Marile prietenii şi marile iubiri se verifică şi se întăresc inclusiv prin forţa duşmăniilor pe care le generează şi prin intransigenţa împrejurărilor în care se desfăşoară; indiscutabil, calitatea duşmanilor pe care îi avem dă măsura propriei noastre personalităţi căci un vultur nu poate fi măreţ în confruntarea cu o muscă; părăsită de duşmani, precum un Robinson pe o insulă a indiferenţei, fiinţa se aplatizează, îşi pierde apetitul pentru viaţă şi se cantonează în banalul anonimatului. Similar, opozanţii versaţi şi diabolici întreţin şi revigorează focul dragostei şi o feresc de placida coabitare în care cad şi aşa numitele perechi perfecte alcătuite după principiul asemănării până la nediferenţiere; falsa înţelepciune care admiră asemănarea dintre El şi Ea vizează o mediocritate a sentimentului, o lene poftitoare de confort, uitându-se că dragostea în formele sale superlative reprezintă un maximum de inconfort a cărui tensiune este suportată doar în incandescenţa orbitoare a unirii prin semnul focului. Pe Eminescu şi Veronica i-a unit arcul voltaic al unei mari pasiuni care însă nu le-a anihilat personalităţile polarizate disjunctiv, semnele contrarii generând stări conflictuale, îngrijorări, suferinţe – şi te uram cu-nverşunare, te blestemam căci te iubesc!

Prin căsătoria cu mult mai vârstnicul universitar Ştefan Micle, fiica moaşei din Năsăud realizase o alianţă care să-i asigure protecţia de care s-a bucurat nestingherită timp de cinsprezece ani: casă deschisă, ore de pian şi lecţii de franceză, vizite, spectacole şi baluri, serate şi ieşiri pe Copou, excursii în străinătate, o casă de vacanţă la Neamţ; este probabil ca înainte de plecarea lui Eminescu la Bucureşti, cei doi îndrăgostiţi să fi discutat despre eventualitatea unui divorţ, ceea ce ar justifica atitudinea Veronicăi, înfăţişată în scrisoarea din octombrie 1877: Nu găseşti tu îndreptăţit din partea mea că după ce mi-am sacrificat copilăria, ca să spun aşa, acestei legături să o susţin până la capăt, pentru a putea beneficia de o viaţă liniştită, având micul meu venit? …n-aş vrea cu nici un preţ să-ţi creez o viaţă penibilă. Starea materială precară a lui Eminescu a fost un prin element cu influenţă covârşitoare asupra relaţiilor celor doi, un element separator relevat cu luciditate de poet: Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iaşi cu care aş putea duce o viaţă convenabilă cu tine, şi în mizerie nu voi să trăieşti. Să se compare această perspectivă cu informaţia pe care o strecoară cu o copilăroasă candoare Veronica la 1 iunie 1882 (…am luat pensia şi am cheltuit-o…) pentru a se înţelege hiatus-ul pe care l-a marcat acest primum vivere între cele două fiinţe îndrăgostite dar şi înlănţuite în planul material al existenţei.
Îi mai deosebeau şi rolul de comunicatori, Veronica având mereu iniţiativa şi Eminescu limitându-se la postura de repondent, retrăgându-se uneori într-o îndărătnică tăcere: mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri căci mi se pare că ţi le storc, cum ai stoarce apa din piatră… Îndărătnica-ţi tăcere mi-a zdrobit sufletul…; când Veronica răspunde tăcerii prin tăcere, repondentul se nelinişteşte şi încearcă redresarea comunicării în manieră semi-oficială şi puţin nepotrivită contextului (…din tăcerea D-voastră cred a putea deduce vreo nemulţumire în privirea-mi…), alcătuind argumentări raţionale şi tocmai de aceea neconvingătoare: Vă rugasem a nu considera nicicând tăcerea mea, cauzată prin continua muncă intelectuală (…) ca un semn de răceală. Un alt motiv al reticenţei lui Eminescu în comunicarea scrisă este dictat de eventualitatea unei decodări incorectă a mesajului, Veronica fiind înclinată să răstălmăcească tocmai acolo unde Eminescu se străduia să elimine capcanele ambiguităţii: …să nu tălmăceşti, tu tălmăcitoarea sistematică şi cititoarea printre şiruri – un alt înţeles în ceea ce-ţi scriu decât cum gândesc şi simt eu. Se simte în tonul lui Eminescu, încă din 1880, un început de exasperare (Când vei crede tu în sfârşit fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine?), ceea ce-l determină să devină inchizitorial (Fă bine de-mi spune ce vrei, dar limpede, concret, fără înconjur) sau excesiv explicativ: Nu ştiu de ce, dar văz bine că eşti supărată. Pricepi pe dos ceea ce-ţi zic – o iei asupră-ţi acolo unde pun de mai înainte rezerva ca să nu te superi (…) … în scrisoare mă tem de efectul unor vorbe negândite, car cad în sufletul tău ca în pământul planat de primăvară şi nu ştiu ce răsare din ele; preocuparea pentru reglarea canalului de comunicare şi îmbunătăţirea funcţiei fatice a limbajului o manifestă şi Veronica prin elemente de metatext care să evite blocarea: …iartă dacă în scrisoarea mea din 4 martie mi-am păstrat tonul care ştiu că nu ţi-a plăcut – şi cum să-ţi placă, când nici mie nu mi-a plăcut – dar crede-mă că de nimic nu mi-i atât de groază ca de ideea că tonul ultrasentimental să nu-ţi facă plictis, să nu te dezguste.

Chiar în situaţia fericită când bruiajul comunicaţional este eliminat, rămâne pericolul ca epistolierii să se transforme în fiinţe de hârtie, de unde dorinţa – mai ales în cazul îndrăgostiţilor – de apropiere şi trecere la comunicarea totală: Miţule, îmi eşti drag şi te doresc, nu găseşti tu aceasta natural? // Poţi tu măsura, poţi tu judeca dureroasa mea poziţie? Eminescule, te întreb cu durere, cum poţi trăi în Bucureşti, când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Recunoaşte, scumpul meu, că legătura mea cu tine, în condiţiile în care mă aflu e din cele mai triste, o ţară întreagă ne desparte…

Vibrantele interogaţii ale Veronicăi strecoară în sufletul lui Eminescu un sentiment al neliniştii şi neputinţei proiectându-l în cea mai chinuitoare postură – cea a vinovatului fără vină, implorând iertarea şi pregătit să se autopedepsească prin jalnică şi nefericită renunţare: Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate (pe de altă parte) prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună şi că singura piedică e că nu voi (…) … crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ţi face infidelităţi, mă crezi în sfârşit de-o sută de ori mai mizerabil decum sunt în stare de a fi. În momentele în cari-mi simt nefericirea şi slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de viaţă, te-am rugat (…) să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă şi luminoasă. Preţuiesc pe de-altă parte sacrificiile care mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aştepta, că vrei să mergi la Viena, că eşti tânără şi viaţa ţi-e deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu n-o înţeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viaţă ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârşit mă poţi uita, uită-mă.

În 1881, Veronica, desfăşoară răvăşitoare şi năucitoare rafale de reproşuri, acuzaţii şi ameninţări cărora destinatarul cu greu le face faţă: Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoştinţa şi relaţiunea D-tale …regret că eşti sub orice critică … dacă prin o fericită întâmplare ai pierde inteligenţa pe care-o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale …sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul a mi le debita … iezuitica ipocrizie … nu le-ai făcut decât cu scopul să-ţi baţi joc de mine; să-mi înapoiezi toate scrisorile mele dimpreună cu fotografia mea …minciuni pe care ai talentul de-a le scrie foarte frumos; să nu crezi că mă voi agăţa ca scaiul D-ta… (februarie); …v-au fost indiferente şi iubirea şi durere mea (mai); în august, Veronica introduce în discurs vechiul refren al denigrării sexului opus, împovărat aprioric cu impardonabile şi malefice defecţiuni de conduită şi caracter: …nu mai voi să-ţi spun că pretindeai a iubi, căci ce înseamnează la bărbaţi iubire? Cuvânt fără sens pentru inima lor, iubirea bărbaţilor e o cerinţă materială // …

D.Voastră sunteţi prea inteligenţi pentru ca să nu judecaţi cu destulă indulgenţă neajunsurile unei minţi femeieşti, care se conduce totdeauna de pornirile inimii şi foarte arareori de raţiune, greşeala sa capitală, şi în acelaşi timp poate singurul ei merit.

În anul următor, Eminescu încearcă argumente raţionale care să obtureze discursul emoţional şi aproape interjecţional dacă nu şi injurios al infantei inflamate, degajând şi un sentiment de lehamite faţă de coborârea într-o altă vârstă, sfârşind cu recursul la empatia consolatoare: …la tine gândesc în toate zilele … nu-mi mai face observaţii răutăcioase pe care (…) … nu le merit… nu voi ceartă, n-o mai voi niciodată … (martie) // Dă-mi voie să-ţi declar că nu mai înţeleg scrisorile tale, ce sunt mustrările aceste? Încă dac-aş fi eu de 20 de ani şi tu asemenea – doi copii – aş înţelege să-mi faci o vină din orice întârziere (aprilie) // …aceste imputări nu mi-ar face nici un rău dacă ar veni de la o persoană indiferentă, deci nu ele mă dor, ci mă doare durerea ta, care ţi le dictează, şi sufăr pentru că tu suferi (iunie). Deşi psihanalizată cu fină intuiţie, Veronica se urcă pe scena suferinţei nevindecabile înfăţişată teatral, într-un discurs ce aminteşte de anticele catilinare: În aceste momente supreme de hotărâre nu mă sfiesc a-ţi aduce aminte, domnul meu, de poziţia falsă în care m-ai pus cu lumea şi mai cu seamă de ne-ndurarea cu care ai zdrobit sufletul meu, de nepăsarea cu care ai sfărâmat inima mea. Ai jucat, un fals, domnul meu, pe acest teatru al vieţii, faţă de mine, m-ai târât fără milă pe povârnişul unei disperate suferinţi, dacă puţin te-ai reculege ai plânge singur de cele prin câte m-ai făcut să trec şi, dacă ai crezut că ai a face cu o femeie care nu simte, îţi voi dovedi că te-ai înşelat. În avântul ei puţin melodramatic, Veronica îşi dă în vileag propria infracţiune, care a avut atâtea efecte neplăcute pentru Eminescu, popularizând ceea ce i s-a spus în intimitate: Greşelile mele sunt multe faţă de d-ta, în aceea că am divulgat lucruri pe care d-ta mi le-ai confiat, da, ştiu…

Pe aceeaşi scenă îşi face apariţia şi urâcioasa gelozie emanată, pare-se, mai întâi de bărbat (… tu iar începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire – reproşează Veronica în martie 1880), atenţionat asupra efectelor necontrolabile ale acesteia (Tu eşti un Titi rău şi gelos şi adesea îmi vine a crede că toate scenele ce mi le faci tind la rumperea de relaţii între noi), în condiţiile în care virusul lucrează despotic şi în sufletul femeii: …nu-mi băga în seamă toate răutăţile, care au unul şi acelaşi izvor: dragostea mea nemărginită şi o gelozie pe care adesea mi-e ruşine să ţi-o mărturisesc…

Conjugate, dragostea şi gelozia generează o distrugătoare Nemesis căreia Eminescu încearcă să-i ţină piept cu oarecare ironie (Tu vorbeşti de crairlâc. În adevăr ţi-am făcut grozave infidelităţi. Am încălţat colţuni de cauciuc în picioare…) dar, în condiţiile verii anului 1882 când boala i se agravează, se simte copleşit, aşa cum rezultă din misivele expediate în luna august: Tu-mi imputezi din nou infidelităţi cari nu există decât în imaginaţia ta de copil, pe când eu zac acasă de friguri şi de oboseală.

Tu chiar vrei să mă faci gelos din perspectiva ce mi-o deschizi de a te primbla singură pe la Copou…; să ai milă de mine şi să gândeşti că nu numai nu sunt în stare de a-ţi fi infidel, dar nici măcar umbră de asemenea idei nu-mi trece prin minte şi nici îmi poate trece. Fizic bolnav şi sufleteşte obosit, de unde-n adevăr să- mi abată măcar fanteziile pe care mi le atribui? //Şi zi că e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că nu-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? // Nu mai primi oameni cari-ţi fac curte sau măcar nu-mi mai scrie lucruri cari mă supără. Dacă în adevăr însă ţi-i urât, încât simţi necesitate de curtea acestor oameni, încai nu-mi mai scrie şi nu-mi mai face ceasuri amare. Destule am pe capul meu şi n-aş dori să mai am multe. O femee care nu vrea ca cineva să se apropie de ea, se poartă instinctiv astfel încât în adevăr nimeni nu cutează a se apropia. Veronică, te conjur, fii altfel. E condiţia cu care pot uita tot (…), e condiţia renaşterii mele. Simţind în postura amantului anumite clasice înţelepciuni cu care e dotat soţul încornorat, Veronica scoate din încăpătoarea cutie a Pandorei înşelătoarele bijuterii ale cochetăriei trecute prin apa de ploaie a supărărilor trecătoare, demonstrând că donna e nobile dar şi mobile la modul sugerat de vinciana şi enigmatica Gioconda.

Luna martie i se pare potrivită acestei Gioconde moldovenizate să arunce mrejele provocatoare ale cochetăriei incitatoare incluzând în discurs un cromatism tulburător pentru poet (… m-au apucat hachiţele cochetăriei… e un frig nemaipomenit la Iaşi şi nu prea pot să mă preumblu cum doresc… tu puteai când ai fost la Iaşi să vorbeşti cu Pogor şi să capeţi ceva la Iaşi… mi-am luat un corset cu dantele albastre…), generator de nelinişti pe care îndrăgostita le temperează prin apelul la instabilitatea funciară şi uneori benefică (Să-ţi mai spun că mânia mea abia a ţinut 24 ore…), prin sugestia că un dar potrivit e un minunat gaj pentru împăcare (îi mărturiseşte că primise de la Hanrieta un frumos medalion cu diamant şi o pereche de cercei şi parfum şi un şal), la fel ca şi o scrisorică de la tine, adăugând peste toate parfumul propriilor remuşcări: Iartă te rog dacă scrisorile mele sunt pe un ton aşa lamentator … Dorinţa irepresibilă a Veronicăi ca poetul să (re)vină în capitala Moldovei străbate ca un leit-motiv epistolarul de dragoste, asociind reproşuri (adresate inclusiv muzei inspiratoare a poeziei) cu dulci provocări ale jocului erotic: … când ai putea veni la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicicând nu te gândeşti la aşa ceva… // Tu nu ai decât grija ta şi a Timpului … iubirea mea unde o pui şi cât o socoteşti? … să lăsăm la o parte chestiunea venirii mele la Bucureşti, s-o amânăm până atunci când ţi-o fi dor, dor nespus de mine… Poate nu ştii că sunt necăjită şi de ce ai şti!!!… eşti foarte ocupat, scumpul meu poet, oh! muza îmi face concurenţă cu înverşunare. Ştii tu ce va să zică a trăi fără să-ţi spună nimeni nimic, nici un cuvânt de reproş drăgălaş… De-ai fi faţă, m-aş sfădi puţin cu tine, aş plânge şi m-aş răcori… nu am cu cine să mă sfădesc şi, ce-i mai principal, n-am cu cine să mă împac, pe cine să dezmierd, şi câtă dezmierdare e în mine! Incitatoarele sugestii ale relaţiei du-te-ncolo, vino-ncoace în care era expertă şi fata împăratului Roş nu activează însă partenerul mult prea interiorizat şi atunci pe cerul care îi uneşte şi ocroteşte pe cei doi se ivesc norii negri care anunţă posibilul pas ireversibil al despărţirii definitive pe care Veronica îl intenţionează încă din ianuarie 1880: Graţie intervenirei d-lui Carageale, am căpătat după 2 săptămâni un răspuns de la d-ta. // Te îngrozeşte roiul de epitete ce o fi plăsmuind mintea mea, fii în pace şi liniştit, la adresa d-tale nu mai am nici un cuvânt de îndreptat; eu sunt prea grosolană, desigur pentru ca să pot înţelege gingăşia amorului, poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie, astfel fiind, prefer mai bine să renunţ la o legătură care nu e sub nici un raport compatibilă cu fiinţa mea, în urmare deci, te rog, totul să fie de azi înainte, rupt şi stins între noi; cred că-ţi voi face aceasta un serviciu imens, te vei descărca de povara, de grija care-ţi apasă umerii şi care te face să-ţi iei lumea în cap. Fii liber de azi înainte, de orice ar atinge persoana mea, că-mi va fi bine sau rău, că voi trăi sau că voi pieri puţin să-ţi pese, după cum şi eu din minutul în care-ţi scriu, mă lepăd de tine şi chiar de amintirea ta; îţi poţi închipui ce urme plăcute mi-a lăsat, am făcut caz puţin din ele, crezând că cel puţin vei avea inimă; se poate chiar s-o şi ai, dar repet că eu nu sunt atât de fină pentru a putea să o apreciez, şi las dar unei alteia însărcinarea şi norocul de a se bucura cu plenitudine de toată fericirea pe care o vei fi în stare să i-o pricinuieşti.

Eminescu încearcă să recupereze măcar speranţa reîmpăcării (Zici că e cea din urmă scrisoare pe care-o capăt de la Dta? Cea din urmă? Oare ştii Dta ce zici? (…) Ceea ce te rog e să nu-mi iei cu totul speranţa că te voi reîmpăca.) dar simte că nu poate învinge îndărătnicia femeii frustrate (Am fost şi sunt în neputinţa de-a face ce aş fi voit… Vă trimit scrisorile Dv. şi vă declar liberă de orice legătură.), anul 1880 încheindu-se cu ameninţarea unui gest incendiar din partea Veronicăi (De azi până-ntr-o lună scrisorile dumitale vor fi distruse. Găsesc printre hârtiile mele poezii de-ale dumitale, îmi fac o datorie de a vi le trimite.), ceea ce umple sufletul bărbatului de veninul amărăciunii şi de amarul constatării că ar fi o nenorocire pentru Dta şi pentru mine continuarea unei relaţii înveninate, de preferat fiind supravieţuirea stimei şi prieteniei: Doamnă, crede-mă odată că ceea ce Dta presupui că e amor din partea Dtale nu e decât îndărătnicie. Fii bună şi nu te crede dispreţuită de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum înainte decât stimă şi amiciţie…

În septembrie 1881, Veronica roagă din nou să-mi reînapoiaţi corespondenţa mea, aruncând o falsă punte a iertării (… şi vă iert că aţi încetat a mă iubi…) care îi reaproprie până la marea criză din vara lui 1882, care adânceşte nefericirea poetului, deja grav bolnav: Nu ţi-am răspuns la cea din urmă scrisoare şi n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă şi scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a mă despărţi de aceste dulci rămăşiţe ale fericirii şi nefericirii mele, de rămăşiţele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viaţă şi pe care desigur nu-l voi mai avea nicicând. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra şi acele scrisori… te rog să-mi ierţi şi cele ce ţi-am greşit şi cele ce-ţi închipui că ţi-am greşit.

Gingaşul suflet al Visătorului năzuieşte spre o imposiblă blândeţe angelică (Dacă-ai fost blândă pentru mine în timpi când ai fi putut să fii mai aspră, nu fii acuma, când făr-de-vină mii de suferinţi mă împresoară.) dar nu va fi scutit, în acest scenariu interpretat de două suflete ce experimentează incompatibilitatea, de a asculta şi ucigătoarea arie a răzbunării executată de o Veronică travestită în Medeea tragicilor greci: Să nu credeţi că aţi scăpat de mine, nu… ca şacalul în pustiu am gemut şi am suspinat singură asupra relelor pe care mi le-ai făcut Dta, şi astăzi toate acele simţiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o singură dorinţă: Dorul unei răzbunări tot atât de puternice şi vindicative ca nenorocirea pe care mi-aţi făcut-o D.Voastră în acord cu Mite Kremnitz… E trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine… Am jurat cu foc şi amar răzbunare, şi voi lucra din răsputeri să-mi ajung scopul…

Şi totuşi… din jale se întrupează Elecra, din propria cenuşă reînvie şi zboară spre Soarele iubirii nemuritoarea pasăre Pheonyx a dragostei – unica vecie dată nouă; un glas suav a unei fiinţe căreia i s-a iertat totul pentru că a iubit definitiv se ridică din tenebre precum o piepiietoare anroră boreală peste adâncimea nordicei nopţi: Ştiu foarte bine cât risc, simt foarte bine toată umilinţa pe care o încearcă sărmanele mele scrisori şi prin ele, simt, şi parcă văz râsul batjocoritor cu care întâmpini orice frază şi, cu toate acestea, sub chiar povara zdrobitoare a acestor simţiri, uite îţi scriu şi-ţi spun că mi-eşti drag, că te doresc, c-aş vrea să te văz măcar pe stradă, o clipă şi numai o clipă. Ai păcătui mai mult decât ai păcătuit faţă de mine dacă ai crede că vreo idee preconcepută sau vreo speranţă mă îndeamnă a-ţi scrie, nimic, numai singura plăcere pe care o am în minutul în care scriu. Ce abis este sufletul meu şi în genere al oricărei femei! Noi punem sufletul pe hârtie. Ce puneţi d-voastră bărbaţii, scumpul meu Eminescu? Scumpul Eminescu îşi face sincer mea culpa: Nu trebuie să te superi, ba să plângi, pentru că eu sunt supărat. N-are a face una cu alta. Dacă-ţi scriu cam ursuz nu trebuie să crezi că supărarea mea se îndreaptă în contra ta, căci ştiu bine că în contra ta nu am nimic. Faţă cu tine caut să-mi port vina mea proprie.

Salvată din Infern, Euridice – Veronica regăseşte limbajul şăgălniciei şi al indicibilelor promisiuni: Azi am primit scrisorica de la tine şi am găsit-o atât de dulce şi am citit-o de câteva ori în şir. Miţule, copil nebun, e atât de plăcut a trăi când ştii că ai o afecţie pe pământ, şi mă mir cum tu, suflet liric, ai putut să nesocoteşti şi să dispreţuieşti cea mai însemnată, cea mai caldă şi mai rară din toate bucuriile acestei vieţi, şi cea mai grea de găsit şi cea mai grea de susţinut. Dar, mă rog, ce însemnează această viaţă dezordonată care o duci? Ce fel de 5 oare dimineaţa tu încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii mata c-asemenea aberăciuni (vorba lui Sucin) nu-ţi permite Mâţa sau, după cum îmi zici tu, Momoţica ta! Ştii tu că dacă Mâţu nu-i cuminte, apoi şi Mâţa se va necuminţi şi m-oi duce şi eu la teatru, las’ că la preumblare merg în toate zilele – mai cu seamă în costumul cel nou; mă admiră toţi bărbaţii şi-mi fac complimente… azi m-am plimbat numai în talia rochiei şi să vezi tu ce talie am, cineva mi-a zis: Vous etes a croquer… Reîntregită în integralitatea sa sufletească, noua Venus din Milo devine sintă prin iubire şi abordează absolutul acesteia: Eu ştiu foarte bine ce ar dori domnişorul şi măsor toată adâncimea temerii tale că eu (…) aş putea să te fac jartfa lui. Îmi pare destul de rău, scumpul meu, că nu crezi în curăţia sufletului meu faţă de tine. Apoi făptuit-am vreodată ca cochetă cu tine? Şi m-ai crede tu pe mine în stare de vreo înjosită răzbunare ca să te nesocotesc faţă de cineva şi să-mi fac o glorie din faptul că mai sunt şi alţii cărora pot să plac? La ce s-ar reduce atunci iubirea câtă o am pentru tine? Crezi tu în ea? Sau crezi că joc o comedie? De ce eşti slab tocmai acolo unde ar trebui să fii bărbat şi pentru ce ai avut tăria de a mă lăsa să-ţi plâng doi ani urmele tale, şi azi, când soarta ne-a reconciliat, pentru ce mă turburi cu neliniştea ta, pentru ce te laşi răpit de sentimentul, duşman al fiinţei tale, de gelozie? Miţicule, dacă prin o sfântă mărturisire, care pot să ţ-o fac, acea de a-ţi jura o absolută credinţă trupească şi sufletească, aş putea să-ţi redau liniştea, cu drag ţ-o fac şi, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deşi m-ai făcut să sufăr, deşi m-ai uitat de tot odată, niciodată eu nu te voi face să suferi nimic şi nici nu voi pune nimic mai presus de tine.

Doar el auzindu-şi plânsul, ascunzându-şi rănile sub platoşa bărbăţiei mature, Luceafărul depune solemn un mărţişor pe sânul iubitei, confirmându-i definitiv unicitatea: Ce ciudate îmi par sfaturile ce mi le dai tu, ca să mă amusez etc., ca şi cum mai există petrecere ori plăcere pentru mine pe pământ, afară de prezenţa ta. Aceste rânduri erau încredinţate epistolar Veronicăi la echinocţiul anului 1882 – că semn al echilibrului între lumină şi întuneric, între aceste contrarii reunite în armonia cosmică a iubirii.

Pe fertilul, primitorul şi ospitalierul nostru sol mioritic, postura Iago s-a multiplicat într-un număr infinit de exemplare – pe cât de diverse pe atât de rezistente şi distructive, grupate într-un imens şi etern car al ţaţelor feminine şi masculine pentru care orice are atingere cu dragostea şi relaţia erotică devine – vorba lui Topârceanu – lung prilej de vorbe şi de ipoteze; această artilerie a intrigilor, zvonurilor şi colportorilor nu a produs la porţile Orientului foarte multe tragedii á la Shakespeare, dar suficient de numeroase drame şi răni sufleteşti greu vindecabile; nu a fost ferită de această prezenţă, pe cât de ipocrită pe atât de malefică, nici dragostea lui Eminescu pentru Veronica, adăugându-i momente dezagreabile şi reale suferinţe.
Atmosfera ostilă îi întâmpină pe cei doi îndrăgostiţi încă din perioada ieşeană: se văd rar, de regulă în situaţii protocolare, le lipseşte intimitatea atât de dorită (ceea ce irită în mod special pe Eminescu), iar Veronica – în postura ei de mamă şi femeie căsătorită – nu îşi află tihna nici măcar pentru a redacta o epistolă: …scrisoarea asta am scris-o în afara casei, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur… La doi ani după plecarea poetului la Bucureşti zvonistica inamicală începe să-şi producă efectele şi îl obligă la acte de justificare şi dezvinovăţire (Dacă însă este cineva în Iaşi care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte. N-am nici viaţă nici mângâiere, nici petrecere fără tine – 28 decembrie 1879) însă, adevăratul cal troian al neliniştilor eminesciene îl introduce în sufletul acestuia chiar Veronica în mai 1879 printr-o referire la Maiorescu, poate târzie pocăinţă pentru rolul pe care şi-l asumase în procesul intentat acestuia la Iaşi: …ei bine, trebuie să mărturisesc că, precum era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi, tot astfel, ba încă mai mult, am simţit când l-am văzut pe D-l M.) Aceeaşi întreţine animozitatea lui Eminescu faţă de liderul junimist deschizând o perspectivă care înnegreşte inima nefericitului poet, adăugând în misiva din august 1881: …mi-a zis d-l Pompiliu că d-l Maiorescu a lăudat versurile mele, lucru care m-a mulţumit foarte mult, chiar am să-i scriu d-lui Maiorescu, am să fac astfel ca duşmănia noastră să înceteze… Şi dacă am suferit vreun rău, acel rău mi-a venit de la fiinţa în care m-am încrezut. Criza este amplificată şi de gestul Veronicăi de a trimite spre publicare versuri la revista lui Macedonski – Literatorul, fapt pentru care este admonestată indirect (Mă mir că trimiţi versuri ,,Literatorului” – o foaie care mă batjocoreşte pe mine…), poetul simţind nevoia să pună lucrurile la punct şi în privinţa lui Maiorescu: Apropo de Titu. (…) cine s-a găsit să-ţi facă morală în privirea relaţiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi dezinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ai fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat.
Treptat, se formează în conştiinţa lui Eminescu ideea unui complot împotriva-i, când simte în preajmă amici reci şi duşmani fierbinţi, căzând şi în greşeala de a convoca în instanţă martori care să-i probeze poziţia: Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieşit seara sau m-am dus pe undeva. Poetul îşi motivează pentru sine ostilitatea lumii pe planul mai larg al principiilor şi idiosincroziilor (Folosul meu după atâta muncă, e că sunt stricat cu toată lumea… Eu rămân cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţa în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor), divulgă către Veronica această duşmănie universală ( …toţi mi-au interzis ca să-ţi scriu, căci ziceau că purtările tale sunt nedemne pentru un răspuns din partea mea!) şi dezvoltă strategii de tăinuire – puţin naive şi, cum se va vedea, complet ineficiente: Nici un obraznic şi nici un indiscret să nu mai prinză de veste. // Amândoi suntem nişte copii mari sau am fost nişte copii mari şi amândoi am dat în gropi. Cel puţin de acum înainte, Nicuţă, nimeni să nu ne ştie… eu sunt un om urât de multă lume şi (…) cine ar afla că mă iubeşti, ca să se răzbune asupră-mi, s-ar răzbuna pe tine.
Cercetând femeia, observăm cu uşurinţă că aceasta – fixată şi într-o ipostază demonică ca adjuvant al maleficului – alimentată şi de informatori aparent binevoitori, părăseşte nu de puţine ori cetatea asediată, motivată şi de ghimpele geloziei: solicită acces necondiţionat în spaţiul intim, rezervat meditaţiei şi creaţiei (Te rog să-mi faci cunoscută şi adresa locuinţei tale particulare, mă interesează mult), insinuează cu perfidie o periculoasă indiferenţă ridicându-şi un fals soclu de la înălţimea căruia jură şi persiflează cu acea naturală răutate a femeilor care se simt trădate: …fie princesă sau proletară, ţi-o jur că nu voi invidia fericirea pe care o vei pricinui altei femei… // Amicul meu, de ce-mi săruţi mâna, nu te temi că vei face pe cineva geloasă? Poate că aceste insinuări au în vedere persoana Reginei Elisabeta spre care – spuneau zvonurile – Eminescu ar fi îndrăznit să-şi ridice ochii însă marea criză veroniană se produce în jurul poeziei Atât de fragedă… în septembrie 1879: Eminescu transcrisese poezia în albumul Mitei Kremnitz făcând-o să creadă că îi este dedicată, apoi o expediase Veronicăi care nutrea convingerea că inspiratoarea e Carmen Sylva; durerea iubitei de la Iaşi e atât de devastatoare încât scrie la 2 septembrie 1 oară după miezul nopţii, fără a mai nota formula de adresare, înecată de o covârşitoare suferinţă dar stimulată şi de o nedisimulată admiraţie: Cât am admirat de mult poezia ta: Atât de fragedă… cât am admirat-o, pot oare să-ţi spun? Tu singur trebuie s-o admiri tainic în sufletul tău şi să te închini la propria-ţi creaţiune ca la însă-şi fiinţa pe care o divinizezi în ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc – însă adresată unei fiinţi cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici măsura, nici compara. // Scriindu-ţi, plâng lacrimi de durere, durere nouă şi necunoscută mie până acum, şi care poate cu atât mai amară cu cât îmi vine într-o stare deja destul de tristă. Tulburătoare această tânguire a unei Euridice ce se simte părăsită în infernul suferinţei, impresionantă această elegie în care o inimă îşi plânge dragostea continuând să admire frumuseţea, însă – stimulată de ştirea că poetul mărturisea către sora lui Maiorescu, de faţă fiind şi Mite, că nu se bucură nicăieri de fericire, nici măcar la Iaşi, Veronica redevine realistă şi persiflatoare până la modul abuziv al caricaturizării: Apropo, ce bine ştii să descrii cavalerii şi pe castelane, ce păcat că
n-au înţeles cine trebuie să înţeleagă! Şi v-au lăsat să degeraţi afară de frig. Petit bébé! şi-ţi era frig tare, cu tot amorul care-ţi frigea inima…; cu aceste accente de pamflet sentimental, Veronica pune punct serialului Mite, iar episodul Cleopatra îl expediază printr-o atitudine de nobilă şi franţuzească indignare faţă de l’amour que vous avez contracté pour M-me Poenar; un semn al mirării în finalul acestui scurt enunţ galic s-ar fi cuvenit!
Dacă Cleopatra a constituit un episod şi Mite un serial, cazul Caragiale ameninţa să devină o odisee colorată de o crimă – să ştiu bine că mă duc la cremenal! Uvertura acesteia o semnează Eminescu în ianuarie şi martie 1880 introducând în ţesătură epistolarului motivul curtezanului şi al trădătorului. Crucificat în egoismul explicabil al dragostei posesive, Eminescu sângerează sub coroana de spini a geloziei: Iartă, dar tu ştii că de câte ori îmi vorbeşti de curtezani, îmi înfigi un ghimp în inimă, iar trădarea amicului o percepe întâi în planul profan şi apoi în cerul imaculat al sentimentului: …sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decât exclusiv pentru Scrânciobul său încât am destule şi prea destule cuvinte de a mă plânge de el (10 martie); Caragiali nu mai lucrează nimic şi abusează pot zice, într-un mod extraordinar, de prieteşugul meu pentru el – ba are de gând să mai plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce (14 martie).
În acest moment, rog cititorul să-mi îngăduie un scurt intermézzo referitor la curtezanii Veronicăi şi prietenii lui Eminescu. Căsătorită sau văduvă, tânără şi extrem de atrăgătoare, cultivând cochetării specifice genului, Veronica a trezit admiraţia şi preocuparea unui număr de bărbaţi motivaţi de un interes matrimonial (mediocrul poet bucureştean Iuliu Roşca, căpitanul de cavalerie Alexandru Teohari) sau pentru graţiile sale: lui Maiorescu nu i-a fost indiferentă, pentru Miron Pompiliu devenise o obsesie, Caragiale a convins-o să cedeze – ceea ce a determinat intenţia lui Eminescu de a-l provoca la duel sau pur şi simplu să-l împuşte, scop în care îşi procurase şi un revolver. Încă din 1870, Ştefan Micle mărturiseşte într-o scrisoare că soţia e foarte sănătoasă, frecventează toate balurile din carnaval cu mare plăcere, iar eu mai şed şi pre acasă, iar de la Eminescu a rămas o însemnare manuscrisă în care se consemnează: Ziua de 4 febr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea, contrazicând presupunerea prea sobrului Slavici: cu Veronica n-a avut decât raporturi ideale, până la moartea lui Micle. Suficient pentru a o înscrie pe Veronica în normalitatea speciei şi genului: Domina bona, sau, pre româneşte spus şi fără intenţii denigratoare, damă bună, aşa cum este apreciată a fi şi respectabila doamnă Zoe Trahanache care va ajunge prezidenta Comitetului damelor române!
Eminescu a practicat prietenia ca pe un adevărat cult: în perioada adolescenţei cernăuţene în special pentru colegii bucovineni, la Viena cu preferinţă pentru ardeleni, la Berlin a încercat să alcătuiască o societate studenţească, la Iaşi necazurile i-au fost alinate de prietenia cu Humuleşteanul în care a intuit o personalitate afină şi complementară, la Bucureşti a devenit mai exigent şi a manifestat tendinţe de izolare: Slavici i-a rămas alături şi i-a fost sprijin material de nădejde, Maiorescu s-a îngrijit cu hotărâre de poet şi mai puţin de om pe care îl simţea predestina şi neinfluenţabil, Caragiale s-a manifestat alunecos, ironic, excesiv colocvial, fără aderenţă la metafizic şi transcendental, fără fiorul absolutului care l-ar fi putut apropia mai mult de cel predestinat durerii; neaderenţa funciară a dramaturgului la liric a erodat puternic relaţia, iar poziţionarea grecului în postura de curtezan abil a apropiat-o de catastrofă, inclusiv prin contribuţia lui Maiorescu. Într-o scrisoare către B.P. Hasdeu (1880), Veronica mărturiseşte: D-l Maiorescu a trebuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa (…), a decis pe d-l Eminescu a renunţa la alianţa proiectată. Într-o scrisoare din acelaşi an, Maiorescu notează cu un surâs superior: Eminescu, amorezat de D-na Poenaru-Lecca, găseşte în această doamnă, cam corpolentă, multă inspiraţie, iar îngrijorat că în perspectivă, liricul nu va mai plânge aşa frumos (mărturisirea e făcută în 1910, de una din fiicele Veronicăi, Virginia) intervine brutal (şi din resentimentul ce îl purta inspiratoarei), aşa cum îi înfăţişează pledoaria Brătescu – Voineşti, în varianta pe care i-o prezintă chiar Jupiterul din harem în 1892: Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşirea pe care ştiu că o să ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost chiar şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el… În contrapartidă, Eminescu a denumit Junimea din perioada ei bucureşteană Haremul lui Maiorescu în care Mite era Sultana favorită; cu amicul Caragiale va fi însă mult mai vitriolant…
Idila Veronica – Iancu se petrece în toamna anului 1881, după o ceartă cu Eminescu; în decembrie se produce o împăcare, iar Veronica îl consultă chiar pe poet asupra modalităţii de a-şi recupera scrisorile de la fostul revizor şcolar Caragiale: …nu ştiu unde să scriu acelui domn. Voiesc să-i scriu cu retour recipis, ca să nu zică că nu i-am scris. //
…fii liniştit şi cu sânge rece faţă de el, căci prin aceasta o
să-l dezarmezi… Tu crezi că regret pe d. C. Te înşeli, regret ce-am făcut. Sfatul femeii vinovate, puţin perfid, îl inflamează definitiv pe Eminescu, hotărât pentru soluţii extreme dar preocupat şi de onoarea celei pocăite prin mărturisire: Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a putea cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să-i ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc a-mi da satisfacţie.
Se înţelege că omului pe care l-am consultat nu i-am spus nimic. Te rog dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Dacă s-ar lăuda cumva la Maiorescu, precum s-a lăudat faţă de Bădescu, o poate în orice caz. Nu te mai îndoi că e de absolută rea credinţă. E un om care nici nu poate fi altfel. E prima dată când vedem un Eminescu activ în plan pragmatic, scrupulos la datorie (Maiorescu confirmă în Jurnal că la 23 decembrie i-a văzut în casa familiei Kremnitz pe Eminescu şi Caragiale
certându-se unul cu altul ceea ce îl va determina pe aventurier să părăsească o vreme capitala), în plus croind la planuri din cuţite şi pahare pentru că în post-scriptum să dezvinovăţească şi să consoleze pe nona mironosiţă: Îmi scrii că regretă. Nu regretă nimic, te asigur, nu e gelos deloc şi, după spusa lui, nu se teme de a te pierde. Fii convinsă de asta. Pentru întâia dată te-ai înşelat cu totul în privirea unui om. Încă odată, nu plânge (…), fii rezonabilă. Crede-mă că ceea ce mă supără momentan nu este vina ta, care-n ochii mei nu e decât răsplata pentru vina mea şi mai mare, ci le point d’honneur care mă obligă a te reabilita în ochii tăi şi ai mei.
Prima epistolă eminesciană din 1882 referă tot la chestiunea arzătoare la ordinea zilei (Musiu în chestie e, îmi pare, tot în Bucureşti. Dar nu l-am mai văzut), iar o telegramă din Iaşi – parcă redactată de un personaj caragialean – (Grecul şi Miron fost la mine, toţi acasă, n-am putut nu primi. Salutare) îl obligă pe Eminescu să dicteze măsuri de coerciţie şi pază împotriva celui care o ispiteşte etern pe eterna Evă ce refuză să-şi citească biografia înfăţişată în Cartea Cărţilor: Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – dacă-l primeşti – te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane.(…) găsesc preferabil să nu primeşti deloc şi să ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni. Ce mai are a-ţi spune apoi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagră injurie? …apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru amândoi. Textul reconfirmă adevărul că toţi îndrăgostiţii sunt iritabili dar numai unii sunt expresivi. Eminescu construieşte maniheist un discurs care îl arată în continuare iubitor de antiteze cam exagerate şi bântuit de colosale nelinişti ce prevestesc parcă catastrofe pedepsitoare asemănătoare celor abătute peste Sadoma şi Gomora; femeia e mai realistă şi conştientă că un jurământ poate fi consolator: Domnului îi voi scrie să-mi trimită scrisorile prin poştă, îi voi spune că e superfluent de a mi le remite personal, şi, presupune-mi, te rog, atâta tact de femeie de a şti cum să-l pun la respect când întâmplător ar veni fără veste la mine. Dragul meu, am nesocotit persoane influente, jur pe cruce, pentru tine de care atârnă soarta mea şi a copiilor mei, şi te-aş uita, crezi tu, pentru domnul cutare? Caragiale e hotărât să se autoexileze părăsind teritoriul prohibit, mutare despre care e informată imediat şi Veronica (Domnul în cestiune aud că, după cererea sa proprie, va fi permutat la Curtea de Argeş în aceeaşi calitate în care e la Neamţ. Această cerere a făcut-o de acum opt sau zece zile la Ministeriu şi i s-a acordat), nu înainte însă de a produce noi palpitaţii celei pornite pe calea ispăşirii, înfăţişate în stil de proces verbal chiar de cea în cauză: Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu (d. Car.) nici că mai poate să existe vreuna. L-am întâlnit azi pe stradă, i-am cerut din nou scrisorile şi el mi-a răspuns categoric că nu vrea să mi le înapoiască; mai mult mi-a zis cum că eu nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să mă fac mare în ochii tăi şi ca să sfărâm prietenia ce exista între tine şi el… Eu m-am făcut că nu ştiu că el a clămpănit pe la uşă la mine şi l-am întrebat: ,,Ce v-aţi mai făcut aseară?”; el mi-a răspuns: ,,Nu se spune”; eu nu i-am mai zis nimic. A propos, zice: ,,Hei, ai
să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine şi să mă-mpuşte…” şi câte alte prostii. Un spirit lucid se simte obligat să recunoască în acest expozeu simplist o manieră de femeiuşcă pornită spre delaţiune ordinară şi, în numele unei neprihăniri imaginate, lansarea unor perfide incitări cărora Eminescu le cade pradă într-o diatribă care demonizează la modul absolut ipostaza Cătălin a unui Caragiale care nu făcuse decât…
să-şi încerce norocul; cu un naturel foarte simţitor, dramaturgul avea toate înclinaţiile unui om sănătos poftitor de delicii ocazionale şi niţel ilicite, departe de fizionomia de spion şi scârboasele pofte pe care i le atribuie Eminescu în scrisoarea din 24 februarie 1882: ,,În sfârşit te-ai convins şi tu cu cine ai avut a face şi doream în adevăr ca să vezi odată acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenind de-o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că în sfârşit ţi s-a făcut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el. Natura care totdeauna compensează cu ceva defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoricesc de-a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor echivoce şi Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mişcările acestui mizerabil. // Sunt de părere să nu-l mai primeşti de acum înainte în nici un chip, sub nici un pretext. Lasă scrisorile să fie scrisori; pe cât e în putinţa unui om de onoare şi pe cât poate suporta pieliţa cea obraznică a acestui nemernic, i le voi cere eu. Tu nu mai ai a împărţi nici în clin, nici în mânecă cu el şi după insolenţa purtării sale din urmă cel mai demn lucru e să nu-l mai primeşti. Ştiam prea bine că va ameninţa, ştiam prea bine că va minţi pe seama mea şi de aceea ţi-am depeşat să fii tare în contra minciunilor acestui escroc. Acum l-ai văzut în adevărata lui figură, acum ştii cât e de rău şi de mizerabil… acum sunt sigur că nu mai poate face nici un efect asupra unei naturi generoase cum e a ta (…) // Aşa dar, nu-l mai primi deloc”.
A doua zi, Eminescu revine în aceeaşi notă (Precum era de prevăzut, mirosul de capră râioasă trebuia să-şi dea în petec şi s-arate canalia netrebnică în toată urâciunea ei morală şi fizică. Dar, în adevăr, să-l dăm dracului! Nici
ă-mi mai pomeneşti ceva despre el în vreo scrisoare a ta…) însă persistenţa prezenţei lui Caragiale în preajma Veronicăi îl îmbolnăveşte la propriu, drapând în negrul grelei melancolii sărbătorile din primăvara lui 1882: Tu ai destul bun simţ ca să-nţelegi că nu-mi putea fi indiferent dacă acel om pleacă la Iaşi de Paşti, el care are familia aici (…) Pot
să-ţi spun că de supărare mi-a trecut şi junghi şi friguri şi tot. Cele trei zile de sărbători am stat închis în casă, mahmur ca un Turc şi nu mi-a trecut nici acum, căci sunt îndelungăreţ, cum zic cronicarii, la mâhnire.
În vara anului următor, Eminescu va merge la Iaşi, fără a o întâlni pe Veronica, apoi mintea i se va întuneca şi, încet-încet, întreaga sa alcătuire se va surpa; la aflarea veştii, Caragiale a fost zguduit de plâns şi la moartea poetului a publicat trei texte fundamentale (În Nirvana, Ironie, Două Note) pentru înţelegerea enigmei personalităţii lui Eminescu.

La un an de la prima scrisoare adresată poetului iubit, Veronica consemna în cea din decembrie 1878: ,,…aş vrea să mor dar sunt prea laşă ca să mă sinucid”; eroina romanului nostru epistolar îşi va învinge această laşitate 11 ani mai târziu…

Deşi aparent atât de deosebiţi, neiertătorii zei ai dragostei şi morţii, Eros şi Thanatos, par la fel de uniţi precum fraţii siamezi, supraveghind şi lovind necruţător marile destine, ca pedeapsă pentru hybris-ul depăşirii limitei, unind prin moarte prematură şi dramatică pe marii îndrăgostiţi de tipul Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda etc. În folclorul european, dar şi în cel românesc, legenda arborilor îmbrăţişaţi rămâne o metaforă a dorinţei de unire veşnică prin moarte în paralel cu o ucigătoare răzbunare împotriva opozanţilor; în bună măsură destinul celor doi îndrăgostiţi, Eminescu şi Veronica, este de tip tristanian, atestând conlucrarea dintre Eros şi Thanatos deşi, trebuie să adăugăm, nu numai chinurile dragostei explică destinul; scrisorile depun însă mărturie că gândul morţii prin propria voinţă le-a fost comun, Veronica îndeplinindu-l prin gestul fatal din august 1889, gest anunţat ca de o sumbră uvertură de scrisoarea din august 1881 – tragic lamento al iubitei care simţea că şi-a pierdut perechea predestinată: …păstrează această scrisoare pentru viaţă şi pentru moarte, ca pe o mărturisire sinceră din partea mea, de întreaga durere pe care o resimt, înţelegând cât te iubesc şi fiind convinsă că te-am pierdut pentru totdeauna.

În aceeaşi lună, corespondenţa sugerează că soluţia Thanatos ar fi fost împărtăşită şi de poet: Odată zicea să murim împreună, ce de fraze. (…) …să ne mângâiem însă, că într-un fel sau altul, vom muri. Călăuzită de astfel de gânduri, Veronica e martoră la întâmplări ce încurajează actul suicidar şi imaginează scenarii fastuoase ale ceremonialului funebru proiectat în lumini crepusculare şi uniri mistice dincolo de pragul vieţii, fantasme pe care i le desfăşoară şi lui Eminescu ca pe ceva trist, frumos şi poetic: Un fapt sau întâmplare, pot zice fenomenală, au avut loc zilele acestea la noi: d-na Maria Aslan, născută Ralet, în urma unei pierzanii a murit; soţul ei, Dimitrie Aslan – invitat fiind să vie la masă, au răspuns: cum poate el mânca fără Mariţa lui şi au cerut o pernă, o ţigară, s-au culcat şi nu s-au mai trezit, au murit de durere (…). Am fost, Mimi, la Biserica Bunei Vestiri, unde se aflau ei, puşi amândoi pe un catafalc; nici nu se poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic, după mine, ca cele două sicrie unul lângă altul, acele două vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi groapă.
Iată un lucru pe care-l invidiez. Si nous pouvions mourir comme cela! Ça serait pas la mort – mais une union eternelle! Dar nu va fi aşa, noi vom muri departe unul de altul, ah! ce tristă e viaţa aceasta!… Dar să fug de idei triste…

Semnificativ este că această epistolă ieşeană rău prevestitoare redactată în 18 februarie 1882, este flancată de alte două ale lui Eminescu bântuit la rându-i la fantasmele thanatice atât de specifice romantismului european şi epocii post-wertheriene: …viaţa mea s-a încheiat – scrie acesta la 12 februarie; ea n-are nici farmec, nici înţeles fără tine. Am murit pentru toată lumea afară de tine. La 3 martie punea propria moarte ca un suprem gaj pentru fericirea celei nefericite: …te iubesc mult, mult, atât de mult încât aş vrea să mor, dacă aş şti că asta ar adăuga câtuşi de puţin la fericirea ta sau ar scădea la nefericirea ta… însă două zile mai târziu Veronica pleda din nou pentru soluţia ultimă (Astăzi am avut o zi mai tristă decât toate celelalte – deşi triste sunt toate – sunt cuprinsă de adâncă descurajare şi deznădăjduire, un bine ce-l mai pot avea ar fi să mor), spre sfârşitul lunii comunicând şi soluţia concretă care să-i îndeplinească obsedantul apetitus mortis, soluţie pe care chiar o va aplica în finalul prea scurtei sale vieţi: …mă gândesc cu drag la tine şi la pudra mea de arsenic; sunt atât de aproape de ea şi ce mă leagă pe pământ eşti poate tu şi numai tu.

Eminescu îşi însuşeşte vina influenţei pe care morbideţea caracterului său ar putea-o avea asupra Veronicăi (Tristeţea caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia). Veronica îi va comunica o lună mai târziu că tocmai depăşise o criză (…e aşa de fericită şi mulţumită – referirea e la Emilia Humpel, sora lui Maiorescu – că n-am murit şi mă vede veselă!) dar Eminescu de această dată pare a prelua obsesia dorului de moarte şi a extincţiei simultane (…tare m-aş întinde lângă tine să dorm dus, să dorm pentru totdeauna…; aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de a te pierde), alimentând tentaţia thanatică şi cu alte argumente decât cele furnizate de Amor/Eros: Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară…

Acestor meditaţii eminesciene care erau generate şi de o anumită filosofie ce pleda pentru anihilarea vieţii ca soluţie de evitare a durerii şi suferinţei, Veronica le răspunde prin strania scrisoare din 7 octombrie 1882, care debutează cu tonalitatea definitiv tragică a hotărârii nestrămutate privind opţiunea pentru moartea – răzbunare: Citeşte-mă, căci am să mor! Duminica trecută am ajuns la punctul acela în care între viaţă şi moarte nu ştii pe care s-o alegi (…) stare tristă şi dureroasă (…) cred că voi renunţa la toate. Sincer şi fără afecţie, sincer după cum ţi-am promis toate altădată şi consecventă după cum ai putut avea dovadă, îţi declar acum că m-am hotărât să mor materialminte, după cum am murit moralminte, căci lumea a devenit un sicriu mare şi pustiu pentru mine!
D
omnul meu, după cum probează înseşi scrisorile d-tale, d-ta erai acela care făceai paradă de moarte pentru mine, se vede însă că lucrurile din lumea aceasta se reflectă totdeauna întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca ultimă jertfă viaţa mea pe care de la 30 april abia ştiu cum o mai port. Îmi vei permite să aştept un răspuns de la d-ta, voi muri în ziua de 27 octombrie, când, prima oară, într-o casă mică şi modestă, ţi-am dat dovadă de iubirea mea – vor fi tocmai patru ani în acea zi.

Impresia este că ,,personajul” Veronica calculează meticulos, înscenează în umbra unor modele şi proiectează propria moarte ca pe o aniversară a jertfei ce a adus-o pe altarul dragostei: această scenerie va fi însă amânată în favoarea alteia înfăţişată într-o scrisoare din 1881, către Iuliu I. Roşca: …în Bucureşti e acea fiinţă care-mi poate da şi moarte şi viaţă (…) pe care aş vrea să-l uit şi nu pot (…), un puternic dor am ca, murind să pot fi îngropată la umbra unui brad…

…la Văratic, la 1 august 1889, Veronica nota o replică a testamentului eminescian (Destul… aş vrea repaus… Să dorm… Să dorm pe veci); trei zile mai târziu murea intoxicată cu arsenic. Se împlineau zece ani de la moartea lui Ştefan Micle – cel care o ocrotise precum un părinte. Era a cincizecea noapte de la moartea lui Eminescu, cel care o iubise precum un amant ideal. Trupul i-a fost îngropat sub un brad. A lăsat în urmă definitiv chinurile thantalice pe care i le-au adus gelozia, intrigile şi duşmanii acestei iubiri, despre care corespondenţa evocată depune mărturii pe care le voi comenta în continuare.

Se află undeva în dulcea Bucovină, la poalele obcinilor rădăuţene, un sat a cărui denumire este cunoscută în întreaga lume, căci a devenit numele de scenă al marii cântăreţe Sofia Vicoveanca, născută în comuna Toporăuţi – nu departe de Cernăuţi – dar care a copilărit în Vicovul de Jos de a cărui peisaj paradisiac îşi aminteşte cu nostalgie şi azi: ,,Aici culegeam primele brânduşe, ciuboţica cucului, lăcrămioare. Tot aici, primăvara, venea cucul strigându-şi numele, apoi şi alte multe păsări care se întreceau în cântat. Fluturi de toate mărimile şi culorile zburau nestingheriţi. Pentru albine era o adevărată sursă de nectar. În acest loc izolat, printre florile şi cântecele păsărilor, mi-am petrecut copilăria. Aici era micul meu paradis. Prin vecini n-am prea avut copii de vârsta mea; am crescut destul de sobră, fiind o singuratică printre oamenii maturi”.
A fost unul din cei patru copii ai unei familii de negustori relativ înstăriţi dar, în condiţiile de după cel de-al doilea război mondial, starea materială a familiei a rămas modestă şi copilăria viitoarei soliste a fost marcată de greutăţi: ,,La Toporăuţi – mărturiseşte Sofia – părinţii mei au fost gospodari înstăriţi, cu prăvălie, livadă mare cu pomi fructiferi, cu doi cai şi alte cele. Dar odată ce s-a pus «sârma», au început-o cu … începutul. Niciodată n-am mai atins gradul de belşug care l-am avut acolo, cu toată munca şi restricţia în viaţa noastră cotidiană de la Vicov”. Constrângerile materiale nu au putut copleşi însă o copilărie şi o adolescenţă care s-au desfăşurat pe două coordonate: însuşirea deprinderilor feminine specifice satului şi apropierea de lumea mirifică a cântecului: ,,De la vârstă fragedă (mama – n.n.) mi-a dat un petic de pânză, un ac şi aţă colorată şi m-a învăţat să cos, să tivesc, să fac găurele (un fel de dantelă). M-a învăţat, în acelaşi timp, să torc, să împletesc cu andrelele, să ţes pânză, să adun fânul la polog, să prăşesc, să fac rânduitul cânepii. Tot ce trebuie să ştie o fată de la ţară în viaţă. Numai munca ne-a scos la liman. Eu, însă, curioasă din fire, participam cu drag şi la petrecerile satului. Împreună cu mama eram prezentă la luarea zestrei, la iertăciunea miresei, la şezători, înmormântări, clăci… Aşa ne mai bucuram şi noi sufletul. Poate de atunci a ţâşnit în mine, peste ani, dorinţa de a povesti lumii prin cântec toate bucuriile şi durerile unui neam”.
Cert este că, spre sfârşitul adolescenţei, chemarea pentru cântec devine o certitudine şi talentul viitoarei cântăreţe începe să fie apreciat de cei din preajmă: ,,Eram cunoscută în sat ca o fată hărnicuţă şi pricepută la toate. Pe timp de vară, pe vremea prafului, eram mai tot timpul dusă la munca câmpului cu ziua şi nu ştiu de unde se zvonise că ştiu să cânt. Nici nu apucam să dau bine cu sapa că şi eram rugată: «Ne cânţi ceva, Sofioară, că, uite, te ajutăm şi la postata (norma) ta!» Nu mă aşteptam mult rugată; dădeam drumul la cântec, care se înălţa spre cer asemenea cântecului ciocârliei. Uitam de toate, nici nu-mi păsa dacă mă ascultă cineva sau nu. Nici nu bănuiam că zace în mine atâta dorinţă de evadare prin cântec”.
A urmat, firesc, apropierea de o carieră ce se va consolida rapid şi va transforma viaţa Sofiei Vicoveanca
într-un destin împlinit: după ce a urmat Şcoala Populară de Artă din Suceava a fost angajată solistă la Casa de Cultură din Iţcani, apoi în corul Ansamblului de Cântece şi Dansuri ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava, devenind în scurt timp solista formaţiei bucovinene (1960-1996), din 1998 fiind solistă a nu mai puţin celebre orchestre ,,Rapsozii Botoşanilor” condusă de dirijorul Ioan Cobâlă, colectiv cu care colaborase şi în anii anteriori. Concomitent, a debutat la radio şi televiziune, a întreprins turnee în majoritatea ţărilor europene, S.U.A., China, Japonia, Zair, Libia, Nigeria, Australia… ducând pretutindeni ceva din seninătatea şi optimismul ce caracterizează sufletul etnic românesc. A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural, cu premiul Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali, Medalia
,,Tudor Vladimirescu”, Crucea Naţională ,,Serviciul Credincios”, Ordinul Naţional ,,Meritul Cultural” în grad de Mare Ofiţer… A adăugat concertelor susţinute cu orchestrele ,,Doina Moldovei”, ,,Flacăra Prahovei”, ,,Plaiurile Bistriţei”, ,,Rapsozii Botoşanilor”, ,,Rapsodia Română” un număr de peste 20 de discuri care înmagazinează cele mai cunoscute melodii ale marii interprete: Nu mă da, mamă, cu sila, Noi mergem după mireasă, Cântec de leagăn, Când eram la mama fată, Bate vânt de primăvară, Cine are dor pe vale, De ţi-o fi de mine dor, Munte, munte, piatră seacă, Ardă cămeşa pe tine, etc.
Chiar şi din această sumară şi incompletă enumerare se poate deduce capacitatea superlativă a Sofiei Vicoveanca de a aborda un repertoriu extrem de divers – de la doină la baladă, de la cântecul de joc la cel de leagăn, de la cântecul de dor la bocet; sunt, toate acestea, emblematice pentru marea înzestrare pentru muzică pe care o are poporul român şi capacitatea acestuia de a genera talente interpretative autentice ce duc prin veacuri o zestre spirituală fără egal. Despre propria sa paletă repertorială, chiar şi Sofia Vicoveanca mărturiseşte: ,,Eu mă regăsesc mai mult în cântecele de dor, de jale, de amar, bocete, chiar blesteme, piese de o mare încărcătură emoţională, de o mare profunzime a textului, şi tocmai de aceea – foarte greu de interpretat. Nu sunt o cântăreaţă de ritm, dar nevoia m-a făcut şi dintr-aceea, pentru că omul vine în sala de spectacol şi vrea să-şi bucure sufletul. Nu ştiu cât place, dar ştiu că nu se confundă glasul meu, omul îl reţine. Nu mi-a fost greu să port costumul, pentru că în acest costum eu m-am născut”. Singularizată în muzica populară românească prin vocea ei de contr-alto, Sofia Vicoveanca a fost obligată să abordeze melodii de un mare dramatism şi profunzime care incendiază sufletele auditorilor prin gravitatea particulară a glasului, timbrul inconfundabil, naturaleţea emisiei şi spontaneitatea expresiei. Cine ascultă în prezent şi, mai ales, cine va asculta peste timp sutele de melodii ale marii cântăreţe din Vicovul de Jos va auzi, ca într-o mirabilă scoică, ecouri ale codrilor Bucovinei, murmurul râurilor Moldovei, dangătele clopotelor de la Putna, foşnetul ierburilor şi holdelor de pe mănoasele pământuri dintre Prut şi Carpaţi. Excluzând din preocupările sale poza şi vedetismul, succesul facil şi aprecierea efemeră, Sofia Vicoveanca a rămas, peste ani, inimitabilă prin ţinuta scenică sobră, vocea puternică, profundă şi dramatică, repertoriul divers şi autentic; în plus a evidenţiat şi alte carate ale talentului său ilustrate în film şi literatură. Pe ecran, a susţinut coloana sonoră a peliculelor ,,Ciprian Porumbescu” şi ,,Urgia”, a jucat în filmele ,,Oraşul văzut de sus”, ,,Dimitrie Cantemir”, ,,Vânătoarea de vulpi”, ,,Ochi de urs”, ,,Moromeţi” – distribuită fiind de mari regizori precum Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Stere Gulea… În lumea cărţii, Sofia Vicoveanca a pătruns prin volume autobiografice şi de poezie – intitulate foarte semnificativ ,,Dureri ascunse” şi ,,Cu inima-n palme”; autenticitatea mărturisirilor şi firescul discursului liric stau mărturie pentru crezul Sofiei Vicoveanca mărturisit chiar de marea artistă şi care devine o emblemă pentru întreaga sa carieră: ,,Fiecare dintre noi poartă în gând, mers, zâmbet, gest, un ritm personal, de care aproape nu avem cunoştinţă. Însă cei cu o luciditate interioară deosebită se pot exterioriza în diferite forme de exprimare în domeniul artei, iar la baza creaţiei stă sinceritatea artistică, sinceritate care ţâşneşte din cele mai adânci şi ascunse cămăruţe ale sufletului. Dacă sinceritatea lipseşte, nu suntem fireşti, adevăraţi”.
Fiinţă cu un labirint sufletesc extrem de complex, Sofia Vicoveanca afişează pe scenă şi în lume o stăpânire de sine pentru care mulţi o invidiază, dominându-şi emoţia care o sugrumă şi care izbucneşte întreagă în poezie:

,,Ce doare, Doamne, aici, în partea stângă,
În dimineţi când zorile se scaldă-n rouă,
Ori în amurg, în nopţi cu lună plină,
Şi-n dup-amiezi, când cerul stă să plângă?”

În faţa milioanelor de ascultători şi admiratori, Sofia Vicoveanca se prezintă cu inima-n palme şi cântecul ei este un răspuns la dramatica întrebare formulată în versurile citate.

Pentru mine, Petru Caraman a fost mai întâi o legendă: în anii studenţiei mele, numele i se rostea în şoaptă, opera îi era necunoscută, omul era ostracizat; ştiam doar de un fabulos doctorat obţinut la Cracovia (Roma slavă), despre eroismul pus în slujba salvării bibliotecii universităţii ieşene, despre greaua pierdere a lăzii cu manuscrise, despre faptul incredibil de a fi fost obligat să trudească în gara Socola ca hamal. L-am văzut foarte rar la anumite reuniuni ştiinţifice; înfăţişarea îi era de zmeu furios, intervenţiile – total neprotocolare şi împotriva spiritului timpului, vocea răscolitoare şi cuvintele profetice şi pedepsitoare …

A venit, mult mai târziu, după trecerea sa din viaţă, întâlnirea cu opera – monumentală, adânc cuprinzătoare, supusă celui mai strict spirit ştiinţific, fără fisuri în documentare, dominată de enciclopedism şi deschizătoare de surprinzătoare şi promiţătoare perspective: Literatura populară, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare – Studiu de folclor comparat, Pământ şi apă. Contribuţie la studiul simbolisticii eminesciene, Studii de folclor, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, Kochanowski – Dosoftei, Psaltirea în versuri…. Au trudit pentru îngrijirea şi tipărirea acestor volume nume de prestigiu ale folcloristicii şi culturii româneşti contemporane – Iordan Datcu, Silvia Ciubotaru, Ovidiu Bârlea, Gheorghe Drăgan şi, mai ales, Ion H. Ciubotaru care mai are şi meritul de a fi semnat şi un număr impresionant de studii şi articole despre personalitatea şi opera caramaniană: Moştenirea ştiinţifică a profesorului Petru Caraman, O mare operă în aşteptarea editorului, Petru Caraman, după 15 ani, A fost dărâmată casa profesorului Caraman, Limpeziri, Ramember …

Acum, mai în urmă, mi-a parvenit chiar prin bunăvoinţa autorului o impresionantă monografie de peste 650 pagini care alătură din nou – într-o semnificativă şi simbolică co-prezenţă numele celor doi: Ion H. Ciubotaru – Petru Caraman. Destinul cărturarului, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza’’, Iaşi – 2008 – despre care, mă grăbesc să o spun, se poate afirma fără ezitare că reprezintă o realizare ştiinţifică exemplară şi un act reparatoriu pentru o personalitate lovită crunt de istorie şi de oameni, împlinită însă în aerul purificat al valorilor perene – acolo unde savantul ieşean de renume european se proiecta încă din anii ’60 ai secolului care l-a biciuit necruţător dar nu i-a putut ştirbi cu nimic integritatea morală şi personalitatea creatoare: ,,Eu nu mai scriu ca să public, precum am făcut cândva. Nu scriu pentru actualitate, ci pentru o vreme viitoare, când oamenii se vor trezi, în sfârşit, din nebunia furibundă, distrugătoare de valori, care-i bântuie de atâţia ani de zile. Eu nu scriu, după cum n-am scris niciodată, pentru nici un partid şi pentru nici un regim. Eu scriu pentru România eternă!”.

Voind a lăsa lectorului întreaga satisfacţie a parcurgerii cuprinzătorului tom monografic oferit de Ion H. Ciubotaru, mă limitez a sistematiza principalele linii de forţă ale lucrării:
1. caracterul exhaustiv al reconstituirii vieţii unui adevărat erou al spiritului – de la originile familiei de răzeşi la anii formării, anii profesiei de dascăl şi cei ai doctoratului, întemeierea familiei şi directoratul la Institutul Român din Sofia, cariera universitară şi anii dramatici ai războiului, perioada ostracizării şi teroarea securistă, portret în eternitate şi soarta scrierilor postume;
2. acribia documentară, apelul permanent la documentul original, compararea surselor, corijarea inadvertenţelor din lucrări anterioare;
3. reconstituirea universului de viaţă printr-un reuşit efort de prezentificare a evocării, de reconstituire – nu de puţine ori cu autentic talent descriptiv – a universului satului copilăriei, a Iaşului interbelic, a Cracoviei, Sofiei şi spaţiului balcanic, a vieţii de familie;
4. comentarea, în bună manieră academică, a contribuţiilor ştiinţifice ale savantului Petru Caraman care sunt organizate în jurul unor noţiuni şi sintagme – pilon precum înnoirea timpului, bagheta magică, sacralitatea, geneza, pământul, apa;
5. dublarea discursului interpretativ / reconstitutiv de o necesară notă polemică, un ataşament fără fisură faţă de obiectul cercetării, o notă de nostalgie echilibrată de ironia eliberatoare; 6. completarea informaţiei printr-o bibliografie adusă la zi, indice de nume şi un material iconografic evocator şi încărcat de poezia unui timp devenit parcă prea repede istorie;
7. rara capacitate de sinteză care ajută monografistului să creioneze adevărate efigii cu reflexe durabile în timp – cum sunt aceste rânduri pe care le spicuiesc din capitolul O operă pentru eternitate: ,,Graţie geniului cu care era înzestrat, profesorul Caraman a creat o operă nemuritoare, cât pentru o întreagă generaţie. Spiritul său proteic l-a determinat să ridice spada pentru adevăr (…). Prin el, flacăra vie a ştiinţei a fost înălţată pe cele mai înalte culmi. S-a înscris pe linia marilor înaintaşi, de formaţie enciclopedică, pe care i-a înţeles şi i-a preţuit la modul absolut: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga. Ca şi principele moldav, Petru Caraman a fost un mare poliglot. Pentru Hasdeu a avut un adevărat cult. Ca etnolingvist, l-a urmat cu aceeaşi dăruire, împărtăşindu-i convingerea că materialul brut pentru studiile de limbă «se află mai întreg în cătune, în colibe, în bordeie». De la Iorga a învăţat să preţuiască istoria naţională, nu ca pe o insulă obscură, ci ca parte distinctă a istoriei universale”.

Cartea însă mai are un ,,personaj” principal care este chiar autorul – prof. univ. dr. Ion H. Ciubotaru născut pe meleaguri enesciene (Arborea, Botoşani), absolvent al Liceului Grigore Ghica Vv din Dorohoi şi a Facultăţii de filologie a universităţii ieşene. Ca cercetător în cadrul filialei Iaşi a Centrului de Lingvistică, Istorie literară şi folclor are meritul de a fi lansat încă din anii ’70 ai secolului trecut, Chestionarul folcloric şi etnografic general, de a fi realizat culegeri de teatru popular din judeţele Moldovei şi ampla monografie folclorică Vînătorii; toate acestea au impulsionat decisiv primele preocupări pentru cercetarea folclorului ale celui ce semnează aceste rânduri. În cadrul instituţiei menţionate a coordonat apariţia Caietelor Arhivei de Folclor (10 volume) – un adevărat corpus al creaţiei populare din Moldova realizat la un nivel ştiinţific fără reproş şi într-o transcriere fonetică de o desăvârşită acurateţe. Spaţiului spiritual botoşănean i-a dedicat volumele Folclor poetic – cîntece şi strigături din judeţul Botoşani şi Ornamente populare tradiţionale din zona Botoşanilor – cusături, ţesături. Între 1998-2005 a publicat trilogia Catolicii din Moldova. Universul culturii populare – lucrare premiată în ţară şi străinătate.

Nu poate fi trecut cu vederea nici volumul publicat în 1999 – Marea trecere. Repere etnologice în ceremonialul funebru din Moldova, un studiu complex desfăşurat pe palierele riturilor de separaţie, trecere, integrare – la care se adaugă consideraţii esenţiale despre tipologia cântecului funerar şi valoarea expresivă a bocetului.
De Petru Caraman s-a apropiat încă de la începutul studiilor universitare şi i-a rămas aproape până în ultima clipă a vieţii; fără efortul său tenace, destinul cărturarului Petru Caraman nu s-ar fi împlinit în seria de opere şi studii tipărite după trecerea sa în eternitate. Din această perspectivă, destinele celor doi se asociază în metafora –simbol a stelelor duble – urcând pe firmamentul spiritualităţii româneşti uniţi de aceeaşi pasiune a cunoaşterii.

,,Profesorului Caraman îi voi rămâne mereu îndatorat – declară Ion H. Ciubotaru -, pentru neţărmurita sa generozitate şi şansa pe care mi-a acordat-o de a descoperi, printre primii, universul fascinantei sale opere”. Declar la rându-mi că îi sunt recunoscător fostului meu coleg de facultate pentru efortul de a pune în circulaţie impresionanta operă a marelui savant Petru Caraman – parcurgerea căreia a influenţat decisiv şi a modelat propria mea perspectivă în abordarea unor componente ale culturii tradiţionale româneşti: Simbolistica sărbătorilor de iarnă, Sentimentul românesc al dragostei, Mitologia românească a morţii.

Cu volumele Pe-o margine de vis (2008) şi Leagănul ţărânei mele (2009), ambele apărute la Chişinău, prefaţate fiind de Mihai Morăraş, Anatol Rusnac se înscrie ca o voce poetică distinctă în peisajul liric transprutic, aşa cum remarcă într-o caracterizare sintetică şi prefaţatorul: ,,Neîndoielnic, această condiţie intrinsecă, adică cea de a purta poezia în sine, îi este proprie şi lui Anatol Rusnac, ea fiind şi motivaţia interioară a sa de a se apropia cu timiditatea ce-l caracterizează de universul cuvântului artistic pentru a-i descoperi valenţele şi a încerca să pătrundă cu sufletul şi conştiinţa în templul Verbului Matern – o expresie vie a sufletului, el dând năvală din suflet precum apa din izvor străbate toate straturile tectonice pentru a ajunge la lumina zilei’’.

Autoclarificarea demersului liric se produce chiar în acele texte cu valoare de ars poetica în care eul liric îşi conturează specificitatea : tânărul poet din Drochia se prezintă cititorilor contemporani ca neam de muşatin, viscolit de furtuni şi vânturi, mereu grăbit, mereu la drum, cu ninsori târzii şi ploi în suflet, adunând în vers – precum albina adună miere în zi cu soare plină – vorba sfintelor morminte, căci nu poţi să te laşi de limba lăsată de la străbuni : în numele acestora, poetul caută miturile intemeietoare ale neamului, umbrele obârşiei, lumina din cărbune şi focul din vatră :
,,Eu nu sunt altceva
decât
un visător de mituri,
un strângător de doruri…
… un cerşetor de poeme …
… strângând cuvintele
din rouă….’’

De dor mânat, bătut de vânt, poetul îşi scrie versurile nu pe hârtie ci pe iluzii roze, năzuind spre împlinirea în ideal :
,, Scânteia s-o frămânţi din lut şi piatră,
S-o pui să lumineze în altare
Şi să te-aduni cu dor cu tot la vatră
Şi unde veşnicia dă în floare…’’

Nu puţine sunt însă momentele de cumpănă şi derută (,, M-avânt spre cer dar cad în jos …. Vorbesc şi totodată tac…. Aş plânge dar nu pot de râs…’’) dictate şi de trecerea inexorabilă a timpului :
,,Cine-am fost n-am să mai fiu –
Numai toamne reci pe Ciuhur.
E devreme, e târziu ?
Să fiu trist sau să mă bucur ?’’

Din piatră, spic, iarbă, frunză şi vise, poetul adună dorul de ţară şi de mamă, având mereu conştiinţa unei datorii ce leagă trecutul de prezent şi viitor :
,,Şi totuşi vă rămân dator
Cu porunca din străbuni :
Să fiu în toate iertător
Şi să mă-ncred în oameni buni’’.

Lângă vatră, grămăjoară, sunt evocate umbrele tutelare( Măritul nostru Ştefan cel bărbat, Eminescu, Vieru, iubitul nostru învăţător, Stamati (cel despre care Călinescu scria că e ,,mai mare în privinţa limbii ca Bolintineanu, în câteva puncte comparabil doar cu Eminescu’’) şi nemurele, înţeleptul meu bunel, mama încărunţită de dor şi aşteptare :
,,Când pragul drag te întâlneşte,
În cale parcă îţi răsare
Nu mama care-mbătrâneşte
Ci-un pom ce vrea să dea în floare.’’

Călăuzit de atât de românescul dor (,,Din datina străbună/ Legat-am la un loc/ Dorul într-o cunună/ Cu-n fir de busuioc.’’), poetul redescoperă toposurile semnificative ale baştinei, pădurea copilăriei, meleagul cu oameni buni, Ocniţa natală, toamnele de pe Ciuhur, Dealul Mare şi Valea Morii (,,Ca o pânză deasă norii/ Coborau pe Dealul Morii…’’), dulcea Bucovină (,,E toamnă şi e frig în Bucovina’’), Boianul , mănăstirea care ascultă liniştea pădurii, cetatea de la margine de ţară pe care vânturile-o bat în altă limbă ; revenit acasă pe un pământ orfan, eul liric parcurge un proces de purificare (,,Ninge mult, ninge cuminte/ Peste ieri şi azi şi mâine,/ Peste vremea ce asfinte/ Şi cea care mai rămâne…’’) şi revenire sufletească la o matcă spirituală :
,,Aici tăcerea-i mai adâncă
Şi-i mai bătrân pe-alee prunul,
Aici la margine de stâncă
Inveşniceşte-n luturi Pumnul.
……………………………..
Cu versuri cuprinzând cerescul
Prea plin de lacrimă şi dor,
Pe-aici trecuse Eminescu
Plângându-şi bunu-ndrumător.’’

Toamna, evocată elegiac, devine un peisaj cu iluzii, un carnaval trist, care ţine sufletul prizonier într-o atmosferă bacoviană :
,,Mă mână gândul cum el poate
La teiul nostru cel rotat,
Pe care l-a iubit Stamati
Când mai stătea cu el la sfat.

Şi nostalgia mă sugrumă
A anilor ce s-au tot dus
Iată că m-ajunge bruma
Pe Valea Morii şi mai sus.’’

Tot din amintire este aşteptată să reapară femeia iubită, dulce blestem şi tandră fiară, înger de pază dar şi demon, muza fecioară şi blândă lumină, dorită şi străină, semn de întrebare plin de taine, entitate ascunsă în fumul de ţigară sau în misterul tăinuirilor nepătrunse ; îndrăgostitul doreşte ,,să te răpesc din primăvară/ şi-n glastră să te am‘’ dar constată dezolat că ,, chiar de mă strigi,chiar de te strig/ La amândoi ne este frig’’ şi se retrage în templul amintirii unde iubirea devine mit :
,,Tu cheamă-mă din altă lume
Cu basmele puse-n fereastră
Şi când te voi striga pe nume
Să vii pe puntea lor albastră.’’
*
,,Iar de vei încerca vreodată
Să evadezi din mitul meu
Te voi lega de mine toată
Cu razele de curcubeu.’’

Prin umbre de regrete, trecutul se colorează elegiac (,, Mi-i dor de cântecul viorii,/ De şoaptă ce mi-o dăruia-i/ Când urmăresc pe cer cocorii / Cum se întorc prin luna mai…’’) şi iubita se transpune în vegetalul regenerator :
,,Speranţele oricum mi-s pline
Şi când te chem mă ning petale
Şi parcă tu alergi spre mine
Şi numai flori îţi ies în cale.’’

De altfel, elementele florei devin metafore recurente în poezia lui Anatol Rusnac, revelatoare nu atât pentru piesajul natural cât pentru cel sufletesc ; busuiocul, spicul, salcia, pelinul, crinul, teiul… devin, ca şi la alţi lirici, motive poetice sugestive , nutrite şi de experienţele milenare ale poeziei populare.

Parcă dezinteresat de experienţele poeziei româneşti contemporane şi postmoderne, Anatol Rusnac îşi scrie poezia pe linia unei tradiţii a localismului, demonstrând însă şi o bună cunoaştere a unor mari poeţi cu funcţii modelatoare : Eminescu şi Goga, Arghezi şi Bacovia, Vieru, Topârceanu sau Minulescu ; o apreciere care esenţializează trăsătura dominantă a poeziei sale aparţine lui Nicolae Dabija : ,,Acest autor, care face să varieze peisajul literaturii noastre, vine în întâmpinarea cititorului său cu sufletul pe palme, cu propriul eu, cu propria sensibilitate şi propriile trăiri, dar în primul rând cu foarte multă sinceritate’’.

Postura de îndrăgostit presupune cu necesitate apropierea (desfiinţarea distanţei, contopirea a două entităţi în unitatea androginului primordial ca model al perfecţiunii şi fericirii la care tânjesc inclusiv zeii) prin aproprierea (luarea în proprietate, în stăpânire, prin identificarea cu alter); aceasta din urmă se realizează mai întâi la nivelul limbajului: fiinţa iubită este invitată în intimitatea sufletească a perechii printr-un act de mângâiere realizat prin folosirea unui hipocoristic (gr. Hypokoristikos = mângâietor); un pas mai departe îl reprezintă schimbarea numelui, tehnică specifică actelor de iniţiere şi riturilor de trecere întru-un alt statut, similar cu o re-naştere; noul nume devine adânc semnificativ, are efect destinal, modelează esenţa purtătorului şi îl recomandă lumii în noua postură, protejându-i în acelaşi timp identitatea şi semnalând aderenţa la un principiu ce rămâne necunoscut celorlalţi: copilul grav bolnav este vândut pe fereastră şi i se schimbă numele pentru a nu fi recunoscut de agentul malefic; neofitul intrat într-o confrerie secretă primeşte alt nume pe care la început nu i-l cunoaşte decât redemptorul ce îl va călăuzi prin labirintul tainelor iniţierii şi care mai târziu va fi împărtăşit confraţilor.

Ambele procedee se regăsesc în dialogul epistolar comentat, având şi funcţia, pe lângă unele epitete caracterizatoare, de ambreiori de comunicare; în comunicarea orală, salutul, strângerea mâinii, îmbrăţişarea, fizionomia, ţinuta corporală, timbrul vocal îndeplinesc această funcţie şi definesc postura functorului care modelează orizontul de aşteptare al partenerului de dialog; în scris, astfel de mijloace sunt mult mai puţine dar la fel de importante.

Prima scrisoare a Veronicăi datează din 27 octombrie 1877, imediat după plecarea lui Eminescu la Bucureşti ca redactor la ziarul Timpul începând cu 4 noiembrie; Eminescu îi făcuse o vizită de rămas bun, nu o găsise acasă şi situaţia ar explica precipitarea scrisorii şi avalanşa de apelative care sugerează intimitatea şi postura inclusiv maternă a femeii îndrăgostite: Mult iubite Titi, … răutăcios mic, bebeluş mic şi prea iubitul meu Titi; formula finală desfăşoară o strategie de liniştire oferind un paliativ (Te-mbrăţişez din toată inima) general dar personalizat prin semnătură: Tolla (personaj din schiţa eminesciană La aniversară), Veronica nefericită (ceea ce sugerează disponibilitatea de a compătimi împreună cu cel plecat).
Interesant este că, anterior, în trei scrisori neexpediate (1874 şi 1876), Eminescu se arăta extrem de protocolar şi prevenitor (Stimată doamnă, Doamnă, d-ta) dar, prin conţinut, scrisorile consemnează o stare de revoltă juvenilă (citeşte totală) care dovedeşte că nu înţelesese riscurile relaţiei; prima scrisoare din 1876 e semnată Gajus (personaj din schiţa amintită) desfăşoară un rechizitoriu sever şi absolutizant (Nu crede că-ţi fac imputări. Ce imputări se pot face unei femei uşoare?) şi o autoproiecţie minimalizatoare(…idiot…, ridicol în ochii lumii şi, ceea ce-i mai mult, în ochii d-tale…, …mie rolul de bufon nu-mi convine…, …rolul de Ciciobeo nu-mi convine…), atât tonul vaticinar cât şi autoflagelarea având sorginte biblică şi model romantic, fapt explicabil la un tânăr de 22 de ani; al doilea text din acelaşi an (reamintesc, neexpediat) e un exerciţiu pentru un portret în oglindă: coborât de pe piedestalul seninătăţii imperturbabile, aflat în lesa de mătase a sentimentului înrobitor, Eminescu se proiectează, grotesc şi goesc, în zoologic şi carnavalesc: Bebe-ul, căci astfel se numea animalul, credea că i se pot face avansuri…; …sărman animăluţ…; …insuportabilul animal…. Animalul se întoarce acasă şi râde timp de două ore.(…) Ce comedie drăguţă să nu fii decât un paravan. Perspectiva se schimbă în august acelaşi an când Eminescu scrie din Botoşani, perfect urban şi pe stilul epocii în apelare(Dulcea mea amică… dulce şi drăgălaşă amică), autoironic după „căderea în dragoste”: …m-am prostit cu desăvârşire şi sperez de la îndurarea cerului că nu mă voi cuminţi niciodată, cel puţin faţă de tine nu.

Apelativele se succed în aceeaşi tonalitate (Amicul meu, Scumpa mea amică, Scumpă amică, Al tău Gajus, Dulcea mea amică, Scumpul meu drag), aproape impersonalizate, până după moartea lui Ştefan Micle, cu două excepţii: un concept de scrisoare din 5-11 august 1879 în care Eminescu îşi divulgă obsesia pentru numele iubitei(Veronică – e întâia oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie…) şi textul Veronicăi din 18 august ce relevă postura ludică a femeii îndrăgostite: Dragul meu iubiţel. Explozia în exerciţiul apelării se produce în octombrie 1879 după ce Veronica îşi vizitează iubitul la Bucureşti dând curs unor întâlniri de gradul zero: Mon petit Eminesco, Mon bon Eminesco! Mon cher Eminesco! – aproape că interjecţionează îndrăgostita într-o copilăroasă franco-românească (7 heurs du soir, Iassy) la 19 ale lunii, susţinute în duetul sublimităţii sentimentului (…dulcea mea păsărică… Veronică, dragă Veronică…, Veronică dragă…, dulcea mea Veronică…, prinţul meu cel scump…, dulcea mea Veronicuţă şireată şi cochetă şi uşurică şi popoţică) pe un portativ de culorile paradisului, abia putând adăuga propriile note în maniera giocoso: Al meu iubit şi drăgălaş Eminescu mititel, Miticule iubit şi drăgălaş; la sfârşitul lui decembrie apare o notă stingheră şi rău prevestitore (Dulce şi mânioasa mea amică)pentru ca în anul următor duetul să-şi piardă din unitate: Veronica va continua pe un diapazon juvenil, ce pare împrumutat din repertoriul jocului cu păpuşi (Miţicule iubit, Miţule, Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş, Măi Tropoţele, Eminule, Eminescul meu cheri!, Miguel Eminescu de Ipoteşti, Miţule Băiet iubit şi drăgălaş, Scumpul meu Tropoţel). În timp ce Eminescu pare a se îndrepta spre ideal şi arhetip într-o intenţie de de-materializare şi spiritualizare: Sfânta şi dulcea şi nobila mea amică, Dulcea mea Doamnă, Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Draga şi dulcea mea copilă, Mia carissima Donna (Tare mie frig în suflet şi cu atât mă mai încălzesc când gândesc la tine, Sfântul şi nespusul meu amor); debutul noului an semnalează o avarie gravă (Zdrobită de amor şi de desesperare…) faţă de care Eminescu se distanţează decent şi protocolar: Primiţi, Doamna mea, asigurarea stimei ce vă păstrez, semnându-mă cu tot respectul M. Eminescu); în august sesizează incompatibilităţi (Pesimist cum eşti şi nedrept în acelaşi timp…), devine patetică şi posesivă (Scumpul meu Eminescu, Eminescul meu), evocă trecutul atât de apropiat ca o garanţie pentru viitor (Miţul meu de odinioară şi de totdeauna), recade apoi în copilăria relaţiei (Petit bébé) şi în poza romantică (Tolla) ceea ce îmblânzeşte pe solemnul poet (Momoţi dragă, Muţi, Dulcea mea Momoţi) care va fi imediat gratulat: Iubiţelul meu drag, …cât de bine ştii tu să fii tandru şi gentil când vrei! (februarie 1882).

Următoarea secvenţă temporală de 10 luni reprezintă un maxim al numărului de scrisori dar dezvoltă şi un superlativ al dulcelui şi amarului din paharul dragostei; prefer să o esenţializez sub forma unui dialog al apelativelor, lipsind cititorul de, poate, prea scâitoarele didascalia dar lăsându-i posibilitatea să audă nestingherit vocile angajate în dialog:
E.-Draga mea Veronicuţă, oh, nesărutat-o, tare te-aş mai săruta…
V.-Scumpul meu băiat, Copil Nebun, Bebeluş, băiet zburdalnic, Zgrăbunţule, Mimi…
-Băieţelul meu iubit, Bebeluş…
E.-Nicuţa mea cea dulce, Veronica mea unică ca femeie şi unică ca iubire!
-Iubită femeie
-…femeie dulce şi fermecătoare…
V.-Iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele, Eminul meu, Bebeluşică…
E.-…draga mea fetiţă…
V.-Eminul meu cel dulce …
E.-Draga mea şi mititica mea Moţi…
V.-Micul meu scump Eminescu…
E.-Fetiţule dragă…
-Dragul meu bobocel moţat, Boboc
V.-Miţicul meu cel drag, Burdulachi…
E.-…dulcea mea Nicuţă…
-Momoţel…
-…draga mea duduie, dragul meu Momoţ…
-Dragă Nicuţică…
-Dragul meu Momoţel…
-Draga şi dulcea mea fetiţă…
-Îngerul meu blond…
-Dulcea şi draga mea copilă….
-…sunt un biet om necăjit, care te iubeşte din toate puterile lui.
-…draga mea fată…
-…mica mea madonă….
-….draga mea copilă…
-Dragă minunică…
-…dulce şi iubită femeie…
-Măi fată nebună şi drăgălaşă… copilul meu cel dulce… sufletul meu cel dulce…
V.-Domnul meu…
E.-Măi ramură de liliac…

Ultima scrisoare a Veronicăi pe 1882 este din 7 octombrie iar a lui Eminescu din 29 decembrie: Veronica ameninţă că se va sinucide (Citeşte-mă, căci am să mor!), Eminescu transmite urări pentru noul an (Felicitări multe de Anul Nou pentru tine şi pentru toţi); e posibil să mai fi fost scrisori care nu s-au păstrat dar care nu ar putea schimba fundamental constatările ce urmează: în 1882 cei doi îndrăgostiţi se împodobesc cu metafore ale vegetalului, abuzează în apelare de epitete de rutină şi diminutive, îşi creează termeni exclusiv pentru uzul personal; la Eminescu se constată o îndepărtare de la obiectul erotic la idealul visat, un efort suprauman de a opri o catastrofă iar la Veronica o mişcare în trei timpi lipsită de unitate sufletească: recădere în limbajul păpuşilor (februarie-mai), absenţa din dialogul epistolar (iunie-septembrie), revenirea disperată la opţiunea sinuciderii (octombrie).

Sugestiile apelativelor, a evaluărilor şi autoevaluărilor explicite şi mai ales implicite vor fi confirmate prin trecerea în revistă a registrului formulelor finale caracteristice epistolarului comentat? Probabil că da, îndeplinind cititorul măcar următoarele două condiţii: să le proiecteze în context şi să nu se situeze la o prea mare distanţă sufletească faţă de condiţia îndrăgostiţilor!

Întemeietor dar şi clasic al teatrului românesc, Vasile Alecsandri înfăţişează prin una din dimensiunile fundamentale ale dramaturgiei sale tipuri comice generate de o epocă de mari prefaceri ,distribuite în cînticele comice, vodeviluri şi comedii propriu-zise, realiste prin savoarea şi naturaleţea limbajului, biciuitoare de moravuri prin spiritul de observaţie, reconfortante prin perspectiva recuperatoare şi blând-înţelegătoare a înţelepciunii moralistului. Geniul lui Caragiale rămâne îndatorat în parte acestei experienţe de pionierat care a beneficiat şi de aportul unor mari actori – pe scenă şi pe ecran Alecsandri rămânând în continuare un contemporan al generaţiilor ce se succed – aceasta şi datorită unor contribuţii regizorale care îl menţin în actualitate; fără contribuţia lui Lucian Pintilie e de presupus că D-ale carnavalului a marelui Caragiale ar fi rămas centrată în zona operelor minore; fără contribuţia lui Ion Sapdaru e sigur că Farmazonul din Hârlău de Alecsandri ar fi rămas un text cvasinecunoscut în zorii unui nou mileniu, considerat lipsit de originalitate, perimat şi neatractiv, edificat pe scheletul previzibilelor farse ce au nutrit misterele medievale şi commedia dell’ arte.

În prefaţa ediţiei de Opere complete (Socec, 1875), autorul consemnează că ,,pe la 1840, guvernul, voind să dea probe de încurajare teatrului naţional, numi un comitet compus din C. Negruţi, M. Cogălniceanu şi V. Alecsandri care se văzură obligaţi a deveni autori fără voie, precum deveniseră directori fără voie, şi se puseră pe lucru, traducând, localizând, compunând un şir de piese ce fură bine primite”; desigur, succesul s-a datorat şi faptului că erau toate scrise într-un stil simplu şi conform atât cu gradul de educaţie literară a publicului, cât şi cu talentele începătoare ale noilor amatori de scenă.

Primele producţii teatrale pe care le semnează în această postură Vasile Alecsandri la vârsta de douăzeci de ani ,dintre care aproape un sfert îi petrecuse în Franţa, sunt Farmazonul din Hârlău (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la deschiderea Teatrului Naţional din Iaşi, luni în 18 noiemvrie 1840) şi Modista şi cinovnicul (Înfăţoşată pentru întăiaşi dată la Teatrul Naţional din Iaşi sâmbătă în ianuarie 1841); pentru fiecare din cele două comedii, autorul subliniază că e prelucrată, semnând doar cu iniţiale; peste câteva decenii, Alecsandri se va arăta dezinteresat de aceste prime experienţe scriitoriceşti a căror originalitate e, în mod evident, discutabilă: ,,Simţirea de paternitate literară nu e dezvoltată în mine până la gradul de a mă orbi asupra meritelor acestor producţii dramatice; prin urmare, nimicirea lor nu m-ar face să mă îmbrac în negru”. Ambele piese menţionate sunt considerate de critica de specialitate comedii uşoare ce valorifică preponderent comicul de situaţii şi în compoziţia cărora se percepe schema unui model străin transplantat în perimetrul românesc prin efortul de a da identitate locală unor personaje implicate în conflicte superficiale şi fără semnificaţie deosebită. Aceste limite – explicabile prin tinereţea autorului suprapusa primei vârste a teatrului românesc – nutresc maliţia călinesciană desfăşurată după trecerea unui veac:

,,Farmazonul din Hârlău, prelucrare, urmează de aproape un model străin, căci intriga aduce bufonerii clasice. Pestriţ, prostălăul provincial, vine să se însoare la Iaşi cu Aglăiţa, fata slugerului Gînganu. Însă are obligaţia de a se prezenta într-un timp dat. De această clauză profită pictorul Leonil, care cu ajutorul lui Titirez îl încurcă pe Pestriţ, îl proclamă farmazon, îl supune unui ritual de fantezie pînă ce trece termenul hotărât şi Aglăiţa devine soţia lui Leonil. Comicul e copilăresc şi veselia factice şi singura localizare izbutită e a numelor”. La acelaşi nivel de receptare se situează şi Al. Piru – cunoscut emul călinescian: ,,…Leonil, tânăr pictor, împiedică împreună cu Titirez pe rivalul său Pestriţ să se însoare cu Aglăiţa
(…) întârziindu-l, cu ritualul admiterii în corposul farmazonilor să se prezinte socrului la ceasul hotărât”.

Adevărat profesionist al scenei, regizorul Ion Sapdaru nu se arată incomodat de aceste interpretări simplificatoare şi porneşte la drum hotărât să descopere în text şi alte valenţe care vor constitui liniile de forţă ale spectacolului botoşănean: ,,Personal, nu-l consider un text slab, iar actul 2 este de-a dreptul savuros (…) Comedia capătă valenţe groteşti prin felul cum îşi închipuie bonjuriştii ceremonia de primire în loja masonică (…) O poveste scrisă cu mult nerv şi umor’’.

Pentru a da viaţă scenică acestei comedii care a împlinit 170 de ani, regizorul s-a întors mai întâi, cu înţelegere dar şi cu exigenţă, asupra textului, supus unei operaţii discrete dar eficiente care să-l salveze de trecerea timpului prin estomparea formelor lexicale marcate prea evident de culoarea istorică şi locală, aceasta, la rândul ei, fiind remaniată printr-un proces de dilatare în timp şi spaţiu – în acord cu raportarea modernă şi contemporană a românilor faţă de experienţa europeană şi globalizatoare: tânărul zugrav (pictor) Leonil devine în viziunea lui Ion Sapdaru fotograf, scenografia lui Gelu Rîşca sugerează o Moldovă ce a depăşit patriarhala izolare, costumele Alinei Dincă consonează cu pitorescul epocii în timp ce coloana sonoră (Ion Sapdaru) şi coregrafia (Victoria Bucun) pledează pentru un sănătos şi tineresc cosmopolitism lipsit de complexe provinciale. A fost mai apoi preocuparea regizorală pentru accentuarea ritmului acţiunii – în acord cu perceperea actuală a timpului; s-a renunţat la pauzele dintre acte, planul scenic orizontal este completat cu axa sa verticală, gestica şi mimica devin mijloace prioritare şi permanente de comunicare. In ceea ce priveşte trama comediei, Ion Sapdaru a intuit magistral două dimensiuni pe care textul se poate dezvolta sporindu-şi valentele şi atractivitatea: şi-a fixat toată atenţie pe actul al doilea în dorinţa de a sugera că : 1. parodierea unui ritual de iniţiere poate fi chiar calea prin care acesta supravieţuieşte; 2. din perspectiva proaspătului farmazon, experienţa e benefică şi are un rol formator, călăuzindu-l spre recunoaşterea propriului statut; 3. actele ratate nu sunt lipsite de efecte în plan existenţial; mai apoi, regizorul a îmbogăţit lista de persoane prin aducerea în scenă a altor trei personaje din două dintre comediile aceluiaşi autor pentru ca: 1. să marcheze spiritul unei Moldove hotărâte să se sustragă tradiţionalismului îndătinat; 2. să aşeze o pată de culoare savurată de spectatori , specifică unei societăţi plurietnice în care râsul e o formă a coabitării paşnice.

Succesul spectacolului – asupra căruia nu poate pluti vreo îndoială – este asigurat şi de distribuţia care are marele merit de a ilustra o lume unitară formată totuşi din indivizi inconfundabili; prestaţiile interpretative semnate de Gheorghe Frunză, Sorin Ciofu, Mihai Donţu, Bogdan Horga, Cezar Amitroaiei, Marius Rogojinschi, Gina Pătraşcu … conduc spre o astfel de constatare şi recomandă publicului o reuşită a scenei botoşănene.

Marile şi dramaticele transformări social-politice afectează profund nu numai organismul comunitar ci şi fiecare celulă a sa, organizând un orizont de aşteptare în întâmpinarea căruia vin seturi de comentarii explicative şi modele de reflectare codificate artistic, ambele soluţii urmărind o raţionalizare a elementelor transindividuale ce par a acţiona împotriva voinţei indivizilor, dintr-un plan metafizic, obscur, perceput ca iraţional atât prin cauze cât mai ales prin efecte; în cazul literaturii, procesul reflectant – care are ca finalitate opera artistică – urmăreşte o explicitare prin acomodare, elogiind – direct şi indirect – capacitatea fiinţei de a rezista dezastrelor existenţiale; aşa iau fiinţă acele opere datate, de un cert succes atâta timp cât cititorii se recunosc în actanţi/ personaje şi care apoi intră într-un con de umbră, conservând o valoare de document istorico-social şi mai ales sufletesc; acesta este şi cazul fenomenului de neo-migraţie populaţională specific ţărilor est-europene eliberate din lagărul socialist şi căzute într-o experienţă istorică inedită – cea a trecerii de la comunism la capitalism printr-o tranziţie care bulversează brutal habitudini şi ideologii, măreşte catastrofal diferenţierile sociale, desfigurează moral indivizii şi activează sinistra deviză homo homini lupus!

Subintitulat Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident, Testamentul necitit al Liliei Bicec (Editura Cartier, Chişinău 2009) încredinţează lecturii o experienţă umană semnificativă, prin mijloacele romanului nostru mai vechi de tip epistolar şi ale însemnărilor de călătorie semnate cu peste un veac in urmă de un Dinicu Golescu sau Ion Codru Drăguşanu; modalităţile – verificate pentru eficienţa lor – sunt percepute ca mărci ale autenticităţii şi se recunosc şi în cartea comentată: perspectiva auctorială a persoanei întâi care identifică protagonistul cu naratorul, suprapunere a timpului trăirii cu cel al mărturisirii – urmând tehnica verificată a jurnalului, adresabilitate către un destinatar care îl implică sufleteşte şi pe lector ; venită spre literatură din mediul ziaristic, jurnalista din Glodeni stabilită în prezent la Brescia, apelează şi la tehnicile reportajului şi ale retrospectivei în intenţia de a adăuga planului prezent unul al trecutului cu valoare explicativă; desigur, transfigurarea artistică este minimă, dramatismul şi emoţia edificându-se chiar pe specificul faptelor relatate – în bună parte experienţe – limită, uneori insuficient selectate şi foarte rar adâncite cu instrumentarul analizei psihologice.

În esenţă, cartea condensează aproape un deceniu din existenţa italiană a autoarei-personaj, peregrinările prin Verona, Modena, Bologna, fixarea la Brescia, revenirile în Moldova şi România, drama individuală şi cea a familiei, evoluţia de la statutul de domestica la cel de studentă la Academie, reîntregirea (parţială) a nucleului familial, până la o perspectivă a viitorului apropiat; cum spuneam, i se adaugă acestui plan al prezentului naraţiunii, unul al retrospectivei – uneori prea simplificate – privind familia şi Viişoara transprutică, istoria Basarabiei, seceta postbelică, colectivizarea şi deportările, drama fiicei de culac; nu lipsesc scene din al doilea război, relatate din perspectiva unor personaje-martor şi nici incursiuni didactice în istoria ţării de adopţie. Evident, e vizibilă nerăbdarea ziaristică a acumulării de întâmplări în detrimentul selecţiei semnificative a evenimentelor supuse reflectorului analizei – aşa cum cere tehnica romanescă. Foarte rar se încrustează în această Golgotă a înstrăinării acele repere ale intuiţiei capabile să lumineze permanenţa sub epiderma efemerului: se pot cita în acest sens unele replici cu putere de reverberaţie ( – De ce mă laşi să plec ? – adresată soţului la despărţire), unele popasuri introspective (Nu-s chiar atât de singură, căci am amintirile!), unele descrieri de natură ce îşi dezvăluie, sadovenian, o rezonanţă psihologizantă (Nu vă imaginaţi, pietrele lăcrimau! Bolovanii de stâncă plângeau… îmi venea să pun mâna la gură, oprind strigătul sălbatic ce dorea să izbucnească din tot coşul pieptului: ,,De ce plâng pietrele?’’ Lacrimi pornite din topirea zăpezii de pe culmile lor, formând mari şiroaie, se rostogoleau spre poalele munţilor, indiferente si pasive. Se topea zăpada, iar eu vedeam că plâng şi petrele….), încercările de explicitare a funcţiei memoriei ca liant sufletesc (Aţi crescut băieţi mari. Iar eu zi de zi tot mai multe şi mai multe am a vă spune. Ce bine că am găsit această modalitate de corespondenţă! Mă aşez cu foaia dinainte şi în faţă cu imaginile voastre. Stau de vorbă cu voi, mă destăinui, vă dojenesc pe alocuri, vă sfătuiesc de bine şi aşa îmi trece timpul, avându-vă mereu prezenţi în mintea mea.), unele pasaje introspective menite să fortifice fiinţa (,,Ce contează dacă eşti fără un sân, ce contează dacă eşti mutilată? Bucură-te de viaţă, bucură-te de copii, de lumina zilei. Ce contează cum ai rămas după intervenţie ?Principalul este sufletul tău întreg alături de copii”) şi unele transfigurări ale spaţiu-timpului specifice omului debusolat al modernităţii (Din cer cobora domol, ca o hoaţă, o ploaie ciobănească în toiul iernii, leneşă şi indiferentă faţă de drumeţii rătăciţi. O însoţitoare nedorită, dar fidelă şi insistentă să ne ude până la oase. Pierdusem orientarea în timp şi spaţiu.). La calităţile care dau literaritate scriiturii aş adăuga ştiinţa intitulării capitolelor prin fixarea unor inteligente călăuze în spaţiul lecturii nutrind curiozitatea investigatoare a lectorului: Cine va răspunde la întrebarea ,,De ce?”, Venim spre Azi trecând prin Ieri, Licuricii străzii, Zbor de dragoste târzie…. Peste toate paginile cărţii pluteşte, nedisimulată, plăcerea împărtăşirii prin povestirea mărturisitoare – componentă, se pare, eternă a specificului est-românesc, adică moldovenesc.

La aceste dimensiuni îmi propusesem să limitez comentariul dacă destinul nu s-ar fi înscris ca un al doilea autor al cărţii, impunând autoarei, după ultimul răvaş un tragic şi terifiant Post-scriptum: în seara zilei de 13 ianuarie 2008, un accident fatal, stupid şi inexplicabil i-a tăiat pentru totdeauna lui Stasic drumul întoarcerii acasă. Din această perspectivă, moto-ul cărţii se imprimă de profunzimi tulburătoare (Dedic această carte fiicei mele Cristina. În memoria feciorului meu Stasic şi a părinţilor mei.) iar peste paginile parcurse urmează să plutească, în tonalităţi mioritice, un alt testament rostit din lumea liniştii eterne: Sei forte, mammi!.

Destinul a adăugat cărţii o dimensiune metafizică reflectată în constituenţii unei milenare tradiţii din care se mai aude glasul Anei lui Manole, al strămoşilor care poruncesc celor vii, al tuturor celor ce s-au petrecut dar ne veghează mereu, dintr-o stea sau dintr-o floare!

Tratarea dintr-o perspectivă modernă a „romanului epistolar” alcătuit din scrisorile pe care şi le-au trimis în special între anii 1879-1883 Mihai Eminescu (din Bucureşti) şi Veronica Micle (din Iaşi) impune câteva consideraţii preliminare dedicate unei succinte theoria a scrisorii şi unor precizări terminologice care să faciliteze receptarea comentariului în consonanţă cu intenţiile semnatarului. Pentru ştiinţa literaturii, epistola (< gr. epistoli) ilustrează genul liric de nuanţă didactică specifică clasicismului denumind o scriere literară în versuri care respectă canonul unei scrisori, putând fi, convenţional, adresată unui destinatar real sau fictiv şi care se distinge printr-un conţinut filosofic şi atitudine satirică, operele alcătuite sub formă de scrisori ilustrând genul epistolar. Originile şi modelul genului se regăsesc în Epistolele panlirice din scriptura neo-testamentară însă tradiţia romană are meritul de a-l fi ilustrat prin marii poeţi Horaţiu şi Ovidiu – primul satiric, al doilea eligiac. Celebri autori de scrisori literare sunt consideraţi Blaise Pascal (Scrisori provinciale), Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Scrisori filozofice), Albert Camus (Scrisori unui prieten german), Saint Exupéry (Scrisoare către un ostatic), Rainer Maria Rieke (Scrisori către un tânăr poet). Un pas mai departe a însemnat romanul epistolar, celebre fiind Noua Eloisă de Rousseau, Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe, Legăturile primejdioase de Laclos; ambele experienţe se regăsesc şi în literatura română începând cu mijlocul secolului al XIX-lea: sunt de amintit epistolele semnate de Alexandrescu sau Bolliac, celebrele Scrisori (satire) eminesciene şi pe alt palier Scrisori la un prieten de C. Negruzzi şi Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ion Ghica; din aceeaşi perioadă datează romanele epistolare ale lui Bolintineanu (Manoil, Elena), elemente ale genului figurând mai târziu în opera lui Camil Petrescu (Patul lui Procust) sau George Călinescu (Scrisul negru). Cititorul a înţeles deja că între informaţia desfăşurată deja şi ceea ce am numi romanul epistolar eminescian – veronian nu există decât o relaţie formală – în cazul comentariului ce urmează termenii epistolă, scrisoare aparţinând lingvisticii stilistice şi nu literaturii, definind un stil funcţional nu un gen literar, având în vedere persoane şi nu personaje, realităţi şi nu ficţiuni.

Din noua perspectivă, conceptul se supune teorii comunicării şi referă la modalitatea de comunicare în scris de la distanţă pentru a oferi / a solicita informaţii, conţinutul şi situaţia de comunicare determinând tipurile de scrisoare (oficială, de recomandare, de felicitare, de condoleanţe, familială, de dragoste …) iar indicii formali indicând apartenenţa la stilul epistolar ca modalitate particulară de exploatare şi adecvare a resurselor limbii, deosebită de cele care aparţin altor stiluri funcţionale (publicistic, ştiinţific, oficial-administrativ, beletristic). Mărcile stilului epistolar au fost prelevate din practica scrisului de acest tip, au fost canonizate pentru uzul didactic (începând cu acel Epistolariul românesc pentru facerea a tot feliul e scrisori tipărit de Diaconovici-Loga la Buda în 1841) şi se recunosc în restricţii şi recomandări de tipul: datare şi localizare, formulă de adresare, incipit preventiv şi politicos, limbaj adecvat situaţiei de comunicare şi relaţiei dintre parteneri, elemente de oralitate, redundanţă stilistică, accentuarea funcţiei fatice a textului, intenţii ilocuţionare şi perlocuţionare, intensificarea prezenţei în text a vocativelor şi imperativelor ca regim al adresării directe, excipit cu rol de deschidere, formulă finală protocolară…

Practica acestui tip de scriitură s-a încetăţenit la mijlocul aceluiaşi secol al XIX-lea ca rezultat al unor mutaţii sociale şi dezvoltării învăţământului, mai întâi în lumea oraşelor şi târgurilor şi a intelectualităţilor rurale; în aceeaşi perioadă apare în literatură (vezi Caragiale) lupta cu textul publicist şi scrisoarea ca motiv şi chiar „personaj” literar; marile cataclisme istorice (războaie, deportări) dar şi mobilitatea populaţiei intensifică comunicarea interpersonală prin scrisori; în timp, astfel de texte se tezaurizează, se lasă moştenire, pot sluji ca probe în procese de paternitate sau moştenire sau ca izvoare de documentare asupra vieţii unor personalităţi politice, ştiinţifice, literare; concomitent, mediul rural dezvoltă un tip special de scrisoare versificată numită răvaş sau carte edificată pe modelul poeziei lirice populare şi slujind comunicării cu preponderenţă între cei plecaţi şi familie sau între îndrăgostiţi, şi acest tip influenţând literatura cultă (vezi O scrisoare de la Muselim – Selo de Coşbuc).

După 1990 elementele de teorie a stilurilor funcţionale şi exerciţiile de practicare a acestora se bucură de o atenţie deosebită în practica didactică dar aceasta este şi perioada când tinerele generaţii părăseau în masă această tradiţie, apelând mijloacele electronice ale comunicării la distanţă cu efect devastator asupra virtuţilor limbajului ca document sufletesc, martor al unei mentalităţi, ilustrator al unui statut şi conservant al culorii istorice şi locale. Epoca de glorie a scrisorii a trecut – după ce timp de peste două secole a furnizat o cantitate imensă de texte dintre care doar o mică parte s-au mai păstrat. În acest context, publicarea corespondenţei marilor personalităţi constituie o sursă inepuizabilă de informare şi documentare, în contextul secolului menţionat foarte importantă fiind cea semnată de C. A. Rosetti, Maiorescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, un loc cu totul singular ocupându-l dialogul epistolar dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Editorii acestui impresionant, tensionat şi nu de puţine ori tragic dialog epistolar au oferit suficiente informaţii despre condiţiile în care s-a desfăşurat corespondenţa, istoria păstrării, tipăririi şi comentării acestor texte, inclusiv despre contrafacerile şi falsurile comise pe traiectul valorificării lor pentru public. Eliberat de preocuparea de a comenta astfel de aspecte, voi aborda concret materialul scriptic la care am avut acces, fără parti-pris sau tendinţe moralizatoare; în comentariul proiectat, persoanele vor redeveni personaje, entităţi umane cu trăire şi împărtăşire o experienţă cu posibilă funcţie modelatoare, o experienţă uneori paroxistică dar la rândul ei structurată pe modele mitice şi culturale; ca functori ce dezvoltă un discurs epistolar, Eminescu şi Veronica îşi însuşesc pe rând funcţii, roluri (destinatar-destinatar) şi vehiculează relanti (texte) ce urmăresc evaluare partenerului, autoevaluarea, influenţarea prin tehnici de operare şi strategii ce activează latenţe ale limbajului şi virtuţi magice ale rostirii care nu atât exprimă cât creează o realitate. De la semnificaţia ambreiorilor de comunicare (apelativele, de regulă hipocaristice) şi a formulelor iniţiale şi finale, comentariul va trece spre depistarea umbrelor mitologice ce bântuie dialogul, la identificarea intriganţilor şi opozanţilor, funcţia promisiunii, tehnicile de consolare, proiecţia actanţilor în situaţii de conflict dup modelul Animus-Anima, motivul sorţii neîndurătoare ca fatalitate ce pedepseşte hybris-ul (depăşirea măsurii în fericire), fără a neglija efectele experienţei trăite asupra operei poetice.