Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poeme de Sfintele Paşti

Cerul şi pământul dăinuie

Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.

Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.

Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.

Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

Cred

Rup din mine bucăţi de trecut,
le aşez sub tălpi
şi devin drumuri sfârşite,
mai mult decât orice
mă tem de nimicnicia oamenilor
de care nu mă pot apăra.

Pentru înălţarea spiritului
cred în libertatea de gândire,
în valorile neamului meu,
nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

Lăsaţi-mă să sper că nici moartea
nu poate şterge urmele,
duşmanii se îmbată cu iluzii.

Cred că…

Doar nisipul din trup l-am păstrat
într-o clepsidră de sticlă cu nervuri colorate,

restul l-am aruncat în apele de unde bea curcubeul,
perle nu mai port în gând, şlefuiesc în cuvinte
pe care le rânduiesc după silabele sunătoare,
le aud prin somn de la cocoşii dimineţii
ce sparg prin cântecul lor întunericul.

Semne-n tăieturi pe coaja verde a unui făgui
Se lasă drumului moştenire ca nume
ce-l poartă mulţi oameni.

Cred că…

Nu a găsit alt mod de a rămâne
o frântură de timp cât creşte copacul
cu scrisul până la înălţimea vederii.

Lumina trece pe drum şi pietrele aşteaptă
nemurirea.

Din muntele meu de suflet

Ce lumină se poate întrupa
atât de frumos în femeie,
ce înger o păzeşte de la facerea lumii
să se umplă de rod,
de m-am făcut curcubeu al dimineţii
iar culoarea din ochii ei
mă judecă asemenea ţie, Doamne
când singur prânzesc.
Din muntele meu de suflet
izvoarele n-au dreptul la moarte
iar marea nu are mormânt,
doar o barcă cu vise
la care vâsleşte femeia-n cuvânt
pănă-i răsare pe umeri soarele
şi ziua ruptă din noapte
capătă forma gândului meu.

Noapte cu îngeri

Noaptea mea nu are duşmani
duşmanii ei au murit,
o veghează un înger alb.
Iubirile-i toate au plecat
în trecut,
a rămas o simplă noapte
cu întunericul pe buze
şi acelea uscate
de atâta aşteptare
şi nesomn în singurătate.

Noaptea mea nu are duşmani
are numai o oază de lumină divină
când îngerul alb zboară
şi vine pe cai suri dimineaţa
c-un înger albastru
iubitor şi bun ca mama.

Noaptea mea are totuşi câteva ore
în care-mi pun cuvintele la iernat
şi ele nu mă lasă singur,
adorm cu mine-n poeme
pentru totdeauna.

Crucea de sare străluceşte

La masa de piatră, timpul picior peste picior
se odihneşte o clipă,
Dumnezeu vine pe alee sprijinindu-se-n toiag
golit de timp în tăcerea sfinţită.

Oamenii respiră măduva lemnului,
paharele aşteptării-s pline de răcoare,
fiecare gustă din pâinea şi vinul învierii.

Desferec pacea şi crucea de sare străluceşte,
trupul tău îşi închide stăpânul înlăuntru
şi nedrept cu drepţii le pune pe umeri greşala
pe care n-au recunoscut-o făcută,
de aceea răbdarea cheltuită nu se măsoară,
rupe din noi ce nu suntem în stare
şi pune în loc spor de lumină.                                                                     ,