultură acordat de Primăria Iaşi;
Diploma de excelenţă pentru merite excepţionale în creaţia artistică acordată de Universitatea de Arte ,,George Enescu” Iaşi;
Diplomă de merit acordată de International Biographical Cambridge;
Diplomă de merit acordată de American Biographical Institute;
Diploma de excelenţă ,,Teiul de Aur” acordată de Editura Geea – Botoşani.

Prezentarea personalităţii maestrului Liviu Suhar îl face mai bine cunoscut publicului botoşănean care a păşit pragul Galeriei de Artă ,,Ştefan Luchian” admirându-i şi apreciindu-i tablourile expuse pe simeze.

Şi dacă ne întoarcem în timp, în 10 mai 1978, după 10 ani de expoziţii neîntrerupte începând din anul 1968, constatăm cât adevăr cuprinde peste timp şi cât de sugestivă şi cât de actuală este afirmaţia criticului de artă, Dan Grigorescu, apărută în România Liberă, la acea vreme:
,,Pictorul Liviu Suhar propune o interpretare poetică a lumii realului pe care el o vede înconjurată de tainele constituirii celor dintâi forme, în orizontul cunoaşterii umane. Dar metafora lui nu se raportează la mitologia folclorică, la ritual şi la mister; el nu e un narativ, nu vrea să «povestească» momente ale existenţei contemporane sau ale mitologiei populare, ci le traduce într-un sistem clar de metafore, apt să releve atitudinea artistului faţă de subiectele pe care şi le-a propus meditaţiei lirice”.

În materialul prezent, nu ne-am propus o analiză a expoziţiei Liviu Suhar, consacrat de mult şi apreciat mereu, ci mai degrabă o prezentare pentru o mai bună cunoaştere la Botoşani, a profesorului, a omului de cultură, a pictorului, a maestrului.

Întemeietor dar şi clasic al teatrului românesc, Vasile Alecsandri înfăţişează prin una din dimensiunile fundamentale ale dramaturgiei sale tipuri comice generate de o epocă de mari prefaceri ,distribuite în cînticele comice, vodeviluri şi comedii propriu-zise, realiste prin savoarea şi naturaleţea limbajului, biciuitoare de moravuri prin spiritul de observaţie, reconfortante prin perspectiva recuperatoare şi blând-înţelegătoare a înţelepciunii moralistului. Geniul lui Caragiale rămâne îndatorat în parte acestei experienţe de pionierat care a beneficiat şi de aportul unor mari actori – pe scenă şi pe ecran Alecsandri rămânând în continuare un contemporan al generaţiilor ce se succed – aceasta şi datorită unor contribuţii regizorale care îl menţin în actualitate; fără contribuţia lui Lucian Pintilie e de presupus că D-ale carnavalului a marelui Caragiale ar fi rămas centrată în zona operelor minore; fără contribuţia lui Ion Sapdaru e sigur că Farmazonul din Hârlău de Alecsandri ar fi rămas un text cvasinecunoscut în zorii unui nou mileniu, considerat lipsit de originalitate, perimat şi neatractiv, edificat pe scheletul previzibilelor farse ce au nutrit misterele medievale şi commedia dell’ arte.

În prefaţa ediţiei de Opere complete (Socec, 1875), autorul consemnează că ,,pe la 1840, guvernul, voind să dea probe de încurajare teatrului naţional, numi un comitet compus din C. Negruţi, M. Cogălniceanu şi V. Alecsandri care se văzură obligaţi a deveni autori fără voie, precum deveniseră directori fără voie, şi se puseră pe lucru, traducând, localizând, compunând un şir de piese ce fură bine primite”; desigur, succesul s-a datorat şi faptului că erau toate scrise într-un stil simplu şi conform atât cu gradul de educaţie literară a publicului, cât şi cu talentele începătoare ale noilor amatori de scenă.

Primele producţii teatrale pe care le semnează în această postură Vasile Alecsandri la vârsta de douăzeci de ani ,dintre care aproape un sfert îi petrecuse în Franţa, sunt Farmazonul din Hârlău (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la deschiderea Teatrului Naţional din Iaşi, luni în 18 noiemvrie 1840) şi Modista şi cinovnicul (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la Teatrul Naţional din Iaşi sâmbătă în ianuarie 1841); pentru fiecare din cele două comedii, autorul subliniază că e prelucrată, semnând doar cu iniţiale; peste câteva decenii, Alecsandri se va arăta dezinteresat de aceste prime experienţe scriitoriceşti a căror originalitate e, în mod evident, discutabilă: ,,Simţirea de paternitate literară nu e dezvoltată în mine până la gradul de a mă orbi asupra meritelor acestor producţii dramatice; prin urmare, nimicirea lor nu m-ar face să mă îmbrac în negru”. Ambele piese menţionate sunt considerate de critica de specialitate comedii uşoare ce valorifică preponderent comicul de situaţii şi în compoziţia cărora se percepe schema unui model străin transplantat în perimetrul românesc prin efortul de a da identitate locală unor personaje implicate în conflicte superficiale şi fără semnificaţie deosebită. Aceste limite – explicabile prin tinereţea autorului suprapusa primei vârste a teatrului românesc – nutresc maliţia călinesciană desfăşurată după trecerea unui veac:

,,Farmazonul din Hârlău, prelucrare, urmează de aproape un model străin, căci intriga aduce bufonerii clasice. Pestriţ, prostălăul provincial, vine să se însoare la Iaşi cu Aglăiţa, fata slugerului Gînganu. Însă are obligaţia de a se prezenta într-un timp dat. De această clauză profită pictorul Leonil, care cu ajutorul lui Titirez îl încurcă pe Pestriţ, îl proclamă farmazon, îl supune unui ritual de fantezie pînă ce trece termenul hotărât şi Aglăiţa devine soţia lui Leonil. Comicul e copilăresc şi veselia factice şi singura localizare izbutită e a numelor”. La acelaşi nivel de receptare se situează şi Al. Piru – cunoscut emul călinescian: ,,…Leonil, tânăr pictor, împiedică împreună cu Titirez pe rivalul său Pestriţ să se însoare cu Aglăiţa
(…) întârziindu-l, cu ritualul admiterii în corposul farmazonilor să se prezinte socrului la ceasul hotărât”.

Adevărat profesionist al scenei, regizorul Ion Sapdaru nu se arată incomodat de aceste interpretări simplificatoare şi porneşte la drum hotărât să descopere în text şi alte valenţe care vor constitui liniile de forţă ale spectacolului botoşănean: ,,Personal, nu-l consider un text slab, iar actul 2 este de-a dreptul savuros (…) Comedia capătă valenţe groteşti prin felul cum îşi închipuie bonjuriştii ceremonia de primire în loja masonică (…) O poveste scrisă cu mult nerv şi umor’’.

Pentru a da viaţă scenică acestei comedii care a împlinit 170 de ani, regizorul s-a întors mai întâi, cu înţelegere dar şi cu exigenţă, asupra textului, supus unei operaţii discrete dar eficiente care să-l salveze de trecerea timpului prin estomparea formelor lexicale marcate prea evident de culoarea istorică şi locală, aceasta, la rândul ei, fiind remaniată printr-un proces de dilatare în timp şi spaţiu – în acord cu raportarea modernă şi contemporană a românilor faţă de experienţa europeană şi globalizatoare: tânărul zugrav (pictor) Leonil devine în viziunea lui Ion Sapdaru fotograf, scenografia lui Gelu Rîşca sugerează o Moldovă ce a depăşit patriarhala izolare, costumele Alinei Dincă consonează cu pitorescul epocii în timp ce coloana sonoră (Ion Sapdaru) şi coregrafia (Victoria Bucun) pledează pentru un sănătos şi tineresc cosmopolitism lipsit de complexe provinciale. A fost mai apoi preocuparea regizorală pentru accentuarea ritmului acţiunii – în acord cu perceperea actuală a timpului; s-a renunţat la pauzele dintre acte, planul scenic orizontal este completat cu axa sa verticală, gestica şi mimica devin mijloace prioritare şi permanente de comunicare. In ceea ce priveşte trama comediei, Ion Sapdaru a intuit magistral două dimensiuni pe care textul se poate dezvolta sporindu-şi valentele şi atractivitatea: şi-a fixat toată atenţie pe actul al doilea în dorinţa de a sugera că : 1. parodierea unui ritual de iniţiere poate fi chiar calea prin care acesta supravieţuieşte; 2. din perspectiva proaspătului farmazon, experienţa e benefică şi are un rol formator, călăuzindu-l spre recunoaşterea propriului statut; 3. actele ratate nu sunt lipsite de efecte în plan existenţial; mai apoi, regizorul a îmbogăţit lista de persoane prin aducerea în scenă a altor trei personaje din două dintre comediile aceluiaşi autor pentru ca: 1. să marcheze spiritul unei Moldove hotărâte să se sustragă tradiţionalismului îndătinat; 2. să aşeze o pată de culoare savurată de spectatori , specifică unei societăţi plurietnice în care râsul e o formă a coabitării paşnice.

Succesul spectacolului – asupra căruia nu poate pluti vreo îndoială – este asigurat şi de distribuţia care are marele merit de a ilustra o lume unitară formată totuşi din indivizi inconfundabili; prestaţiile interpretative semnate de Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Mihai Donţu, Bogdan Horga, Cezar Amitroaiei, Marius Rogojinschi, Gina Pătraşcu … conduc spre o astfel de constatare şi recomandă publicului o reuşită a scenei botoşănene.