Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poem  dedicaţie

Ludmila

Iar un drum iar o amintire,
trec peste ele nu mă uit înapoi,
simt oraşul cu oamenii lui indiferenţi
ca pe un vânt la marginea cerului
şi umbra turnului cu ceas
căzută ca o taină imperfectă
în cercul strâmb al singurătăţii.

Totul se schimbă,
voi pleca în parcuri cu alei drepte,
cu oameni mulţi dezinteresaţi
care vor lăsa în întuneric copacii
şi teama va sta cu mine pe bancă
ca o toamnă târzie aşteptând
lumina sclipind în ochii femeii singure.

Am fost în noapte mirat
de umbra mea frumoasă
pe peretele galben al camerei
lânga alte umbre statice de obiecte,
alunecă spre fereastră
unde o cheamă luna nemişcată
intrată lângă gutuie  la geam.

Îmi este frig în golul fără tine,
pustiul coboară în mine pe ascuns
într-o peşteră la miezul nopţii
în care picură la intervale egale stropi,
sunt bătăile inimii mele.

Mă înspăimântă molia hârtiei
ce-mi roade viaţa aruncată pe foi volante
şi rămâne pulberea măruntă a scrisului,
se pierde-n uitare.

Toate inimile-mi sunt iubite
până şi inima roşie a lemnului
căreia totuşi îi dau o valoare
fiindcă nu e bună de cruce.

Pe inima mea o brumă de toamnă
e gata să facă loc la ninsori,
sunt atât de lovit încât nu mă mişcă
iubirea ta pe sufletul meu întomnat.

            Nicolae Vălăreanu Sârbu
                           Sibiu,  12.09.2017.