Mihai Eminescu -,,Genialul botoşănean uitat de botoşăneni”
-O dezonorantă sintagmă-
Autor, Ionel BEJENARIU

În 1929, la 40 de ani de la moartea poetului, Constantin Ioan Mighiu, decan al Baroului Botoşani, publica la Tipografia B. Saidman – Botoşani o lucrare cu titlul de mai sus.
Eram, ca şi acum, în prag de 15 iunie. Departe de a-şi propune abordarea complexei problematici eminesciene – ,,pentru care tomuri n-ajung” – autorul scrie cartea amintită din acelaşi resort de simţire şi de datorie, rămas actual – ce fac botoşănenii pentru Eminescu?
De la constatarea – ,,Sfârşim al patrulea deceniu de la moartea glorioasei noastre naţionale şi, nimeni nu se mişcă, nimic nu se face. Nimic. Absolut nimic.” (s.a.) …la firescul semnal de trezire – ,,Botoşănenilor! a uita deapururea – şi din ce în ce mai viguros-pe genialul concetăţean Mihail Eminescu; care-n slava olimpului mondial, a ridicat numele de român. Ce sărăcie umilitoare suferim! …Intelectualitate botoşăneană, unde eşti?”
Indiferenţa vechilor oficialităţi locale, contemporane cu ultimii ani de viaţă ai poetului, afişată ,,din senina lor înălţime” n-avea cum să fie cum ar fi trebuit -, o lecţie – ,,Poetul e prea mare pentru judeţ, deci ar trebui să-l ajute ţara. Judeţul are nevoie de căzărmi şi prin urmare ar fi incorect să se ajute poetul. S-ar crea un precedent, deoarece acordându-i-se acest ajutor ar putea pretinde şi alte persoane” (Botoşani, 14 iunie, 1887).
Poetul însuşi, îngrozit de putregaiul social al vremii sale, devenit singur, tot mai singur, opina, poetic – ,,Ah! De câte ori voita-am/Ca să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui” (Singurătate, 1877).
Că, o viaţă, a purtat o blestemată cunună de spini, că nimeni nu i-a smuls-o, este un fapt de netăgăduit. Mai grav este că o mai poartă, la atâta timp după moarte. Cum să nu exclami -,,Ce somn lung a cuprins toată România, pitită în subsolurile dezgustătorului materialism şi, cât de ruşinos doarme bogatul district local!”
Constantin Mighiu, cel care scria în 1929, în pragul celei de-a 40 a comemorări a morţii poetului, făcu şi un ,,inventar” al memoriei posterităţii – ,,Mausoleul? O-ngrăditură simplă de fier, un tei, o piatră ordinară, repede înăduşită cu buruieni. Atâta. Ce mai poftiţi? Şi de-atunci… uitarea. Bronzul este destinat puzderiei politicienilor nescriitori, nu scriitorilor nepoliticieni”.
Corect, Mighiu, merge şi la cauze. Care cauze se pierd în starea societăţii româneşti însăşi. Remediul? – Vorbele lui Caragiale – ,,Fiecare cetăţean va lua câte o leafă bună, toţi într-o egalitate. Eu pareexemplu voi primi-o, pe lângă pensie, vezi bine. Pensia e başoa, o am după legea a veche, e dreptul meu”.
,,Timpul şi-a urmat implacabila-i curgere. La ,,inventarul” făcut de C. Mighiu în 1929, s-ar mai putea adăuga unele, altele. Fi-vor oare în stare să dea măsura cuvenitei cinstiri a marelui poet al Neamului, datorate de generaţii de generaţii, de noi toţi?
Departe de a duce până în vremurile României şi Botoşanilor anului 2010 rădăcinile dezonorante ale unei vechi sintagme – ,,Genialul botoşănean, uitat de botoşăneni” –, i-am semnalat doar existenţa, nu fără dorinţa, mărturisită, de a activa conştiinţa şi fapta noastră, întru slujirea şi cinstirea Poetului. De ce nu, ca o iertare a păcatelor, ca deşteptare şi înălţare pe drumul dăinuirii.

Un bătrân botoşănean şi-l aminteşte. Este Moş Pantazi. Are, la data interviului luat de institutorul C. Iordăchescu, 82 de ani, un ,,octogenar, cu plete bogate, cu vederea ageră şi cu mintea limpede”. Fusese ceva în viaţă – reprezentant diplomatic al României la Berlin. La vârsta aceasta încă mai citea. Mai ales marile enciclopedii universale.-,,Dar fiind vorba de Eminescu nu cumva l-ai cunoscut ?”
- ,,Cum nu, dacă am învăţat prin şcoli împreună. Mai întâi prin 1865 a urmat la Gimnaziu în Cernăuţi, ca un semestru, dar a plecat pe urmă cu o companie de actori. Nu era aşa o raritate de student. Era însă bun prieten cu un alt elev vestit, Matei Lupu, căruia înainte îi zicea A. Lupii, dar şi-a schimbat mai în urmă numele în Lupu. L-am văzut apoi pe la 1871 la Viena. Eu eram student legitimat şi matriculat în regulă. Eminescu era auditor-benevol. Era vestit la România Jună; se purta cu plete, era amabil şi foarte vioiu. N-am prea avut însă legături cu dânsul, fiindcă din fudulie proastă ori timiditate mă ţineam tot departe, trăiam retras” (Revista Moldovei, Botoşani, an IV, nr. 3-4-5/1924, p. 21).
Vladimir Şardin, portretizându-l. Plecat la Iaşi, în 1885, spre a-şi susţine examenul de clasa a VII-a la Liceul Naţional, ca elev preparat în particular, viitorul avocat şi biograf botoşănean Vladimir Şardin capătă de la Scipione Bădescu o scrisoare de recomandaţie către Eminescu, în scopul intervenţiei sale pe lângă directorul Vasile Burlă, ,,care trecea în lumea elevilor ca antropofag la examene”. Aici, la Iaşi, îl vizită Şardin pe Eminescu, pe atunci poetul locuind la Hotelul România, ,,unde ocupa o mică cameră în dos”. Trezit din somn, ,,poate după o noapte de petreceri”, pe la ora 10 dimineaţa, după un moment de contrariere la vederea musafirului necunoscut, ,,ca prin farmec chipul i se însenină şi mă pofti în minuscula cameră în care locuia, în care domnea o dezordine cum rar se vede. Cărţi, hârtii, jurnale…” Şi portretul prinde contur ,,Ca înfăţişare: bine legat, capul mare, fruntea înaltă şi lată, pe marginile căreia cădea un păr bogat şi negru cu luciu. Purta mustaţa tunsă scurt. Ochii mari şi negri aveau o expresie de o melancolie obosită, dar coloritul feţei avea un fel de paloare care-i dădea în acea zi un aspect de suferind”. Aveau să se consume alte şi alte vizite, în zilele următoare, la Eminescu, la reuşita sa la examen, poetul contribuind ,,într-o largă măsură”.
Apoi, cutremurătoare revedere, la Botoşani, unde Mihai Eminescu împărţea suferinţa şi sărăcia cu ,,sărmana lui soră nenorocită şi săracă ca şi dânsul”, un Eminescu aflat în cea mai cumplită mizerie – ,,Faţa-i umflată de culoare neagră arămie era încadrată de un păr lung şi în dezordine, care se ridica vâlvoi pe capul lui gol. Nespălat, cu o barbă sălbatecă de multă vreme nerasă, picioarele lui goale pe a căror glezne se îmbinau nişte răni vinete, în supuraţie, erau încălţate cu nişte galoşi vechi, numai ferfeniţe, adunaţi probabil de la nişte gunoaie”. Din păcate, remarcă Şardin – ,,Şi lumea în indolenţa ei tristă trecea în fiecare zi pe lângă această tragedie care se desfăşura oribilă chiar sub ochii ei nepăsători” (Vladimir Şardin, ,,Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute”, Botoşani, Tipografia Saidman, 1929, p. 1-12)
De la Andronic Ţăranu o informaţie. ,,(…) poetul locuia împreună cu sora sa într-o căsuţă mică, care se afla în ograda caselor celor mari a căpitanului Iordăchescu, din str. Sf. Nicolae, nr. 8. Astăzi această căsuţă nu mai există, fiind de mult dărâmată” (Revista Moldovei, Botoşani, an III, nr. 2-4/1923, p. 16).
Poetul Ion Păun – Pincio, întâlnindu-l în 1888 sau încă o primăvară…
Întors de la M-rea Neamţului, în 1888, aparent mai bine – ,,Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără musteţi, părea foarte tânăr (…) Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară (…). Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare–mergea anevoie sprijinindu-se de el (…). Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie (…). Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos”. Alteori–îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor (…) apoi se pleca de culegea cărăbuşi, îi punea pe palmă şi stătea cu mâna întinsă, până ce ei îşi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau liniştit florile albe pe care el atât de mult le iubise, şi cădeau molcom peste dânsul, cădeau lacrimile primăverii” (Ion Păun – Pincio, ,,Iubire prietene”, în ,,Lumea nouă”, Bucureşti, 22 ianuarie 1895).
Ion Păun – Pincio, după moartea poetului. ,,Câteva luni de la moartea poetului, ºîntr-¬o dimineaţă, pe strada Teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit (…) (Ion Păun – Pincio, op. cit.)

Dincolo de faptul că Botoşanii îşi circumscriu, prin spaţiu biografic, loc de obârşie, loc natal şi, câteodată, adoptiv, numeroşi geniali ai Armatei Române, cu servicii majore în slujba României, cu jertfe pentru Neam şi Ţară, lor le aparţine, mai mult decât oricui, Generalul – Erou Gheorghe Avramescu (n. 26 ianuarie 1884, Botoşani – m. 1945). Contribuţiile sale ostăşeşti sunt de referinţă în istoria militară a poporului român, în istoria însăşi a României, o carte de vizită care îi conferă dreptul la cinstire pururea. La Cluj – Napoca, Comandantul Armatei a IV-a Române, Generalul Gh. Avramescu are parte de un binemeritat şi binecuvenit bust; în judeţul Satu Mare, staţia de cale ferată Ghilvaci a primit numele de ,,General Gheorghe Avramescu”, cel care, în anul 1944, a eliberat ultimul petec de pământ al Transilvaniei, de sub ocupaţia hitleristo – horthystă. La noi, la Botoşani, pe pământul natal al Generalului Gh. Avramescu, preparativele pentru ridicarea unui bust care să-l slăvească sunt în curs. Un act de profundă moralitate, un act salutar sunt pe cale să prindă viaţă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

În istoria fiecărei ţări există o epocă prin care aceasta se plasează pe un loc fruntaş şi străluceşte. Cât priveşte spaţiul românesc, această perioadă se află la începutul istoriei sale, acum mai bine de cinci milenii, în epoca neo-eneolitică ce a cunoscut câteva civilizaţii excepţionale –Gumelniţa, Cernavodă, Vinca, Bodrokeresztur, Hamangia, Boian, ale căror manifestări artistice, spirituale întrec în valoare civilizaţiile europene contemporane lor, dar care sunt foarte puţin cunoscute în afară. Acestora li se alătură cultura Cucuteni, civilizaţie de o inegalabilă originalitate ce s-a dezvoltat pe un spaţiu extins de cca 350.000 km2. Creaţiile acestor civilizaţii pot fi considerate adevărate comori naţionale, repere pe harta culturală a Europei. Muzeele şi arheologii au considerat necesară organizarea unor expoziţii internaţionale dedicate neoliticului românesc pentru a evidenţia unicitatea şi spiritualitatea profundă a acestor culturi. Astfel, începând cu 2008, s-au organizat expoziţii internaţionale la Olten – Elveţia, Roma – Vatican, Bytom şi Varşovia – Polonia.

Expoziţia de arheologie „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C.” continuă şirul acestor expoziţii externe dedicate neoliticului românesc.Este pentru prima dată când astfel de capodopere au trecut Oceanul Atlantic pentru a ajunge în S.U.A., la New York. Aceasta a fost organizată la cererea Institute for the Study of the Ancient World New York University, şi a fost deschisă în perioada 11.11.2009 – 25.04.2010. A revenit în Europa, la Oxford, în Anglia, şi este găzduită la Museum of Art and Archaeology University of Oxford, primul muzeu universitar din lume şi cel mai vechi muzeu britanic. Coordonatorul principal al acestui periplu muzeistic este Muzeul Naţional de Istorie a României. Pentru a realiza o imagine cât mai completă asupra acestei perioade istorice pe teritoriul României, au fost invitate să participe muzee din toate regiunile ţării. Piesele au fost selectate după criterii de reprezentativitate ştiinţifică, artistică, cronologică, în ideea redării etapelor evoluţiei culturilor preistorice din spaţiul de la nord de Dunăre. Cu un număr limitat de exponate au venit şi Muzeul Regional din Varna – Bulgaria, Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie Moldova din Chişinău, ca un semn că Dunărea nu a fost o graniţă, ci o punte între teritorii locuite de civilizaţii ale aceluiaşi timp. Putem afirma fără teama de a greşi că expoziţia „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C.” este o expoziţie-eveniment, atât pentru activitatea muzeistică cât şi pentru imaginea României pe plan internaţional. Piesele arheologice, deosebit de importante, fac parte din patrimoniul cultural naţional şi fără îndoială din cel al umanităţii, dacă ţinem seama că, de fapt aici, în România este leagănul vechii Europe.

Exponatele cuprind o paletă complexă de artefacte ce definesc viaţa economică, spirituală şi artistică: ceramică, unelte, arme, obiecte de podoabă, vase antropomorfe, vase de prestigiu, figurine antropomorfe şi zoomorfe ce pun în lumină marile valori spirituale ale neoliticului românesc, care până de curând erau cunoscute de un număr restrâns de specialişti străini. Prezentarea elogioasă care a fost făcută în „The New York Times” a adus în expoziţie un număr record de vizitatori, de pe întreg teritoriul S.U.A., unii veniţi în mod special pentru această expoziţie, ce s-au arătat uluiţi de cele văzute.

Intr-adevăr, valoarea exponatelor a fost cea care a stabilit succesul expoziţiei. Piesele de tezaur alese, toate de excepţie, încât aproape nu poţi evidenţia pe una în detrimentul alteia. Facem totuşi acest pas amintind de Gânditorul de la Hamangia – singura piesă din România care este pe lista celor 10 piese a celor mai importante artefacte ale culturii mondiale, Idolul de aur de la Moigrad, Templul gumelniţean de la Căscioarele, statueta Venus de la Drăguşeni- Botoşani. Exponatele au fost aranjate conform celor mai moderne principii muzeistice, ţinându-se cont de rigoarea ştiinţifică, criteriile artistice, necesitatea protecţiei unor astfel de valori. Efortul organizatorilor s-a văzut în modul de prezentare a pieselor, în vitrinele special concepute pentru aceste exponate, completate cu materiale de informare deosebit de utile: hărţi, grafică, ilustraţie, realizate cu competenţă şi profesionalism de specialiştii de la Institut. Cu această ocazie a fost tipărit în condiţii grafice excepţionale Catalogul expoziţiei, cu 252 pagini de text şi imagini, tipărit la editura „EuroGrafica”, Vicenza, Italia. Afişul expoziţiei, de dimensiuni impresionante, spre a fi vizibil, a utilizat imaginea statuetei Venus de la Drăguşeni-Botoşani, simbol al echilibrului, spiritualităţii, expresivităţii unor astfel de obiecte încărcate de sacralitate. O impresie extraordinară a făcut ceramica, mai ales cea cucuteniană, cu formele sale diverse, sofisticată, rafinată, armonioasă, proporţionată, ce nu cunoscuse roata olarului, dar care surprinde prin dimensiuni, prin tehnica cu care erau realizate aceste vase. Spectaculosul decor al acestora uimeşte prin utilizarea simbolurilor, cele mai multe geometrice, ce pot fi ideograme, sugerând un mod de comunicare al celor din neolitic. Pigmenţii naturali folosiţi în pictură, procesul de finisare al vaselor, precizia, creativitatea de care dau dovadă aceşti artişti anonimi, precursorii artei europene de mai târziu, nu pot decât să-i uimească pe oamenii de astăzi. Analizând statuetele antropomorfe sau zoomorfe realizate din lut ars, decorate cu simboluri pictate sau incizate, într-o formă esenţializată, stilizată, ni se dezvăluie o lume deosebit de complexă, cu reprezentări magico-religioase ce au conotaţii cultice, estetice, sociale.

Muzeul Judeţean Botoşani a fost foarte bine reprezentat prin piesele aparţinând culturii Cucuteni de la Vorniceni şi Drăguşeni. In special vasele de la Vorniceni, cele mai noi descoperiri din expoziţie, au impresionat prin coloritul viu, prin dimensiuni, prin diversitatea formelor şi a decorului.

Această comoară naţională a fost apreciată în cel mai înalt grad de Roger S. Bagnall, directorul de la Institute for the Ancient World şi Dr. Cristopher Brown, directorul de la Museum of Art and Archaeology University, care au prezentat expoziţia cu ocazia vernisării acesteia la New York şi respectiv la Oxford. La vernisaj au fost prezenţi specialişti din muzee, personalităţi din domeniul culturii, iar la Oxford, ambasadorul României în Regatul Marii Britanii, excelenţa sa dl. Ion Jinga.
Aprecierea şi interesul cu care au fost primite aceste expoziţii externe mi-au adus o mare satisfacţie şi datorită faptului că piesele pe care le-am descoperit recent la Vorniceni, incluse în categoria Tezaur a patrimoniului cultural naţional, au fost receptate ca unele dintre cele mai frumoase şi interesante piese din aceste expoziţii.

Pentru a se vedea cum a fost percepută expoziţia „The Lost World of Old Europe The Danube Valley 5000 – 3000 B.C” la New York voi cita din cartea de onoare câteva impresii:
„O expoziţie şi o selecţie excelentă. Mulţumesc pentru aducerea geniului Vechii Europe la New York.”
„Aceasta este o expioziţie fantastică, ce merită să fie prezentată la Metropolitan Museum of Art. Asta va schimba părerile despre istoria umanităţii.”
„Magnific. Intotdeauna apreciez lucrurile deosebite adunate într-o astfel de expoziţie. In special mi-au plăcut obiectele mari, vasele, aflate în cea de a doua cameră care lasă arta să vorbească pentru ea. Mulţumesc.”
“Este o expoziţie frumoasă care pur şi simplu te face să doreşti să te întorci în timp pentru a vedea cum erau folosite aceste obiecte. Felicitări arheologilor, descoperitorilor.”
„Au fost culturi extraordinare. Cum i-aţi convins pe români să vă dea „Gânditorul şi Gânditoarea”(piesele de la Hamangia)? Multe felicitări.”
„Comori care ne luminează minţile şi ne încălzesc sufletele.
”O expoziţie cutremurătoare. Intreaga mea viziune despre Vechea Europă este distrusă.Fascinant.”
Expoziţia de la Oxford abia a fost deschisă şi aşteptăm cu interes ecouri din partea vizitatorilor şi a specialiştilor.

La un an de la prima scrisoare adresată poetului iubit, Veronica consemna în cea din decembrie 1878: ,,…aş vrea să mor dar sunt prea laşă ca să mă sinucid”; eroina romanului nostru epistolar îşi va învinge această laşitate 11 ani mai târziu…

Deşi aparent atât de deosebiţi, neiertătorii zei ai dragostei şi morţii, Eros şi Thanatos, par la fel de uniţi precum fraţii siamezi, supraveghind şi lovind necruţător marile destine, ca pedeapsă pentru hybris-ul depăşirii limitei, unind prin moarte prematură şi dramatică pe marii îndrăgostiţi de tipul Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc. În folclorul european, dar şi în cel românesc, legenda arborilor îmbrăţişaţi rămâne o metaforă a dorinţei de unire veşnică prin moarte în paralel cu o ucigătoare răzbunare împotriva opozanţilor; în bună măsură destinul celor doi îndrăgostiţi, Eminescu şi Veronica, este de tip tristanian, atestând conlucrarea dintre Eros şi Thanatos deşi, trebuie să adăugăm, nu numai chinurile dragostei explică destinul; scrisorile depun însă mărturie că gândul morţii prin propria voinţă le-a fost comun, Veronica îndeplinindu-l prin gestul fatal din august 1889, gest anunţat ca de o sumbră uvertură de scrisoarea din august 1881 – tragic lamento al iubitei care simţea că şi-a pierdut perechea predestinată: …păstrează această scrisoare pentru viaţă şi pentru moarte, ca pe o mărturisire sinceră din partea mea, de întreaga durere pe care o resimt, înţelegând cât te iubesc şi fiind convinsă că te-am pierdut pentru totdeauna.

În aceeaşi lună, corespondenţa sugerează că soluţia Thanatos ar fi fost împărtăşită şi de poet: Odată zicea să murim împreună, ce de fraze. (…) …să ne mângâiem însă, că într-un fel sau altul, vom muri. Călăuzită de astfel de gânduri, Veronica e martoră la întâmplări ce încurajează actul suicidar şi imaginează scenarii fastuoase ale ceremonialului funebru proiectat în lumini crepusculare şi uniri mistice dincolo de pragul vieţii, fantasme pe care i le desfăşoară şi lui Eminescu ca pe ceva trist, frumos şi poetic: Un fapt sau întâmplare, pot zice fenomenală, au avut loc zilele acestea la noi: d-na Maria Aslan, născută Ralet, în urma unei pierzanii a murit; soţul ei, Dimitrie Aslan – invitat fiind să vie la masă, au răspuns: cum poate el mânca fără Mariţa lui şi au cerut o pernă, o ţigară, s-au culcat şi nu s-au mai trezit, au murit de durere (…). Am fost, Mimi, la Biserica Bunei Vestiri, unde se aflau ei, puşi amândoi pe un catafalc; nici nu se poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic, după mine, ca cele două sicrie unul lângă altul, acele două vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi groapă.
Iată un lucru pe care-l invidiez. Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort – mais une union eternelle! Dar nu va fi aşa, noi vom muri departe unul de altul, ah! ce tristă e viaţa aceasta!… Dar să fug de idei triste…

Semnificativ este că această epistolă ieşeană rău prevestitoare redactată în 18 februarie 1882, este flancată de alte două ale lui Eminescu bântuit la rându-i la fantasmele thanatice atât de specifice romantismului european şi epocii post-wertheriene: …viaţa mea s-a încheiat – scrie acesta la 12 februarie; ea n-are nici farmec, nici înţeles fără tine. Am murit pentru toată lumea afară de tine. La 3 martie punea propria moarte ca un suprem gaj pentru fericirea celei nefericite: …te iubesc mult, mult, atât de mult încât aş vrea să mor, dacă aş şti că asta ar adăuga câtuşi de puţin la fericirea ta sau ar scădea la nefericirea ta… însă două zile mai târziu Veronica pleda din nou pentru soluţia ultimă (Astăzi am avut o zi mai tristă decât toate celelalte – deşi triste sunt toate – sunt cuprinsă de adâncă descurajare şi deznădăjduire, un bine ce-l mai pot avea ar fi să mor), spre sfârşitul lunii comunicând şi soluţia concretă care să-i îndeplinească obsedantul apetitus mortis, soluţie pe care chiar o va aplica în finalul prea scurtei sale vieţi: …mă gândesc cu drag la tine şi la pudra mea de arsenic; sunt atât de aproape de ea şi ce mă leagă pe pământ eşti poate tu şi numai tu.

Eminescu îşi însuşeşte vina influenţei pe care morbideţea caracterului său ar putea-o avea asupra Veronicăi (Tristeţea caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia). Veronica îi va comunica o lună mai târziu că tocmai depăşise o criză (…e aşa de fericită şi mulţumită – referirea e la Emilia Humpel, sora lui Maiorescu – că n-am murit şi mă vede veselă!) dar Eminescu de această dată pare a prelua obsesia dorului de moarte şi a extincţiei simultane (…tare m-aş întinde lângă tine să dorm dus, să dorm pentru totdeauna…; aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde), alimentând tentaţia thanatică şi cu alte argumente decât cele furnizate de Amor/Eros: Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară…

Acestor meditaţii eminesciene care erau generate şi de o anumită filosofie ce pleda pentru anihilarea vieţii ca soluţie de evitare a durerii şi suferinţei, Veronica le răspunde prin strania scrisoare din 7 octombrie 1882, care debutează cu tonalitatea definitiv tragică a hotărârii nestrămutate privind opţiunea pentru moartea – răzbunare: Citeşte-mă, căci am să mor! Duminica trecută am ajuns la punctul acela în care între viaţă şi moarte nu ştii pe care s-o alegi (…) stare tristă şi dureroasă (…) cred că voi renunţa la toate. Sincer şi fără afecţie, sincer după cum ţi-am promis toate altădată şi consecventă după cum ai putut avea dovadă, îţi declar acum că m-am hotărât să mor materialminte, după cum am murit moralminte, căci lumea a devenit un sicriu mare şi pustiu pentru mine!
D
omnul meu, după cum probează înseşi scrisorile d-tale, d-ta erai acela care făceai paradă de moarte pentru mine, se vede însă că lucrurile din lumea aceasta se reflectă totdeauna întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca ultimă jertfă viaţa mea pe care de la 30 april abia ştiu cum o mai port. Îmi vei permite să aştept un răspuns de la d-ta, voi muri în ziua de 27 octombrie, când, prima oară, într-o casă mică şi modestă, ţi-am dat dovadă de iubirea mea – vor fi tocmai patru ani în acea zi.

Impresia este că ,,personajul” Veronica calculează meticulos, înscenează în umbra unor modele şi proiectează propria moarte ca pe o aniversară a jertfei ce a adus-o pe altarul dragostei: această scenerie va fi însă amânată în favoarea alteia înfăţişată într-o scrisoare din 1881, către Iuliu I. Roşca: …în Bucureşti e acea fiinţă care-mi poate da şi moarte şi viaţă (…) pe care aş vrea să-l uit şi nu pot (…), un puternic dor am ca, murind să pot fi îngropată la umbra unui brad…

…la Văratic, la 1 august 1889, Veronica nota o replică a testamentului eminescian (Destul… aş vrea repaus… Să dorm… Să dorm pe veci); trei zile mai târziu murea intoxicată cu arsenic. Se împlineau zece ani de la moartea lui Ştefan Micle – cel care o ocrotise precum un părinte. Era a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu, cel care o iubise precum un amant ideal. Trupul i-a fost îngropat sub un brad. A lăsat în urmă definitiv chinurile thantalice pe care i le-au adus gelozia, intrigile şi duşmanii acestei iubiri, despre care corespondenţa evocată depune mărturii pe care le voi comenta în continuare.

Suceava este o zonă a Moldovei de care Mihai Eminescu a fost strâns legat prin oamenii pe care i-a cunoscut şi prin locurile pe unde a trecut.
Din această cauză, o serie de autori acreditează ideea că Mihai Eminescu a fost bucovinean prin naştere şi formaţie, bazându-se pe afirmaţia poetului dintr-un manuscris: „Eu sunt născut în Bucovina. Tatăl meu este bucovinean”.

Aceste afirmaţii ale poetului au făcut pe Nicolae Cârlan ca să spună, în cartea sa, „Mihai Eminescu în context bucovinean”, carte apărută în anul 2000 la „Fundaţia Culturală a Bucovinei”, că: „Deşi s-a născut şi o parte din copilărie şi-a petrecut-o în Moldova, la Botoşani şi Ipoteşti, se poate spune, fără riscul de a greşi, că leagănul formaţiei moral – spirituale a lui Eminescu rămâne Bucovina, unde, la Cernăuţi, a absolvit şcoala primară şi a urmat, fără a le fi încheiat, cursurile obergimnaziului…
Când Eminescu se desprinde de Bucovina, se poate afirma cu certitudine că, cel puţin din punct de vedere al caracterului uman, dar nu mai puţin din acela al orizontului de simţire şi gândire, temeliile viitoarei personalităţi erau deja închegate”.

Nu contestăm rolul şcolii de la Cernăuţi în formarea gândirii lui Eminescu, dar credem că aceste afirmaţii sunt mult exagerate. În acel manuscris, Eminescu făcea afirmaţia că este bucovinean, mai mult din punct de vedere afectiv, Bucovina, provincie românească sub ocupaţie austriacă preocupând în cel mai înalt grad pe poet, el dorind şi prin acest lucru să afirme, încă odată, apartenenţa românească a acestei provincii încărcate de istorie, aflată sub ocupaţie străină.
De altfel, şi Serbarea de la Putna din 1871, idee ce a plecat de la el, avea ca scop de a trezi în românii bucovineni şi, nu numai, a ideii de apartenenţă la spaţiul românesc, Ştefan cel Mare fiind simbolul luptei lor pentru unitate şi independenţă naţională.

În Bucovina, Mihai Eminescu, nu a locuit efectiv decât patru ani, când şi-a făcut cele două clase primare şi două gimnaziale (vacanţele le petrecea la Ipoteşti) şi apoi perioade mai mici, cu intermitenţă, când încerca să-şi continue studiile, încercări soldate cu eşecuri. Eminescu nu a iubit şcoala de la Cernăuţi, fiind adus aici de multe ori împotriva voinţei lui, metodele de predare fiind greoaie şi neagreate de elevi, aparţinând unui sistem străin de tradiţia românească.

Cu toate acestea, Mihai Eminescu şi-a făcut, la şcolile din Cernăuţi, cei mai apropiaţi şi mai credincioşi prieteni ai săi, pe care i-a apreciat şi stimat toată viaţa lui. Cu mulţi dintre ei a continuat studiile la Viena.

Putem remarca aici pe: T.V. Ştefanelli, Samuil Isopescu, Chibici-Revneanu Alexandru, Pamfil Dan, Burlă Vasile, Bumbac Ion şi Bumbac Vasile, Cocinschi Ioan, Dracinschi Ştefan, Grigoroviţă Mihai, Morariu Vasile, Luţia Ilie şi Luţia Ioan, Ştefureac Ştefan şi alţii.
În perioada studiilor la Cernăuţi şi a studenţiei sale la Viena, Bucovina, din care făcea parte şi actualul judeţ Suceava, aparţinea din 1775 de Imperiul Austro-Ungar.
Mihai Eminescu avea o afinitate deosebită pentru meleagurile bucovinene şi pentru faptul că de pe aceste meleaguri, satul Călineştii lui Cuparencu, se trăgea şi tatăl său, Gheorghe Eminovici. Aici, la Călineşti, au trăit străbunicii poetului - Petrea şi Agafia Iminovici - bunicii poetului - Vasile şi Ioana Iminovici. Este posibil ca, măcar odată, Mihai Eminescu să fi vizitat, împreună cu tatăl său, pe bunicii săi din satul Călineşti.

Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, a învăţat trei clase de carte la Suceava, cu dascălul Ioniţă, după care părăseşte de timpuriu satul natal, Călineştii, înainte de 1834. Trece graniţa în Moldova şi se stabileşte la Dumbrăveni, pe moşia boierului Costache Balş, la început ca scriitor de cancelarie al baronului Mustaţă, care luase Dumbrăvenii în arendă, şi apoi ca administrator, până în anul 1848, an când cumpără moşia de la Ipoteşti.

Primul popas al poetului pe meleaguri sucevene a fost în anul 1863. În luna decembrie 1863, Mihai Eminescu merge la Cernăuţi pentru a-şi ridica ,,Testimoniul” cu situaţia lui la învăţătură, eliberat de direcţia liceului german din Cernăuţi, cu nr.17, semnat de directorul Ştefan Wolf, act necesar pentru a se putea înscrie la Gimnaziul din Botoşani. La întoarcere călătoreşte împreună cu Vasile Bumbac din Costâna, în casa căruia este găzduit Mihai.

După ce ajunge la Ipoteşti, Mihai Eminescu trimite o scrisoare de mulţumire lui Vasile Bumbac în care spune: ,,Stimate Bădiţă Basileus, îţi mulţumesc din suflet pentru găzduire şi cele IV caiete. Acolo e toată Bukovina! Ele sunt hrana mea de toate zilele. Sărbători cu bine şi cu sănătate de la al Dumitale supus M. Emi. Decb. 863″.
În perioada 1875-1882, cumnatul poetului – profesorul Ion Drogli - căsătorit cu Aglaia, este numit inspector districtual peste Suceava şi Câmpulung- Moldovenesc şi a locuit în Suceava, unde poetul a făcut mai multe vizite.

În urma unei vizite se întâlneşte şi cu Vasile Bumbac, care îi propune să vină să predea la Liceul din Suceava. Întors la Iaşi, Eminescu îi trimite o scrisoare în care explică că nu poate veni la Suceava şi motivele acestui refuz:
,,…întors la masa mea, am stat şi am chibzuit bine: Nu, nu pot, pentru că eu nu pot!…
Nu mă interesează de un Ioniţă…Nu cunosc un astfel de Ioniţă Bumbac!
Şi apoi alt motiv este că niciodată nu voi accepta să fiu inspectat de unul ca Drogli…
Distinse mulţumiri pentru găzduire şi frăţie,
al Dumitale Eminescu, 29 Sept. ‘875”.

Această vizită şi scrisoarea survin după ce Mihai Eminescu este destituit din postul de revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui şi rămâne fără slujbă şi fără mijloace de existenţă. Se observă din scrisoare că relaţiile sale cu Ioan Drogli nu erau dintre cele mai bune, el neacceptând să fie inspectat şi controlat de cumnatul său.
Aceste două scrisori au fost găsite la Doamna V. Popovici, soţia profesorului din Suceava, E. Popovici şi au fost publicate de N. Moscaliuc în revista Septentrion, Suceava, nr.1 din 30 iunie 1990, p.7.

Aceste două scrisori sunt interesante şi prin faptul că aflăm din ele două semnături diferite ale poetului, cea de la vârsta de 13 ani şi una din semnăturile din timpul maturităţii sale, cea cu fundiţă mică.

Mihai Eminescu vine din nou pe meleagurile sucevene cu ocazia Serbării de la Putna, în anul 1871. Fiind în comitetul de organizare a serbării, poetul vine la Putna împreună cu membrii comitetului la începutul lunii august. Călătoreşte cu trenul de la Viena până la Cernăuţi şi de aici în căruţe pe Drumul cel Mare—Împărătesc, drum strategic construit de austrieci în perioada 1976-1808, pe ruta: Snyatin, Cernăuţi, Storojineţ, Vicov, Marginea, Solca, Gura Humorului, Câmpulung, Vatra Dornei.
Se cunoaşte rolul important ce l-a avut Mihai Eminescu în pregătirea şi desfăşurarea Serbării de la Putna şi mai ales în organizarea congresului studenţesc.

Cu prilejul manifestării de la Putna, poetul călătoreşte şi la Suceava, locuind la ,,Otelul Langer”, iar după sărbătoare se întoarce cu Slavici la Suceava, după cum menţionează o cronică locală rădăuţeană: ,,Azi au pornit spre Suceava cu harabaua…”.
Un alt popas a lui Mihai Eminescu la Suceava a fost în timpul sărbătorii de Crăciun, în anul 1885. Poetul venea cu sora lui, Harieta, de la Cernăuţi, unde fusese să-şi viziteze cealaltă soră, Aglaia. Poetul a călătorit, împreună cu sora lui, cu trenul până la Suceava.

La Suceava, amândoi fraţii au fost găzduiţi de acelaşi Vasile Bumbac care locuia pe strada Sotestier Gasse. A treia zi de Crăciun, de Sf. Ştefan, poetul participă la sărbătorirea zilei onomastice a fostului său coleg de universitate, Ştefan Dracinschi, împreună cu V. Bumbac, C-tin Mandicevschi, Ştefan Ştefureac, A. Daşchievici şi Dimitrie Isopescu, toţi profesori la liceul sucevean (Eugen I. Păunel – Popasuri eminesciene în Cernăuţi).

Ştefan Dracinschi era profesor de limba franceză şi directorul Liceului din Suceava, în perioada octombrie 1884 până în decembrie 1894. Ştefan Dracinschi a fost primul director român al acestui liceu. Poetul a petrecut împreună cu foştii colegi de şcoală şi vechii prieteni, dar era trist, cufundat în gânduri şi abătut.
Doctorul sucevean, Teofil Lupu, aminteşte şi el despre petrecerea de la Ştefan Dracinschi, care avea locuinţa în curtea liceului. Eminescu este descris de acesta ,,cu mânile în buzunarul hainei, adus de spate, cu capul posomorât, plecat în pământ…”.

Ca redactor la ,,Curierul de Iaşi”, Eminescu a scris două articole referitoare la liceul din Suceava, apreciind introducerea limbii române ca limbă de predare a obiectelor de învăţământ, în locul limbii germane. El apreciază în mod deosebit pregătirea bună a profesorilor, mulţi din ei colegi de şcoală: ,,Liceul din Suceava ar avea prin introducerea limbei române un viitor foarte însemnat, căci corpul didactic (compus în cea mai mare parte din români cu titluri academice şi pe deplin calificaţi) e mult superior celui din Cernăuţi… Personalul didactic din Suceava este foarte bun, căci toţi profesorii sunt ieşiţi din facultatea de litere şi ştiinţe din Viena şi sunt români…”.

Mihai Eminescu a cunoscut foarte bine oraşul Suceava, cu cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare pe care a vizitat-o de mai multe ori.
Referiri la Suceava apar în mai multe scrieri şi manuscrise ale poetului, pe care o descrie astfel: ,,Şiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriţe şi mestecate cu hainele rupte şi lucrurile vechi din desagul unui jidov. În fereşti, bucăţi de sticlă colorată lipite cu hârtii sfâşiate din Gemara pe care se coc colacii de sărbători. Perdelele de atlazură înşirate pe un fir de aţă, şi singurul spectator, luna, privind când într-o casă, când
într-alta, în toate deodată şi pe rând. El văzu cărţi vechi în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas şi caftane sărace…”
(Mihai Eminescu – Opere Vol. VII, p. 239).

Mihai Eminescu a scris de multe ori în Curierul de Iaşi şi Timpul despre aceste locuri pline de istorie, aflate acum sub ocupaţie străină.
Într-un articol din ziarul Timpul din 1880, referindu-se la Suceava, poetul scrie: ,,Într-adevăr, la poalele dealurilor pe cari se află oraşul Sucevei, ruinile castelului domnilor Moldovei, precum şi biserica Mirăuţilor, zidită de Alexandru cel Bun, se află Iţcanii, atât de vechi ca Moldova însăşi… În faţa Sucevei, însă pe hotarul nostru, se află, iar la poala unei ridicături de deal, târguşorul Burdijenii. Pe lângă meritul de a fi un loc istoric, Iţcanii, deşi pământ austriac, aveau avantajul de a adăposti, în localul gării, pe lângă vama austriacă, şi pe cea română”.
Mihai Eminescu a luat atitudine în Curierul de Iaşi asupra influenţei austriece asupra Mitropoliei din Suceava, cea mai importantă şi ,,cea mai însemnată în Orient prin spiritul ei”. El scrie în 1876: ,,Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf. Ioan cine se-ngrijeşte de ea?… Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc”.

Poetul se pronunţă în problematica legată de încercările de romano-catolicizare din Bucovina şi de averile întinse pe care le poseda aceasta: „Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe ai cărei agitatori unii îi combat şi blamează, se ştie că nu e decât cauza avariilor naţiunii româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi…”.
Mihai Eminescu şi-a dat seama de marea importanţă pe care o are biserica strămoşească asupra menţinerii spiritului naţional, a limbii române şi obiceiurilor poporului român, în condiţiile de ocupaţie străină.

Dar, cel mai mult, a dorit să vadă ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, acum în ruine, martore a atâtor momente din istoria Moldovei, pe care poetul o evocă în poemul Ştefan cel Mare:
,,Suisem noaptea la Suceava;
Pe ziduri vechi; cetatea unde-i?
Cum trece-n lume toată slava
Trecu-Sic tranzit gloria mundi!”

Pe zidurile groase ale cetăţii, aflate în ruină, poetul vede umbrele mustrătoare a falnicilor domnitori:
Dragoş Vodă cel bătrân
Pe Moldova e stăpân
Şi dormind cu toată slava
Şade-n scaun la Suceava.
La Suceava lăudată,
Cea cu zid înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos!”

La dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi (la Suceava nu era posibil ridicarea unei statui), Eminescu scria:
,,Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care însuşi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s-asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate…”
(Articol din Timpul din 18 iunie 1883).

Astăzi, la 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, se găsesc pretutindeni dovezi ale trecerii poetului pe aceste meleaguri. Multe busturi s-au ridicat în memoria poetului, multe instituţii de cultură poartă numele poetului, o serie de străzi se numesc ,,Mihai Eminescu”.

Primul bust al poetului s-a dezvelit la Mănăstirea Putna. Cercul studenţesc ,,Arboroasa 1926” a ridicat un bust lui Eminescu în curtea mănăstirii Putna, pe soclul căruia se află inscripţia ,,În amintirea primului Congres studenţesc şi a primei serbări a românilor de pretutindeni ce a avut loc în 1871 la mormântul lui Ştefan Voievod, prin îndemnul lui M. Eminescu, ridicându-se acest monument din iniţiativa Cercului Studenţesc Arboroasa 1926” – ,,Mihai Eminescu-1850-1889”. Bustul este din bronz şi este realizat de sculptorul Oscar Hann.
În ziua de 14 iulie 1902, are loc o sărbătoare cu prilejul dezvelirii bustului poetului Mihai Eminescu din localitatea Dumbrăveni (jud. Suceava), bust executat din bronz de sculptorul Oscar Spaethe şi instalat pe un soclu de piatră.

Moşierul Leon Ghika a subvenţionat ridicarea acestui monument, mai ales că el susţinea că poetul s-a născut la Dumbrăveni. Pe soclu au fost inscripţionate cuvintele: ,,Aici s-a născut Mihai Eminescu – 15 ianuarie 1850-15 iunie 1889” şi ultima strofă din poezia ,,Valurile, vânturile”.
Amplasat în faţa conacului lui Leon Ghika, bustul s-a menţinut până la începutul celui de-al doilea război mondial, când a fost adăpostit în gospodăria lui Petrache Andruşcă, apoi a fost transportat la Botoşani de unde a dispărut.

Astăzi, la Dumbrăveni, în faţa şcolii s-a amplasat un bust realizat de sculptorul botoşănean Marcel Mănăstireanu, în anul 2007.
La Câmpulung- Moldovenesc s-a dezvelit un bust din bronz, realizat de sculptorul Ion-Iulian Murnu. Pe soclu este inscripţionată o strofă din poezia ,,La Bucovina”.
Toate acestea, sunt o dovadă de adâncă preţuire acordată poetului Mihai Eminescu, care îşi are rădăcinile, prin bunicii şi străbunicii săi, pe aceste meleaguri încărcate de istorie.

Bibliografie:
1. Convorbiri literare, iunie-septembrie 1939;
2. T. V. Ştefanelli, Radu I. Sbiera, Samoil I. Isopescu- Amintiri despre Eminescu, Ed. Scrisul românesc, Craiova,1996;
3. Ion Filipciuc, Drumul împărătesc al poetului, Ed. Macarie, Târgovişte, 1999;
4. Ion Cozmei şi Tiberiu Coşovan, Din Boian la Vatra Dornei, Ed. Augusta, Timişoara, 2004.
5. Bucovina – pagini de enciclopedie, Vol.II, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava 2004, p. 405-406;
6. Eminescu şi Bucovina, Ed. ,,Mitropolitul Silvestru” Cernăuţi, 1943.

CONSTANTIN GANE ŞI ,,DINCOLO DE SBUCIUMUL VEACULUI”
Autor,

,,Dincolo de sbuciumul veacului” (Editura Cugetarea, Bucureşti, 1939) este, totodată, o frescă a Botoşanilor de odinioară. Mai mult, este opera unui botoşănean de origine, scriitor şi istoric (n. 27 martie 1885, Botoşani – d. 12 aprilie 1962).

Ce ne spune, în ,,Amărâte vieţi de boieri moldoveni”? Mai întâi referindu-se la ,,Năvala neamului”, la moşia Corni a bunicului său – ,,Şi este acolo un conac, casa unde a copilărit mama mea”. Apoi, abordând, în ,,Boierii de la Bârjoveni, de la Băneşti şi de la Dolhasca”, vechile-i origini – ,,Cum ajunsese Gheorghe Cănănău din Italia în Moldova, nimeni n-o poate spune. Poate pe calea Stambulului, poate pe aceea a Surghiunului (…). În tot cazul faptul e că-l găsim pe dumnealui boierul Gh. Cănănău de prin anii 1720 – 1730 cu rang de arhondologie (n.n. condica rangurilor boiereşti) – jitnicer – cu ceva stare, bunicică, şi cu o nevastă de neam mare, fata velarmaşului Dumitrachi, cumnata marilor boieri Bahuş şi Cantacuzino. Din această căsătorie se născură trei băieţi: Eftimie, Constantin şi Iordachi. Rămas apoi văduv, prin 1740 se însoară a doua oară, cu Maria Callimachi, al cărei frate, Ion, va ajunge mai apoi Domnul Moldovei. Şi din această căsătorie tot numai băieţi i se născură: Şerban şi Ioniţă. / Aceste două odrasle din urmă ale jitnicerului Gheorghe – fiind nepoţi de voievod, ai lui Ion Callimachi, şi veri primari de voievozi, ai lui Grigore şi Alexandru Callimachi – ajunseseră mai târziu să se ţie foarte mândri, cu bogăţii destul de însemnate şi cu neveste din cele dintâi neamuri ale Moldovei. De altfel, erau amândoi, pe lângă toate, şi oameni foarte de treabă. Ioniţă, cel mic, ţinea pe Maria Rosetti şi au avut doi feciori şi trei fete, a căror progenitură s-a stins în generaţia a doua. Dar, prin fratele mai mare, Şerban, însurat cu Bălaşa, sora viitorului domn Ion Sandu Sturza, se va prelungi neamul şi numele Canano până în ziua de azi (neamul s-a stins în linie bărbătească în 1938, prin moartea lui Nicolae Canano de la Iaşi). / (…) Eftimie, cel mai mare dintre fraţi, se făcuse călugăr. Umblase el, cam de ici acolo, prin multe din mânăstirile ţării, până se statornici, la adânci bătrâneţe, la ctitoria tatălui său, Vorona, din ţinutul Botoşanilor. / (…) Frate-său al doilea, Constantin Canano, paharnicul de la Fântânele, avusese un fiu, Constantin şi el, însurat cu Maria Cantacuzino, iar aceştia, la rândul lor, avuseseră un fiu, pe care tot Constantin îl chema. / (…) Ioniţă, marele spătar de la Băneşti (ţinutul Botoşanilor). Socrul fratelui Ioniţă Canano era marele logofăt Nicolae Rosetti, unul din cei dintâi şi mai bogaţi boieri ai Moldovei. /(…) Căci banul Iordache, văduv acum, avea doi copii mari, pe Maria măritată după postelnicul Costachi Sturza, şi pe Constantin, însurat cu fata lui Matei Millo (sora lui Vasile, tatăl vestitului scriitor şi actor Matei Millo).”

Ei, dar de la moşiile celor evocaţi mai sus, la Corni, nu este mare depărtare. Aşa că, iată-ne, prin C. Gane şi la ,,Boierii de la Corni” – ,,(…) Prin 1810, Maria Holban era o fată de vreo 19 ani. Zicea lumea că era foarte frumuşică, deşteaptă şi energică. De neam bunicel, căci Holbăneştii aveau demult acum rosturile lor în părţile de Nord ale Moldovei, prin Cernăuţi, Dorohoi, Botoşani. Erau boieri înstăriţi, mulţi la număr şi uniţi între ei, ceea ce dă unui neam vază şi putere. Tatăl Mariei, paharnicul Vasile Holban, fost ispravnic de Herţa, cumpărase de curând moşia Vlădeni, în ţinutul Botoşanilor (din care o parte o aveau Bălşeştii) şi-şi cumpărase acolo un conac, în care se aşeză cu nevasta lui, coana Catrina, fata lui Ioniţă Gherghel. Duduia Marghioliţa crescu deci acolo, în valea cea frumoasă dintre apa Siretului şi pădurea Baisei, dincolo de care, cum ieşeai din codru, cale de cel mult un ceas cu trăsura, se desfăşura, sus pe-un dâmb, frumoasa privelişte a oraşului Botoşani. Dar, – doar o întâmplare – din drumul cel mare care ducea de la Vlădeni la Botoşani, se desprindea, drept în gura codrului, un alt drum de cară, ce ducea la Corni, moşia dumisale vel spătarului Şerban Canano. Şi avea spătarul un fecior holtei, înalt, oacheş, bine legat de vreo 28 – 29 de ani acum, căminarul Ioniţă. / (…) Jitnicerul Gh. Canano ţinuse în căsătorie pe Maria Callimaki, sora lui Ion Vodă. Fiul lui Gheorghe, spătarul Şerban, avea de nevastă pe Bălaşa Sturza, sora lui Ion Sandu, viitorul domn din 1822. / (…) Coana Marghioala îşi urmează de acum înainte un trai liniştit la conacul ei de la Corni, bătrână, paralizată, îngrijită de fiii ei mai mici, Neculae şi Constantin, şi de vechiul prieten al casei, Dumitrachi Buhuş, al cărui portret în ulei spânzura de peretele din fund al salonului, alături de însăşi chipul ei, fără ca nicăieri să se poată da şi de urma vreunui portret de-al postelnicului Ion Canano, cel mult iubit în tinereţe şi mult uitat în anii cei din urmă. / În 1849 îl aflăm pe cel mai mic din copii, pe Constantin, plecat la Paris pentru studii, şi având ca tovarăş de drum pe Vasile Pogor (viitorul fondator şi animator al «Junimii»), pe profesorul Malgouverné (…) şi pe fosta lui cumnată, fata lui Hartulari, amorezată acum de un fals prinţ spaniol. Mai târziu, acest Costachi Canano, se va însura cu Agripina Grecianu, născută Balş, cea cu balul de la Fălticeni, iar pe frate-său Nicolae îl aflăm în Divanul Ad-hoc, şi mai în urmă prefect de Botoşani şi de Dorohoi. El a fost întâi cu Calipso Grecianu, sora Agripinei, de care divorţează pentru a lua pe frumoasa Elisa Jora, sora nevestei lui Kogălniceanu!

SCIPIONE BĂDESCU ÎN SOCIETATEA BOTOŞĂNEANĂ
Autor, Ionel BEJENARU

În cimitirul ,,Eternitatea” din Botoşani, un frumos monument funerar străjuieşte mormântul lui Scipione I. Bădescu (2 mai 1847, Răştolţ – jud. Sălaj – 4 octombrie 1904, Botoşani.) Îi redăm inscripţia – ,,Scipione I. Bădescu, poet – publicist şi fost revizor şcolar. Ridicat prin stăruinţa prietenilor săi şi a Asociaţiei Corpului Didactic Primar din Botoşani – 1930”. Să menţionăm şi numele sculptorului – Pellegrinetti.

Gazetar de marcă, cândva la ,,Timpul” bucureştean, într-o tripletă de aur, cu Eminescu şi Caragiale, Scipione Bădescu a fondat, la Botoşani, ,,Curierul român” (1886-1904), organ politic, comercial, agear şi literar, gazetă de mare popularitate, dar şi de referinţă în domeniu.
Multe ar fi de spus despre Scipione Bădescu – şi promitem să revenim –, acum însă să-l cunoaştem, dincolo de activitatea oficială, adică în societatea botoşăneană, el
fiindu-i unul din principalii animatori. În acest scop, am mai răsfoit odată filele uşor îngălbenite ale romanului ,,Asfinţit de oameni” al scriitorului Ludovic Dauş, la rându-i, fiu al Botoşanilor.

Iată-ne în restaurantul hotelului ,,Moldavie” din Botoşani, patronat de ,,Cucoana Marghioliţa”, sub a cărei veghe alivencile ieşeau întotdeauna minunate, cum tot atât de suculentă îi reuşea friptura de căprioară, vorba lui Scipione – ,,să te lingi pe degete”. În seara aceea era în compania unor bine-ştiute figuri ale protipendadei locale. Una din ele, prinţul Cantacazi(no) vânase căprioara ce avea să facă deliciul meniu-ului. Bădescu, cum altfel, salută momentul – ,,Oh, prinţe drag – împuşcătura / Cu care-ai tras în căprioară, / E trist că o făcu să moară; / Dar noi ce i-am mâncat friptura, / Entuziaşti îţi spunem: ura!”.

Faimoasele baluri ale protipendadei îl aveau mai tot timpul printre invitaţi, pe Scipione Bădescu. Pentru el era şi o datorie de serviciu, cronica – şi ce cronică! – balului urmând să apară a doua zi în gazetă, fapt pentru care ,,lua foarte aferat note”. Şi să nu credeţi că doar atât. Om de spirit, Bădescu întreţinea buna dispoziţie. Damele erau gratulate cu improvizaţiile sale sonore – ,,Coana Maricica, floarea măiastră în rochie albastră; Eleonora Pancu, un cap de meduză, cu zâmbet pe buze (…); Ruxandra Sofian, venerabilă în negru, matroana binefacerii; Silvica Ciulei, toată scântei (…)”. Damele la rându-le, îl curtau. Mde, ce ţi-i şi cu ziariştii ăştia! Una din ele, bunăoară – ,,De două săptămâni n-ai mai dejunat la noi. Ai început să ne fii infidel!”, iar alta – ,,Am plâns citind necrologul pe care l-ai scris la moartea Xeniei Condurachi. Oh, ce pană ai!”. La toate acestea ,,el se scuza, râdea, săruta mâini, promitea să vie la toate dejunurile oferite atât de graţios, iar creionul îi alerga pe cartonaşele cărţilor de vizită pe care le scotea din buzunarul de la piept al fracului şi le băga, de cum le mâzgâlea, în buzunarul de la spate al pantalonilor”.

Când abordând, când abordat, Bădescu intra lesne în dialog cu prietenii. Iată-l, într-o împrejurare, dialogând cu Vangheli, proprietarul moşiei Vorona – ,,- E-adevărat? Ţi-ai gajat recolta la Nathan?/ – Da./ – Rău! foarte rău! / Şi urmându-şi năravul, îşi fortifică părerea cu două versuri, pe-atunci la modă: Când ajungi la Nathan Stern, / Sună a prohod etern… / – Lasă, că n-o să-mi cânte ei prohodul. / – Asta-ţi urez şi eu. Era mai rău de încăpeai pe mâinile lui «Pavalache cel vestit/care târgu-a sărăcit!»”.
Acesta a fost în societatea botoşăneană a vremii (sale), Scipione Bădescu. Altfel, un mare publicist, un bun patriot – vă mai amintiţi ,,Trompetele răsună”? – , un om de atitudine, un prieten adevărat al marelui nostru poet Mihai Eminescu.

Printre eroii botoşăneni participanţi la Războiul pentru Independenţă din 1877/1878, pomeniţi în „Monografia Judeţului Botoşani” apărută în Editura Sport – Turism, 1980, se înscrie la loc de cinste şi colonelul CONSTANTIN PILAT (1838-1922), omis în monografia mai sus menţionată.

CONSTANTIN PILAT s-a născut la BOTOŞANI la 10 aprilie 1833 şi urmează treptele ierarhiei militare în felul următor: cadet (1855), sublocotenent (1858), locotenent (1862), căpitan (1855), maior (1868), locotenent colonel (1871), colonel (1877), iar până la sfârşitul vieţii avansează la gradul de general de brigadă. Este printre principalii participanţi la conspiraţia de detronare a lui Al. I. Cuza din noaptea de 10-11 februarie 1866, ce i-au impus să semneze actul de abdicare. Evenimentele din februarie 1866 sunt relatate de doamna Elena Cuza astfel: ,,Deodată mi se pare că aud o lovitură de pistol… În momentul când am deschis uşa pentru a mă duce printr-un culoar din apartamentul meu în apartamentul lui Vodă, două şiruri de soldaţi puşi în acel culoar încrucişaseră baionetele iar PILAT care-i comandă se prezentă spunându-mi că nu este voie de trecut! / «-Dar poate că nu mă cunoşti domnule Pilat.» / «-Ba da, te cunosc. Măria ta, dar nu pot să te las să treci» / Atunci i-am spus: «-Spune-i cel puţin colonelului Pisoschi ca să vie până la mine.» /
«-Aceasta voi face-o îndată», răspunde Pilat, care plecă să cheme pe Pisoschi (n.a. Nicolae Pisoschi, locotenent-colonel, apropiat al lui Al.I. Cuza, adjutant domnesc). / După câtva vreme îmi adusă pe Pisoschi între puşchi: / «-Dar ce se întâmplă Pisoschi?» / «-D-apoi dă, ştiu şi eu Măria Ta?» / În sfârşit, mi se spune că Vodă-Cuza abdicase şi fusese scos din Palat fără însă ca să mi se dea voie să merg să-l văd. În faţa Palatului erau aşezate tunurile cu roţile învălătucite cu paie; în curte era o mulţime de norod şi armată care nu ştia nimic din ce se petrecea.”
În anul 1868 este avansat la gradul de maior, Constantin Pilat trece în neactivitate. Apoi participă ca voluntar în armata franceză în timpul războiului franco-prusac (1870-1871), când Franţa este învinsă de Prusia în bătălia de la Sedan, în septembrie1870, iar împăratul Napoleon al III-lea este făcut prizonier cu întreaga armată franceză şi cedează provinciile Alsacia şi Lorena. La 9 ianuarie 1871, este avansat locotenent-colonel. Reîntors în ţară, Constantin Pilat este reîncadrat în armata română la 1 iulie1877 şi, participă la războiul de independenţă ca subşef al Statului Major al armatei române, fiind avansat pentru merite deosebite în organizarea şi conducerea armatei la gradul de colonel, la 1 decembrie 1877 şi, decorat în grad de ofiţer cu ,,Steaua României”, ,,Virtutea Militară” de aur, ..Trecerea Dunări”, ,,Apărătorii Independenţei”, Ordinul Rus ,,Sf. Ana” şi ,,Medalia Comemorativă de campanie”, tot rusă.

Legătura lui Constantin Pilat
cu familia C. A. Rosetti

După scurta prezentare a carierei militare, a rolului nefast jucat în detronarea lui Al. I. Cuza, precum şi a meritelor din timpul războiului pentru independenţă, în continuare voi consemna un lucru aproape total necunoscut despre Constantin Pilat, şi anume legătura sa cu familia revoluţionarului C. A. Rosetti, ziarist şi om politic (1816-1885), cunoscut revoluţionar paşoptist şi luptător pentru Unirea din 1859, director al ziarului ,,Românul”, membru al aripei radicale a Partidului Liberal, preşedinte al Adunării Deputaţilor în 1877 şi primar al Capitalei, militant neobosit pentru independenţa României.
Constantin Pilat a fost căsătorit cu fiica lui C. A. Rosetti, Libertate (Liby), născută la 18 iunie 1848. Mama sa, Maria Rosetti a fost aleasă ca simbol şi model de marele pictor paşoptist C.D. Rossenthal în cunoscutele tablouri ,,România Revoluţionară” şi ,,România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertaţii”. La aproape 4 luni, cât avea micuţa Liby, Maria Rosetti urmăreşte cu fetiţa la piept vasul otoman cu principalii prizonieri în care se afla şi soţul ei, timp de 11 zile şi 11 nopţi de la Giurgiu la Rusciuk şi apoi la Vidin, după care şi-a urmat soţul la Paris în exil, fiind buni prieteni cu istoricul francez Jules Michelet, un apărător al cauzei românilor. Maria Rosetti a fost preşedinta Comitetului Femeilor din Bucureşti, în anii 1877-1878 pentru ajutarea militarilor români răniţi şi bolnavi.
Deci botoşăneanul CONSTANTIN PILAT a fost ginerele cunoscutei familii Maria şi C.A. Rosetti. La 8 noiembrie 1922, cu gradul de general de brigadă, trece în lumea umbrelor la Bucureşti.
Iată un botoşănean, CONSTANTIN PILAT, în două ipostaze: una nefericită, iar cealaltă fericită, ipostaze mai puţin cunoscute de către mulţi botoşănenii.

S-a născut la 14 decembrie 1877, în oraşul Iaşi, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind profesor universitar, specialitatea filozofie. A urmat şapte clase la Institutul Humpel, din acest oraş, după care a frecventat cursurile universitare, luându-şi, în 1900, licenţa în litere şi filozofie. În 1904 a trecut cu succes şi dificilul examen de capacitate. A profesat, mai întâi, la Externatul Secundar de fete şi Şcoala Profesională de Fete din Iaşi, după care, în 1902, s-a transferat la Botoşani, unde a funcţionat, pe rând, ca directoare a Şcolii Profesionale de Fete, apoi profesoară la Şcoala Normală de Fete „Despina Doamna” şi directoare a Şcolii de Aplicaţie (1919-1929), iar în final profesoară la Liceul de Fete „Carmen Sylva”, până în 1933, când s-a pensionat.

A dovedit calităţi didactice deosebite, care au făcut să fie socotită, pe bună dreptate prototipul profesoarei prin vocaţie. S-a impus prin măiestria cu care ştia să realizeze la catedră lecţii de neuitat. Apropiată de elevi, străină de durităţi în vorbire, bună colegă, a reuşit să lase urme adânci în inimile tuturor.

Profesoara Gabriela Leonardescu a fost şi o prezenţă vie în toate manifestările culturale ce aveau loc în cadrul şcolii: bună oratoare, conferenţia adesea cu ocazia sărbătorilor şi şezătorilor pe clase, conducea diferite acţiuni în cadrul societăţilor culturale ale elevelor, îndruma cu competenţă lectura particulară a acestora şi lupta pentru mărirea fondului de cărţi al bibliotecii şcolare. În pragul morţii, a dăruit Liceului de Fete valoroasa sa bibliotecă, părăsind lumea pământească săracă, în cele materiale. Cu toate acestea, din casa ei au ieşit adesea substanţiale ajutoare destinate unor eleve sau familii sărace.

Pentru a defini mai bine profilul moral al acestei mari dăscăliţe botoşănene, vom consemna un episod petrecut în anul 1924, când era directoarea Şcolii de Aplicaţie, de pe lângă Şcoala Normală de Fete din Botoşani.

Ochii ei pătrunzători s-au oprit într-o zi asupra unei fete din clasa a III-a, care era tăcută, retrasă, pe al cărei chip frumos pusese însă stăpânire supărarea şi durerea. Dorind să se apropie sufleteşte de ea, a întrebat-o, printre altele:
- Cu ce se ocupă tatăl tău?
- N-am tată.
- Dar mamă?
- N-am nici mamă. Amândoi au murit din cauza războiului şi-am rămas nouă copii orfani. În şcoală mă întreţine sora mea cea mai mare, acum măritată.
Din acel moment, Zaporojanu Adela, acea elevă, a fost luată sub îngrijirea ei, până la terminarea şcolii. Numele Gabrielei Leonardescu a rămas totodată strâns legat de istoria literaturii didactice botoşănene, situându-se printre cei mai fecunzi autori de manuale. Din cele 20 de lucrări tipărite, menţionăm manualele de limba română, pentru şcolile profesionale de fete şi şcolile normale, manuale de limba franceză, pentru licee şi şcoli normale, precum şi poveşti alese pentru şcolari. În urma unui concurs organizat de Casa Şcoalelor, pentru editarea cărţilor de popularizare a ştiinţei, a fost premiată pentru cartea „Cât şi cum se munceşte în America”.

Cu ocazia semicentenarului Liceului de Fete „Carmen Sylva”, s-a oferit să scrie monografia şcolii (1887-1937), pe care a finalizat-o, după o muncă susţinută, fără a avea bucuria s-o vadă tipărită. În timp ce cartea se afla încă sub tipar, autoarea a trecut, spre tristeţea tuturor, în lumea umbrelor.
Pentru meritele ei deosebite, a fost decorată cu „Răsplata muncii pentru învăţământ”, clasa I (1923), şi „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul statului” (1931).
Deşi fiică a Iaşului, a dorit să rămână, după moarte, în oraşul în care a trăit cei mai mulţi ani ai vieţii, lângă fetele eleve ale ei, lângă colegele care au preţuit-o şi au venerat-o, lângă concetăţenii şi oficialii care au apreciat-o cu deosebită sinceritate.