Marin IFRIM

Motto:

Pasărea Marin Ifrim nu mai vrea să-mi spună nimic,
A lăsat să se aştearnă un somn fără vise peste scrisori,
E somnul cel mai odihnitor,
În definitiv,
La ce bun somniferele, plasele aruncate în gol, ferestrele luminate inutil, cărţile despre surpavieţuirea fără unelte?
Toate au un răspuns când peştii se întorc an de an în lacurile cu apă dulce să crească o generaţie nouă,
Viitoarea invazie a oceanelor mute. (Daniela Șontică)

Mea culpa

Nu mai pot vorbi. Vorbesc alții în locul meu scris. Și nici nu aș mai avea ceva
De spus după toate cuiele ce mi se bat zilnic în litere, în cuvinte, în conștiință.
Dorm între vorbe, visez că dorm și când dorm. Ca și cum mi-aș scrie mie
Însumi tot ceea aș visa dacă n-aș dormi. Muncesc în somn și când nu dorm.
Un înger somniferos se ocupă de formalități. De zborul din somn, cu plase
De circ sub trapez, trecând prin ferestre întunecate în ambele părți. Somnul are
Uneltele sale neuronice, se poate supraviețui mâncându-ți visele în funcție
De orele în care foamea e vulnerabilă. Supraviețuirea e un nărav ancestral, o
Iotă din lanțul trofic dintre iarbă și carne, tot un pământ, se înțelege. După un
Drum lung începe altul și altul. Nu sunt călător, nici somon, iar timpul meu
Nu mai are generație. Noul deja a trecut pe lângă mine, deja îi privesc câlcâiele
Cu pinteni. Prea puțină apă, prea puțin pâmânt, prea mult aer pentru unul căruia
Îi ies picioarele din somn. Precum poezia din arbori arși de gânduri anticipate
Colateral. Mea Culpa. E suficient să tac. Trebuie să tac. Sunt ascuns de o tăcere
Cu aere de cloșcă de Pietroasele, cu pui de cremene ce aprinde istoria precum
O maimuță decojește banana, în capitole mici, în felii de proză scurtă pe nisip
Nesfârșit. Peste pământ, peste ape, peste aer: mea culpa. Știam că așa se va
Termina orice ieșire din stas. Chiar și mort, musai trebuie să-ți faci mea culpa. Dacă
n-o faci, o vor face alții în locul tău. Turma face urma. Mea culpa. Mea Culpa!