161. OMUL IOV:
Este evidenţiat în cartea lui Constantin Abăluţă „Iov în ascensor. Iov în funicular” ( Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009). Gabriela Gherghişor, în „România literară” nr. 3 din 2010, explică: „Prezenţa, încă din paratext, a celor două utilitare moderne vine să întărească forţa de sugestie a inalterabilului şi fertilului simbol biblic: pe de o parte, prin semnificaţia mişcării repetitive în dublu sens, ascendent-descendent (fortuna labilis), iar pe de altă parte, prin ideea de recluziune deasupra golului ( limitarea şi fragilitatea condiţiei umane”. Continuă Gabriela Gherghişor: „Şi în fiecare om se ascunde un Iov rănit şi indignat, dar care mai păstrează un rest de credinţă în divin sau de bucurie în faţa miracolului existenţial”;

162. ALGORITMUL ROMANULUI POLIŢIST:
L-am întâlnit prezentat de Cosmin Ciotloş într-o cronică la romanul „Viaţa începe vineri” de Ioana Pârvulescu şi publicată în „România literară” nr. 3 din 2010: „Într-un eseu celebru din 1934, „Modalitatea şi tehnica romanului poliţist”, Camil Petrescu schiţează maliţios algoritmul genului acestuia popular. (Ceea ce nu l-a împiedicat, cu un an înainte, să-l folosească în mod consecvent în „Patul lui Procust”). E vorba întotdeauna, spunea el de două trasee narative, amândouă ducând către crimă. Cel dintâi e de obicei pus în evidenţă cu ostentaţie. De-a lungul lui sunt presărate indicii din ce în ce mai clare, însă, se va dovedi la urmă, fără excepţie, amăgitoare. Adevărata pistă e cea de-a doua, permanent vizibilă, dar semnificativă numai pentru ochiul versat al investigatorului”;
163. CARACTERISTICILE
POEZIEI TRANZITIVE:
Au fost reliefate de Gheorghe Crăciun în eseul „Aisbergul poeziei moderne” ( Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002): 1. este scrisă de tipul liric denotativ, preocupat de cotidian şi nu de transcendent, de mesaj şi nu de limbaj; 2. s-a născut odată cu poezia reflexivă simbolică; 3. e directă, democratică, mizând pe metonimie şi nu pe metaforă; 4. ea respinge în întregime postulatele „purităţii”, „ermetizării”, „obscurităţii” limbajului din poezia modernistă; 5. nu e o poezie a transcendentului, ci una a contingenţei „pline”, a existenţei cotidiene, a obiectelor şi enunţurilor clare; 6. face limbajul cât mai permisiv comunicării, îl deschide făcându-l cât mai verosimil; 7. se adresează direct cititorului, apropiindu-se direct de poezia existentă în lucruri; 8. ea nu mai separă lumea în poezie şi real, unde poeziei îi revenea un spaţiu ideal, epurat de concret; 9. acest tip de lirism se pune la dispoziţia realităţii, a cititorului; 10. devine o poezie cu întrebuinţare; 11. acest tip de poezie are în vedere o sensibilitate umană reală; 12. pactul cu realitatea al poetului tranzitiv este de cele mai multe ori un pact al adevărului, al autenticităţii şi sincerităţii, al mărturiei documentare şi mărturisirii; 13. ea transcende copierea realităţii, producând semnificaţie.
Poezie tranzitivă a scris Bacovia în „Stanţe burgheze”, iar din afară Witman, Ezra Pound, Pessoa sau Kavafis.

164. TACTICA BOLŞEVICĂ:
Am întâlnit-o în „Convorbiri literare” nr. 1 din 2003 într-o formulare dată de Dan Mănucă: „Robul trebuie măgulit pentru ca lanţul să poată fi suportat”;

165. SIMONA – GRAZIA DIMA
DESPRE POEZIE:
1. „un soi de rachetă pornită din tine”; 2. „subita declanşare a furtunii”; 3. „o cunoaştere mai deplină”; 4. „curajul de a numi lucrurile în tot ce au ele mai regal”; 5. „lavă a libertăţii”; 6. „călător pe scurtăturile vieţii” 7. „un elev care învaţă conştiincios inventarul creaţiilor lumeşti”;

166. COMPLEXUL INOCENŢEI: Sintagmă pe care am întâlnit-o la Radu Pavel Gheo şi prezentată în „Timpul” nr. 4 din 2003 ca reflexie în urma citirii cărţii de memorii „Amintiri deghizate” de Ovid S. Crohmălniceanu: „Mi-am amintit de nenumăraţii intelectuali şi politruci care azi exaltă valorile democraţiei într-o limbă de lemn căreia doar greşelile de exprimare îi mai dau oarecare farmec. Am sărit cu o sută de ani în urmă, la Caragiale şi „soţietatea fără prinţipuri, care va să zică că nu le are”. Toţi oamenii aceştia, foşti şi actuali lideri de opinie, nu se simt şi nu vor să se simtă vinovaţi de nimic. Aşa cum unii nefericiţi trăiesc permanent un complex al vinovăţiei, indivizii ferice de care am pomenit şi-au dezvoltat un acut complex al inocenţei”;

Născut la 10 aprilie 1951 în localitatea Cervenia, judeţul Teleorman, Mircea Scarlat avea rădăcini adânci şi în solul moldovenesc. Părinţii săi, Melania şi Marcel, s-au născut şi au trăit un timp în satul Borolea (comuna Hăneşti, judeţul Botoşani) de unde, luaţi de tăvălugul istoriei, au fost deportaţi cu D.O. („Domiciliu Obligatoriu”) undeva, în Câmpia Burnasului. Deşi născut acolo, Mircea Scarlat şi-a dorit mereu să vină la origini, în Moldova. Într-un interviu acordat lui Romulus Toma şi publicat în volumul „Mircea Scarlat, in memoriam”, tatăl autorului primei „Istorii a poeziei româneşti” spune: 1. „Deşi iubea oamenii acestor locuri, gândul şi sufletul său se îndreptau cu pioşenie spre Ipoteştii şi Botoşanii care-l încântaseră în drumeţiile sale, în vacanţe, când mergea la bunici”; 2. „Vara pleca cu mamă-sa în Moldova, cutreierând pe jos Ipoteştii cu „pădurea de argint” şi locul despre care aflase. Era îndrăgostit de poezia lui Eminescu. Nu se plângea de oboseală în aceste situaţii”.

Cele afirmate pot sta la baza unei posibile explicaţii privind locul pe care îl ocupă Eminescu în „Istoria poeziei româneşti”, despre care, într-un cuvânt introductiv la ediţia a II-a, Nicolae Manolescu, fostul lui profesor, este îndreptăţit să spună: 1. „…o „Istorie a poeziei” noastre, unică şi până la el şi după el”; 2. „un proiect de anvergură”; 3. „Mircea Scarlat îşi cunoaşte subiectele investigate în cele mai mici amănunte”; 4. „se observă un viu scrupul al exactităţii”; 5. „…nu e, totuşi, opera unui istoric literar de modă veche”; 6. „el era un cititor modern, influenţat de Călinescu şi de noua critică”; 7. „documentul nu înăbuşă valoarea nicăieri”; 8. „multe capitole, observaţii etc. sunt personale”.

În „Cartea a treia” din „Istoria poeziei româneşti”, Mircea Scarlat îi acordă lui Eminescu peste 130 de pagini structurate pe teme precum „Locul lui Eminescu”, „Eminescianismul”, „Junimea fără Eminescu”, „Curentul Eminescu” etc.
Conştient de marea sa capacitate de a asocia şi disocia, Mircea Scarlat punctează atunci când face o SITUARE ÎN TIMP a lui Eminescu: 1. „Criticii sunt de acord astăzi că Eminescu este reperul fundamental în istoria poeziei. Este însă cazul să ne întrebăm periodic, de ce spunem aceasta?”(p.37); 2. „Apariţia lui Eminescu a fost în egală măsură aşteptată, necesară şi imprevizibilă”(p.38); 3. „Diferenţa fundamentală între Eminescu şi predecesorii săi nu constă în elementele intrate în sinteză, ci în modul cum se operează cu acestea”(p.39); 4. „…considerăm că” fenomenul originar” al poeziei române este TRĂDAREA LUI EMINESCU”. Deoarece el este poetul exemplar în mediul nostru cultural, poezia română modernă a constituit o sumă de încercări de a-l” trăda” iubindu-l…” (p. 42)(Aici aş exemplifica prin Arghezi care, observând că Eminescu a ales pentru poezia sa doar „cuvintele frumoase”, lui nu i-au mai rămas decât „cele urâte”, devenind original fără a-şi nega predecesorul); 5. „ivirea lui Eminescu a fost posibilă şi graţie „stabilizării limbii”(p. 45); 6. „locul lui Eminescu se datorează apariţiei unui talent ieşit din comun într-un moment istoric care, graţie maturizării limbii şi convenţiei poetice, permitea obiectivarea plenară a virtualităţii lor artistice”(p. 52).

Capitolul intitulat „Eminescianismul” încearcă să-l scoată pe Eminescu dintr-o plasare strict istorică punând în discuţie FORŢA ARTISTICĂ a creatorului: 1. „Labirintul eminescian” are nenumărate intrări: poţi ajunge la el prin văzduh ori prin rădăcină de arbore”(p. 54); 2. „În analiza eminescianismului se impune să urmărim modul în care artistul – nu prea generos în expunerea părerilor despre artă – înţelege natura însăşi a actului poetic”(p. 66)(De aceea, Mircea Scarlat prezintă, atâtea câte sunt, opiniile lui Eminescu despre poezie, insistând pe teoria „imanenţei actului poetic”); 3. „Eminescianismul s-a constituit atunci când fascinaţia semnului l-a „acaparat pe poet”(p. 72)(Criticul crede că Eminescu a dus această fascinaţie până la obsesie şi că „începând cu perioada studiilor vieneze, poezia eminesciană a stat sub semnul semnului”); 4. „Eminescu plasează reflexivitatea pe acelaşi plan cu sensibilitatea”(p. 68); 5. „Dacă VIRTUALITATEA este deschisă convenţiilor poetice viitoare (din perspectiva cărora se va dovedi modernitatea lui Eminescu), REALITATEA estetică este o împlinire a convenţiei poetice a timpului său”(p. 83); 6. „Eminescu operează cu simboluri fără a fi poet simbolist”(p.85); 7. „Una din componentele fundamentale ale esteticii eminesciene este ARMONIA (cu care clasicii asociau FRUMOSUL, considerând-o o condiţie a acestuia”(p. 87)(Apoi Mircea Scarlat demonstrează cum Eminescu stabilea armonia la toate nivelurile, insistând pe palierul SEMNIFICAT – SEMNIFICANT); 8. „Un creator precum Eminescu, puternic interiorizat, îşi construieşte, inevitabil,o mitologie interioară”(p. 95)(Eminescu va fi atras de mitologia dacică, foarte puţin de cea greco-latină, insistând pe modelul cosmologic platonician întâlnit în ipostaza de bard în „Geniu pustiu” sau de poetul artizan ilustrat în „Epigonii”, constatându-se ca semnificativă absenţa ipostazei de poeta ludens).

Sistematizând ipostazele lirismului la Eminescu, Mircea Scarlat descoperă: 1. Lirismul reflexiv (ca ipostază definitorie); 2. Lirismul vizionar ( este cel mai spectaculos sub raport estetic, este cel mai durabil şi dă forţă lirică); 3. Lirismul satiric ( prin care afectivitatea se manifestă pătimaş); 4. Lirismul confesiv (care, de fapt, este nedefinitoriu pentru Eminescu); 5. Lirismul obiectiv ( care este preponderent); 6. Lirismul gnomic ( pândit de pericolul discursivităţii, impersonal, neconfesiv). Continuă Mircea Scarlat: „În practica artistică a fost abandonată de mult convenţia clasicizantă ilustrată de Eminescu, dar poezia lui continuă să fascineze”(p. 134).

După Arghezi, cel care a ales „cuvintele urâte” spre a le da valoare în poezie, l-aş aminti pe linia neclasicizantă, dar venind din Eminescu, pe Nichita Stănescu. Nemaiavând ce lua (cuvintele „frumoase” le alesese Eminescu, pe cele „urâte” Arghezi), a luat „necuvintele”. Linia continuă cu Ana Blandiana care, la rândul ei, a luat necuvintele şi le-a ancorat în temporalitate. Se pune o întrebare: CINE URMEAZĂ?

Revenind la Mircea Scarlat, ne vom opri la o întrebare a acestuia: „Fără Eminescu, ce ar fi însemnat, oare, „Junimea” în istoria poeziei româneşti? Am mai fi privit-o cu atâta veneraţie? Am mai fi amintit-o atât de des?” Apoi demonstrează că, de fapt, Eminescu i-a asigurat celebritatea de care se bucură şi astăzi şi pune ca sigură existenţa unui curent Eminescu.
De remarcat că în paginile atribuite lui Eminescu, Mircea Scarlat este primul şi singurul până acum, care găseşte o relaţie între „Luceafărul” şi „Glossa”. Deşi de facturi diferite, în concepţia criticului, ambele poezii se bazează pe raportul dintre PRIVIRE şi GÂNDIRE (p. 118 – 120). Mircea Scarlat demonstrează cum alegoria „Luceafărului” poate fi decodată în sensul indicat de „Glossa”. Concluzionează criticul: „Deşi organică, apariţia lui Eminescu îi surprinsese nepregătiţi pe poeţii români.

Aceasta a făcut ca, îndeosebi după 1883 (…) marele poet să aibă o influenţă modelatoare nedorită, în sensul producerii de epigoni ale căror versuri de serie invadaseră presa literară, provocând o adevărată inflaţie. Numai în acest context putem preţui la adevărata-i măreţie importanţa istorică a lui Macedonski, cel care, dinamizând climatul poetic, a creat premisele „trădării fecunde a lui Eminescu”.

Mi-au plăcut întotdeauna cărţile care şi-au transformat posibila prefaţă în argument. Fiindcă un argument, prin concizia şi obiectivitatea lui, spune despre autor ceea ce filozoful Gabriel Liiceanu afirma cu tărie despre OM: „ …este singurul animal nedeterminat deoarece este singura fiinţă care se defineşte fără încetare prin succesiunea limitelor de depăşit şi de atins care alcătuiesc parcursul unei vieţi”. Cartea Angelei Paveliuc – Olariu intitulată „O viaţă…” (Editura ART XXI, Iaşi, 2009, 325 p. , preţ neprecizat) ne obligă să abandonăm vorbirea despre alcătuirea ei, căci, în definitiv, fiecare îşi prezintă viaţa cum crede, şi să găsim toate punctele cheie care alcătuiesc OM-ul ce a scris această carte. Apelez la Gabriel Liiceanu fiindcă se simte în text prezenţa celui de-al patrulea ochi, un ochi al spiritului, cu ajutorul căruia autoarea trece deseori dincolo de „coaja” evenimentelor. Ori numai cu acest ochi, spunea filozoful, se poate vedea frumuseţea lucrurilor.

Copil „cu o imaginaţie bogată, cu un chef de joacă continuu, cu o fire veselă, gata oricând de zbenguială”, fără să obosească vreodată în „activitatea” sa, întreaga copilăria a Angelei Paveliuc- Olariu, cu evenimentele ei, anunţa omul deosebit ce avea să devină. Era o copilărie a socializării şi nu a izolării. Azi, când copiii se refugiază în televizor, internet şi discotecă fără discernământ, contribuind la „obosirea” lor precoce, e reconfortantă metoda propusă de a ieşi din izolare, aceea de a fi prezent de copil la marile evenimente ale satului alături de ceilalţi: „Veselă mereu, cu un optimism caracteristic vârstei, mergeam la aceste adevărate spectacole, nunţile din sat”. Angela Paveliuc-Olariu îşi pune copilăria în oglindă cu cea a marelui povestitor Ion Creangă, cel puţin prin secvenţele vizând cânepa Vasticăi sau plecatul cu colindatul prin sat.
„Zborul din cuibul părintesc” a avut prima „escală” la Liceul teoretic de fete din Botoşani: „Începutul a fost foarte greu şi foarte trist. Am simţit că totul s-a terminat, când, tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce m-a dus la internat, „m-a instalat acolo, cu toată zestrea mea”, mi-a dat de grijă să fiu cuminte etc. s-a întors şi a plecat… M-am simţit, atunci, a nimănui într-o lume străină de care mi s-a făcut frică şi, bineînţeles, am plâns… Am plâns mult, ca de altfel, şi-n zilele care au urmat”.

Apoi la Facultatea de filologie, secţia de istorie-română, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi:
„…fiică de preot, care nu avea dreptul să stea la cămin, nu avea drept la bursă, nu avea drept să meargă în tabere etc. Cu acest statut ingrat, dublat de sărăcia părinţilor, care se descurcau greu cu doi copii la şcoală, nu am început facultatea sub o zodie luminoasă. (…) Realizam cu amărăciune că lumea nu e atât de bună, atât de frumoasă şi nicidecum atât de dreaptă, după cum mi-o prezentaseră, mie, părinţii”.

Cele trei etape (copilăria, liceul şi facultatea) coparticipante la procesul devenirii OM-ului Angela Paveliuc-Olariu reflectă paşii făcuţi în trecerea de la „a avea” la „ a fi”. Sunt revelatoare următoarele secvenţe reale când copilul sau adolescentul de atunci nu-şi dădea seama că acestea reprezentau obstacole pe care Dumnezeu le presară pe calea iniţiatică a fiecăruia, ele fiind depăşite de firile tari, morale, pline de credinţă, aşa cum este şi Angela Paveliuc-Olariu: 1. „Trăiam modest, într-o casă bătrânească, tradiţională, spun acum, cumpărată cu greu, o casă potrivită pentru etnograful ce avea să fiu, o casă cu prispă de jur împrejur, cu camere mici, cu geamuri mici prin care lumina pătrundea cu zgârcenie”; 2. „Am terminat liceul având ca uniformă un şorţ negru, făcut dintr-o haină preoţească şi un palton, făcut dintr-un palton de-al mamei, transformat. Mi-aduc aminte că într-un an m-a prins venirea iernii încălţată cu pantofi decupaţi”; 3. „Prost îmbrăcată, urâţică, ca să nu spun altfel, slabă ca orice adolescentă, destul de timidă, aruncată într-o lume ostilă faţă de originea mea socială, privită cu îngăduinţă de colegele mele din Iaşi, unele foarte bine îmbrăcate, îndrăzneţe, chiar cu tupeu, uneori, stăteam mai tot timpul retrasă deşi doream să comunic mai mult”. Din această perspectivă, şi din cele ce urmează în cartea în discuţie, am convingerea că Angela Paveliuc-Olariu a primit acea stare de graţie care o poate înscrie în marea familie a „fiului risipitor”.

„Perioada câmpulungeană” a fost etapa în care a învăţat „meseria” de etnograf . A reorganizat muzeul din Câmpulung – Moldovenesc transformându-l dintr-un muzeu mixt în unul specializat având ca preocupare „cultura tradiţională a lemnului” şi participa lunar la întrunirile de la Cluj, organizate la nivel academic. Tot în această perioadă şi-a organizat timpul cu folos maxim: 1. „ore pentru suflet şi minte (studiu, lectură)”; 2. ore de lucru în depozitele muzeului”; 3. „ore dedicate ghidajului în muzeu”, 4. „ore dedicate îmbogăţirii cunoaşterii unui tărâm nou, ca acela de muzeograf”.

„Perioada botoşăneană” a început în 1968, având ca prim imbold apropierea de locurile natale. A început prin organizarea casei Nicolae Iorga, mergea la şantierele arheologice din judeţ, continua cu râvnă cercetările etnografice. A continuat cu Casa memorială „George Enescu” de la Liveni şi cu Muzeul „1907” de la Flămânzi. Acum şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Arta populară în zona etnografică Botoşani” care a avut darul să impună recunoaşterea zonei dintre Siret şi Prut ca zonă etnografică distinctă, demonstrând că această zonă „nu este o pată albă pe harta etnografică a României, ci este o zonă etnografică cu particularităţi distincte în arealul românesc”. A pus bazele Muzeului etnografic din Botoşani. Deşi plecată la Iaşi între timp, acest muzeu a fost realizat, însă regretă că s-a renunţat la un proiect al său, acela de a se înfiinţa „Galeria personalităţilor botoşănene”.

„Perioada ieşeană” a fost şi cea mai zbuciumată, la Palatul Culturii întâlnind oameni devotaţi unor proiecte, dar şi spirite malefice coordonate de directoarea A. I., din cauza căreia Iaşul nu are nici azi un muzeu în aer liber, idee pentru care Angela Paveliuc-Olariu a militat neîntrerupt. Dar au fost şi realizări mari precum organizarea sectoarelor „Obiceiuri de iarnă din Moldova” şi „Interiorul tradiţional din zona Iaşi”, alături de zile pline de conţinut, cu o trăire densă a unor momente deosebite organizate în sălile „Henri Coandă” sau „Sala Voievozilor”.

Cărţile de specialitate pe care le-a conceput au fost scrise greu: „Îmi cenzuram fiecare cuvânt, fiecare virgulă, ştiind sintagma „Verba volant, scripta manet”. Nu-mi plăcea şi nici astăzi nu-mi place, tot ce scriam. Comunicam pur şi simplu, precis, exact şi la” rece” nişte informaţii pe care la adunasem eu în timp”.

Angela Paveliuc-Olariu a dăruit cărţile sale, care nu au fost puţine, a primit cărţile altora cu dedicaţii, a primit cărţile etnografilor importanţi din lume. A avut şi are o corespondenţă vastă cu personalităţi marcante ale culturii dar şi cu oameni simpli. Sunt amintiţi, în acest sens, etnologul Elena Secoşan, istoricul de artă Corina Nicolescu, prof. dr. Nicolae Dunăre, cercetător etnolog Silvia Chiţimia, arheologii Emilia Zaharia, Nicolae Zaharia, Dan Teodor sau I. Mitrea, prof. dr. Mario Zamora (SUA), Paul Stahl (Franţa), Prof. dr. M. Coukey (SUA), dar şi oameni simpli precum Virginia Popovici, E.S sau Vasilică Clemenţa.

Călătoria a fost pentru Angela Paveliuc-Olariu un „minunat prilej de îmbogăţire a minţii şi sufletului”. Orice călătorie este prezentată pornind de la vârsta pe care o avea autoarea atunci sau de la o caracterizare a anotimpului, demonstrând o fire sensibilă: Ungaria („la 23 de ani”), Polonia („într-un început de toamnă minunată, cu o atmosferă plină de un farmec nostalgic”), Bulgaria („am vizitat-o într-o toamnă când se culegeau strugurii”), Cehoslovacia („pe care am vizitat-o iniţial în tinereţe”), Germania („printr-o excursie prin ONT pentru a cunoaşte şi alte zări”), Rusia („la început de vară”), Austria („într-o primăvară cu soare generos, cu flori multe, cu verdele crud al peluzelor atât de meticulos aranjate”), Elveţia ( „într-o primăvară plină de poezie şi optimismul caracteristic acestui anotimp”), Macedonia („în vara anului 1984”), Grecia („doream demult să vizitez Grecia cu toate „minunile” ei), Ucraina şi Basarabia. Am lăsat la urmă această ţară pentru că aici, la 30 martie 1938, s-a născut, în localitatea Alexandreni, Angela Paveliuc –Olariu, motiv pentru care prezentarea să fie plină de duioşie şi melancolie: „Aşa am avut ocazia să-mi revăd satul unde m-am născut eu, din părinţi originari din ţinutul Botoşanilor…

Aşa am ajuns într-o duminică la Tipleşti, unde m-am oprit cu emoţie firească la biserica din sat, în care a slujit tata cu atâta amar de vreme în urmă( circa 65 de ani). Era o nuntă şi preotul slujea, dând binecuvântarea la sfârşit mirilor. M-a privit, crezând că am venit cu nuntaşii. Am asistat până la sfârşit şi apoi i-am spus cine sunt. S-a bucurat, dar m-ai mult m-am bucurat eu când am auzit pe cineva dintre cei care ne ascultau, spunând că l-a cunoscut pe tata, că-şi aminteşte de ziua botezului meu, continuând fără să-l întreb, să-mi spună, că mai există şi casa în care m-am născut… Era un bătrân cu mintea clară, care-şi amintea totul despre tata, despre noi. Mi-a povestit cât de mult iubea tatăl meu caii, spunându-mi când am ajuns la casa unde m-am născut, că, într-un loc, ce mi l-a arătat, cu precizie, era un par de care lega tatăl meu mânjii, pentru a-i mâna de jur împrejur, ca pentru a-i dresa … într-un fel! Casa era închisă. N-am putut intra. Stăpânii actuali locuiau în altă parte. Am privit cu emoţie firească, casa modestă din care am plecat de mult, de atâta vreme, în lumea largă… ca luată parcă de un şuvoi ce m-a purtat prin atâtea şi atâtea locuri, printre atâţia şi atâţia oameni… Am mai privit încă o dată şi am plecat, mulţumindu-i lui Dumnezeu că mai pot să-i spun mamei la întoarcere, că i-am văzut căsuţa tinereţii ei”.

Adeptă a dictonului „Eşti un om mai bogat dacă ai prieteni”, Angela Paveliuc-Olariu are vocaţia prieteniei. Respectând suma de reguli ce defineşte prietenia în sensul dat de Nit Bharthari ( 1. îndepărtează pe cei răi; 2. îndeamnă la bine; 3. păstrează secretele; 4. dă la iveală meritele; 5. nu-l părăsi pe cel căzut în nenorocire; 6. dă când trebuie), autoarea se autocaracterizează: „Îmi sunt dragi oamenii cu calităţile şi defectele lor. Nu-mi place să judec pe nimeni. Consider că n-am nici dreptul şi poate nici nu mă pricep. Sunt deseori conciliantă pentru că am nevoie de oameni în jurul meu, pe care îmi place să-i socotesc şi prieteni”. Sunt amintiţi Eugenia Ursescu, Elena Olteanu, Maria Goţac, Corina Nicolescu, Georgeta Stoica, Dana Petrariu, Gheorghe Median, Liviu Octavian Şovan, Ion Nicorici, Ion Ilie, Aglaia Corneanu, Mircea Puşcaşu şi pe „minunaţii oameni adevăraţi, curaţi la suflet, înţelepţii oameni ai satelor româneşti pe unde am făcut cercetări într-o viaţă de etnograf”.

Cu o bogată activitate ştiinţifică şi profesională, pe lângă cărţi, Angela Paveliuc-Olariu a scris şi foarte multe articole de specialitate, a participat la congrese, a organizat expoziţii de artă populară românească în străinătate, a susţinut cursuri şi prelegeri de specialitate la universităţi mari ale lumii. În 1981 a fost delegată de Ministerul Culturii să organizeze în Seattle (SUA) o expoziţie intitulată „Arta populară românească”. În 1983 participă în Canada la al XI-lea Congres de Ştiinţe Antropologice şi Etnologice susţinând lucrarea „Cultura populară tradiţională din România în contextul actual”, iar în 1986 participă la Congresul de Antropologie şi Arheologie din Anglia. În 1990, primul an după revoluţie, participă, în Portugalia, la Inter-Congresul de Antropologie şi Etnologie cu o comunicare intitulată „Simbolistica motivelor de pe ouăle încondeiate”, în 1993 participă în Mexic la al XIII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Etnologie într-o companie selectă, delegaţia fiind compusă şi din prof. dr. Romulus Vulcănescu, prof. Ioan Meiţoiu şi prof. George Anca şi unde prezintă lucrarea „Elemente specifice şi simbolistica arhitecturii populare tradiţionale din România”, în 1997 participă , în Turcia, la Congresul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului şi exemplele ar putea continua.

„O viaţă…” e mai mult decât un jurnal, e romanul unei vieţi. Angela Paveliuc-Olariu nu se teme, cum o făcea Noica, la ideea că cineva îi poate umbla prin gândurile lui, şi din această credinţă, ne prezintă istoria unei deveniri. Cu toate acestea, este evidentă tentaţia de a respecta ceea ce Gabriel Liiceanu numea „principiul jurnalului”: „… unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea ( te ajut să ajungi la tine prin mine).

Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit în care „eu” şi „tu”, străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine”. Ultimul capitol, „Gânduri răzleţe – mărturisiri”, prin tăria reflecţiile ca rezultat al unor trăiri intense, completează interiorul sufletului Angelei Paveliuc-Olariu. Reţinem: 1. „Florile sunt dăruite de Dumnezeu pentru a ne aduce raiul pe pământ”; 2. „O casă fără cărţi ar fi ca un trup fără suflet”; 3. „Să scrii, dar să şi crezi, să lupţi pentru puţină veselie şi bună dispoziţie. Acest lucru se impune ca o DATORIE”; 4.”Dumnezeu nu ne vrea trişti, iar deznădejdea e păcat capital”; 5. „Nefericirea izvorăşte, uneori, din suflete seci, pustiite, din minţi rătăcite, din ambiţii prosteşti, din dorinţe nebune, din lăcomie fără margini, din avariţie şi din…pedeapsa lui Dumnezeu”; 6. „În orice împrejurare trebuie să ai tăria să întinzi o mână către cine are nevoie”; 7. „Bunătatea nu este un troc, îţi dau – îmi dai”; 8. „Răutatea este sentimentul care ne detronează de pe un „soclu” ipotetic, acela de a fi consideraţi OAMENI”; 9. „Frumosul îl văd, cel mai des, şi-l percep sub aspectul simplităţii în toate, fără adaosuri de prost gust, fără falsuri de vreun fel”;10. „Simplitatea văzută nu ca sărăcie a minţii, a sufletului, simplitatea concepută ca o chintesenţă de gândire şi simţire, de spiritualizare a unei realităţi”; 11. „Mare păcat pentru cei care înţeleg şi simt exact cuvântul nedreptate, care înseamnă nerecunoaşterea calităţilor, a meritelor, a harului pe care-l are semenul tău într-o măsură mai mare decât tine…”;12.” Familia…este doctoria zilnică ce-ţi poate aduce sănătate, încredere, optimism” etc.

Cuante de sentimentalism, stropi de melancolie sau idei cu o simbolistică aparte izvorăsc din partea iconografică a cărţii care completează fericit fiecare capitol. Se simte aici „mâna” marelui artist fotograf Duşa Ozolin.

Deşi scopul scrierii acestei cărţi ar fi putut duce spre un subiectivism asumat, autoarea evită păcatul. „O viaţă…” este străbătută de la un capăt la altul de acea stare de obiectivitate pe care o au numai fiinţele morale, fiindcă Angela Paveliuc-Olariu: 1. iubind simplitatea, frumuseţea şi decenţa, calităţi definitorii în conferirea demnităţii şi respectului, s-a oprit la poarta postmodernului, atât de strident în manifestări; 2. convinsă că tot ce avem şi suntem se datorează numai şi numai lui Dumnezeu, este un om credincios, un om care acţionând cu gândul la divinitate este sigură că face pentru cei din jur; 3. pune pe primul loc familia, profesia şi lucrul bine făcut; 4. a iubit şi iubeşte necondiţionat satul care îşi ordonează existenţa în jurul sărbătorilor, atât cele din calendarul religios cât şi cele din calendarul popular; 5. este o familistă convinsă; 6. îşi iubeşte cu sinceritate prietenii, fiind un om cu vocaţia prieteniei; 7. detractorilor le-a răspuns apelând la măsuri creştineşti; 8. este dominată de o „simplitate” a sufletului caracterizată prin sinceritate, onestitate, curăţenie, omenie, smerenie, devotament, seriozitate etc., toate prezente în mod firesc; 9. iubeşte cărţile pe care şi le-a asumat ca pe cei mai buni prieteni, ca pe cea mai de preţ avere etc.

Cred că cele mai exacte cuvinte despre cartea Angelei Paveliuc-Olariu le-a spus Dana Petrariu: „O carte, un popas pe malul unui râu când leneş, când învolburat, când limpede, dar mereu cu apa dulce, te îndeamnă să-i urmăreşti „trecerea” şi devenirea şi goana către mare, în dorinţa de a-şi găsi împlinirea, menirea – aceea de a dărui”.

Cea mai frumoasă metaforă despre noroc:Trebuie să
fii calm şi încrezător. Dacă nu reuşeşti din prima oară, atunci
încearcă încă o dată, şi încă o dată… Fă-ţi în minte o cale, care
este a vieţii. Din când în când, te opreşti şi culegi un trandafir.
Dai, apoi, drumul la câte o petală în Grand Canyon şi aştepţi
Ecoul!
( Don Marquis – „Ceasul solar” )

A scrie un eseu despre „noroc” nu este o activitate uşoară. Câmpul semantic pe care îl acoperă conceptul este foarte vast, devierile de la sensul iniţial al cuvântului sunt duse spre limite nepalpabile, ca să nu mai vorbim că termenul este revendicat de toate disciplinele. Că aşa cum nu este român să n-o fi scris o poezie, tot aşa nu e scriitor, om de ştiinţă, cercetător, sociolog, psiholog etc. care să n-o fi pus personajele operei sale , metaforele, descoperirile , explicaţiile sau chiar paradigmele emise sub semnul componentelor ariei ocupată de familia acestui cuvânt.

A scrie un eseu de întindere despre „noroc” cere efort intelectual intens pentru documentare şi o acribie dusă până dincolo de limitele acceptate de dicţionar pentru definirea ei. Mai mult, ca totul să se numească „Lumea ca eseu” ( Ed. Agata, Botoşani, 2008, 160 p.) e o întreprindere curajoasă având în vedere că lumea, cel puţin de la Cezar… până la Cezar Vasilescu, a fost comparată în fel şi chip. Richard Wiseman de la Universitatea din Hertfordshire, întemeietorul „Şcolii norocului” din Marea Britanie, conchide după laborioase cercetări: „Nu este vorba de o inteligenţă ieşită din comun sau de o capacitate psihică deosebită pe care o posedă indivizii favorizaţi de soartă, ci, pur şi simplu, despre modalitatea de abordare a problemelor şi, mai ales, despre gândirea pozitivă sau negativă, a unora sau altora dintre oameni” ( vezi „Naţional” nr. 1769 din 4 ianuarie 2003). Cercetătorul englez a enunţat şi patru legi ale norocului: 1. Profită la maximum de şansele ivite în viaţă; 2. Ia hotărâri ghidându-te după intuiţie şi instinct; 3. Crede tot timpul că soarta e de partea ta; 4. Nu uita:orice eşec se poate transforma oricând în succes.
Aflat la graniţa dintre ştiinţă şi literatură, îmbinând cultura cu propria judecată şi punându-şi deseori biografia şi întâmplările celor apropiaţi ca suport pentru demonstraţii, demersul lui Cezar Vasilescu se intersectează adânc cu câmpul creat de legile enunţate de Wiseman. Să nu uităm că eseul nu e altceva decât o încercare ( essais = încercări), iar din această perspectivă sunt de apreciat propriile interpretări date de autor şi pe care doar ni le propune şi nu ni le impune.

Cezar Vasilescu defineşte „norocul” pornind de la raţiuni practice: „Paşapot temporar pentru a trece frontierele efemere ale Fericirii”, în comparaţie cu Shakespeare prin vocea Regelui Lear („Un nemernic de frunte ce nu deschide uşa unui sărman”), cu Nicolae Iorga („pârghia lenei”), cu Novalis („Norocul mi-l fac eu!”), sau cu poporul din care face parte. Dacă norocul a fost luat în primire de matematicieni, fericirea a fost apanajul psihologilor. Carol Rothwelt, un psiholog britanic, crede că a descoperit formula fericirii: F(ericirea) = P + 5E + 3H, unde P = caracteristicile personalităţii, atitudinea faţă de viaţă, adaptabilitatea şi forţa de a depăşi dificultăţile; E = existenţa, sănătatea, stabilitatea financiară şi relaţiile de prietenie; H = nevoile superioare, încrederea în sine, aşteptările, ambiţiile şi simţul umorului. Pentru eseistul în discuţie norocul este ca o taină pusă sub semnul întrebării hamletiene rămase eternă „A fi sau a nu fi”, deseori renăscut dintr-un ghinion şi pronunţat într-o frecvenţă uimitoare prin negarea sa („nenorocire”).

Cezar Vasilescu pune norocul în relaţie cu probabilitatea, întâmplarea şi acţiunea. Deşi este de acord cu Mircea Eliade când spune că omul este înzestrat cu două însuşiri fundamentale privind spiritul – inteligenţa şi imaginaţia -, Cezar Vasilescu vine şi demonstrează că acestea nu s-ar dezvolta dacă n-ar exista întâmplarea şi speranţa, concepte venite din sfera extinsă a norocului. Întâmplarea este sesizată de autor şi în opera lui Mihail Sebastian. Rolul ei e unul special, fiindcă e pusă sub semnul premoniţiei ca posibil factor modificator al destinului.

Scriind despre „Cartea cu prieteni” a lui Fănuş Neagu, o face doar pentru a demonstra că uneori „norocul” cade victimă unui act de trişare sau, şi mai grav, ca în „Eseu…cu postdecembrism”, unui act de trădare.

Două eseuri, cele despre Vouvenargues şi La Rochefoucauld, alcătuiesc o paralelă suficient de explicită. În timp ce „Roşfuco” ( cum scrie eseistul) „consideră norocul o întâmplare ce poate fi aşteptată cu încredere, fără ca această virtute să se transforme în viciu, „Vovnarg” (cum scrie eseistul) „mizează numai pe acţiune”. Întâlnim la La Rochefoucauld: 1.” norocul este o întâmplare”; 2. „o întâmplare aşteptată şi, de multe ori, pregătită”; 3. „norocul este întâmplare în măsura în care ţinem seama de faptul că viaţa însăşi este făcută din întâmplări”; 4. „norocul este un merit, iar meritul oamenilor îşi are anotimpul lui. Întocmai ca fructele care se coc şi, uneori, îţi cad de-a dreptul în coş”;
5. „natura are grijă să dea calităţile, iar norocul să le pună în aplicare” etc., aşa cum întâlnim la Vouvenargues: 1. „raţiune fără acţiune nu are nici o valoare”; 2. „plătim scump cele mai mărunte lucruri, căci ele ne vin numai de la raţiune”; 3. raţiunea şi sentimentul se sfătuiesc şi se înlocuiesc rând pe rând”; 4. „pasiunile i-au învăţat pe oameni să judece” etc. După cum îl cunoaştem, dar şi după cum concluzionăm citind „Lumea ca eseu”, Cezar Vasilescu este un „Vovnarg” veritabil.

Piesa lui Richard Noah, „Omul care aduce ploaia”, este decriptată din perspectiva norocului de a întâlni la timp „omul bun” în persoana „omului care aduce ploaia” capabil „ să le deschidă ochii asupra semenilor lor, să înveţe să le preţuiască tot ce-aveau frumos şi, mai ales, să descopere iubirea”.

Într-un alt eseu în care autorul, pe drept cuvânt, se întreabă „ ce-o fi căutând snobilimea literară prin rafturile Americii de Sud atâta vreme cât au la îndemână un uriaş prozator român, Eugen Barbu?”, pune sub semnul zarului şi acţiunile personajelor din „Săptămâna nebunilor”: „ O lume a găunoşilor, trişorilor, cartoforilor prăpădind sau făcând peste noapte averi. Cei ce-au eşuat într-o iubire „ domestică” vor înţelege vreodată dragostea devoratoare dintre Hrisant şi Hrisula, ca a doi peşti piranha, ce se urmăreau unul pe celălalt?”. Nu, n-o vor înţelege, zicem noi, fiindcă lumea celor enumeraţi face parte din zona patologicului. Asociaţia Americană de Psihiatrie consideră jucător patologic pe cel care îndeplineşte cel puţin cinci criterii din următoarele zece: 1.”are o preocupare frecventă pentru jocuri de noroc”; 2.”simte nevoia de a creşte cota sau frecvenţa pariurilor”; 3.”face eforturi repetate de a reduce sau stopa jocurile de noroc”; 4.”este irascibil sau neliniştit dacă nu poate juca”; 5. „jocul devine o cale de a depăşi unele probleme sau de a ieşi dintr-o stare”; 6. „a pierdut în repetate rânduri, dar revine cu scopul de a recupera”; 7. „îi minte pe cei apropiaţi pentru a putea recupera”; 8. „comite acte ilegale ca să-şi facă rost de bani de joc”; 9. „neglijează sau pierde anumite relaţii interpersonale semnificative: şcoală, familie, serviciu, carieră”; 10. „recurge la împrumuturi pentru a-şi procura bani” ( vezi „Naţional” nr. 1772 din 7 ianuarie 2003).

Câteva întâmplări care îl au ca protagonist pe Marin Preda, relevă o pasiune a acestuia din care cititorul poate concluziona că „monşer”-ul nu era chiar aşa de zgârcit.

Şcoala filosofică a lui Pitagora consideră numărul ca principiul tuturor fenomenelor materiale şi spirituale. Pretextul norocului precum şi întreaga teorie care vizează numerologia sunt aplicate unor personalităţi precum Eminescu, Nichita Stănescu, Toma Caragiu, Laura Stoica, Napoleon, Vasile Blendea, Ileana Stana Ionescu, Pablo Coelho, Hemingway, Arghezi, Brâncuşi, Dumitru Bălăeţ, Goethe, Birlic, Romulus Vulcănescu, Tolstoi, Caragiale, Rebreanu, Dante şi alţii. Scriitorul Marius Tupan, ca să luăm un exemplu, aflat sub existenţa numerologică a lui 13, va fi mai greu de înţeles: „… stilul tupanian va îmbrăca veşmintele parabolei, ceea ce îi dă scrierii sale o notă de inaccesibilitate la publicul larg ( atât de îngust, după canoanele receptării artei!), spre deosebire de Pompiliu Constantinescu la care cifra 13 semnifică norocul, aducătoarea „ceasului cel bun” şi împreună cu el a clipei învingătoare.

Referindu-se la prenumele său, acela de Cezar, autorul îl consideră un nume norocos.
Deschidem „Numele meu” ( Leon Magdan, Editura Corint Turism, 2004, 32 p.), în fapt un mic dicţionar ortodox, găsim la pagina 12: „Cezar, Cezara – din latină: divin, acest nume aminteşte faptul că fiecare om , bun sau rău, sfânt sau păcătos, poartă ceva divin în el. Sufletul său, conştiinţa sa, viaţa ce palpită în toată făptura omului sunt semnul prezenţei lui Dumnezeu, în tot ceea ce suntem şi în tot ceea ce facem”. Ceea ce este foarte adevărat în ce-l priveşte pe eseist. Şi aceasta dacă nu asociem numele cu sonoritatea specială pe care ne-o dă pronunţarea „ ce zar!?” Altfel, se aud voci, zgomote de zaruri, sunetele speciale ale monedelor, scrâşnetul mut al neuronilor în situaţii cheie de mutări pe tabla de şah, picuratul sec al broboanelor de sudoare ivite în aşteptarea unei cărţi ce poate veni la ţanc într-un joc de poker, sunetul de tablă izvorât din faţa hâdă a trişorului, gesturile furişate şi şoptite ale trădătorului sau zâmbetul binefăcător al omului bun…

Recuzita care însoţeşte norocul are pentru Cezar Vasilescu semnificaţii precise: şahul = inteligenţă, tablele = noroc, zarul = credinţa într-un destin stabilit, cărţile de joc = simbolul vicleniei şi egoismului, visul = dorinţă a cărei împlinire impune alte manifestări ale vieţii etc.

Un stil elevat, o coerenţă impecabilă a demersului , un grad de subiectivitate asumată, idei supuse unor demonstraţii şi argumentări perfecte precum şi uşurinţa cu care se mişcă autorul în vastul câmp al domeniilor cercetate, fac din Cezar Vasilescu un eseist de forţă. Meritul de a ne face să simţim mărirea şi decăderea prin noroc e mare. „Lumea ca eseu”, cea de-a cincea carte scrisă de Cezar Vasilescu după „Un pretext curricular pentru manualele alternative din clasa a VIII-a” (2001), „Articole şi eseuri” (2004), „Nevoia de singurătate” ( roman, 2006) şi „Aventura ca o viaţă” ( roman, 2006), este alcătuită din alte 95 de eseuri a căror finaluri, adevărate reflecţii ale unui om care i-a citit pe marii moralişti, îl recomandă a fi un adevărat Vouvenargues al Botoşaniului.

“CUVÂNTUL EVANGHELIEI ÎN FORMA LUI CEA MAI APROPIATĂ DE ORIGINAL, DAR ŞI CEA MAI ADECVATĂ PENTRU SUFLETUL UNUI CREŞTIN MODERN”

(Lansare: Cristian Bădiliţă, “Noul Testament – Evanghelia după Ioan”, ed. Curtea Veche, colecţia “În afara colecţiilor”, 2010, 508p., format 13X20 cm, copertă Griffon and Swans, ISBN: 978-973-669-906-1, ediţie bilingvă, cartonată, preţ 33 ron, introduceri, traducere, comentariu şi note patristice de Cristian Bădiliţă)

După o lansare de succes ( 14 februarie 2010 ) la Teatrul Naţional din Bucureşti, având ca vorbitori pe Laurenţiu Constantin Erbiceanu, Francisca Băltăceanu şi pe actorul Victor Rebenciuc, Cristian Bădiliţă şi-a ales locurile natale(27 martie 2010, Botoşani, Sala de Marmură a Teatrului „Mihai Eminescu”) pentru o prezentare mai de suflet a recentei sale lucrări, „Evanghelia după Ioan”. Reţinem, menţionând sursele, următoarele date despre autor şi carte:

1. „Cristian Bădiliţă, (n. 27 martie 1968, Săveni, Botoşani) s-a impus de-a lungul timpului ca poet, eseist, patrolog. A obţinut titlul de doctor în istoria creştinismului timpuriu la Universitatea Paris IV-Sorbona cu o teză despre metamorfozele Anticristului pentru care, în anul 2005, a primit premiul Salomon Reinach al Asociaţiei Eleniştilor din Franţa. Stăpânind în amănunţime câteva limbi moderne plus greaca veche şi latina, el a tradus, comentat şi îngrijit numeroase antologii şi ediţii, printre care amintim:Miturile lui Platon, Evanghelii apocrife, Apocalipsa lui Ioan, Patericul etc. ( detalii pe www.cristianbadilita.ro ). Face parte din colectivul redacţional al revistei internaţionale de patristică Adamantius (Pisa). Din 22 decembrie 2009 coordonează revista electronică de informaţie şi analiză cultural-religioasă Oglindanet ( www.oglindanet.ro). Coordonator al Septuagintei în cadrul Colegiului Noua Europă, Cristian Bădiliţă, prin proiectul Noul Testament, continuă seria restituirilor Cuvintelor din cele două Testamente care alcătuiesc Biblia creştină, în forma lor cea mai apropiată de original şi cea mai adecvată pentru sufletul unui creştin modern.Astfel, traducerea comentată a Evangheliei după Ioan este al doilea dintre cele şapte volume ale seriei Noul Testament, iniţiată la editura Curtea Veche şi sprijinită de câteva instituţii de stat şi private. Această ediţie bilingvă, ce include atât traducerea în limba română, cât şi textul în greaca veche, urmează cu fidelitate ediţia stabilită de Nestle-Atland, adusă la zi de cei mai reputaţi savanţi internaţionali.”( preluare de pe invitaţia la lansare).

2. „În amplul comentariu din partea a doua se discută variantele de manuscris, cititorului oferindu-i-se, de asemenea, informaţiile filologice, istorice şi teologice necesare unei înţelegeri mai profunde a sensului. Câteva zeci de pagini sunt dedicate comentariilor Părinţilor Bisericii, punţi de legătură între autorii textelor Noului Testamen, pe de o parte, şi exegeză, liturghie, spiritualitate, pe de altă parte. Această traducere, destinată atât preoţilor, studenţilor în teologie, credincioşilor de toate confesiunile, cât şi celor interesaţi pur şi simplu de cuvântul lui Iisus Hristos, nu este numai o realizare ştiinţifică riguroasă, ci şi o mărturisire cinstită a credinţei creştine. Noul Testament „nu s-a scris la Fălticeni”, cum atrăgea atenţia, cu umor exasperat, un filosof român creştin. De aceea, Noul Testament trebuie tradus cu precizie de ceasornicar, comentat în contextul epocii sale, interpretat prin prisma înţelegerii patristice. Volumul de faţă încearcă să restituie Cuvântul Evangheliei în forma lui cea mai apropiată de original, dar şi cea mai adecvată pentru sufletul unui creştin modern.” ( preluare http://www.curteaveche.ro ).

(cuvinte cheie: „Sarea pământului”, „Du dialogue intérieur”, Radu Pavel Gheo, modelul ontologic al sferei de rază nulă, Unu-Multiplu, metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri, interpretarea Virgil Nemoianu)

Dialogul dintre Mihai Şora şi Leonid Dragomir continuă cu un şir de referiri la „Sarea pământului”, prima carte scrisă în România la peste două decenii de la „Du dialogue intérieur” şi publicată după încă un deceniu (1978), o carte considerată a fi „o foarte intensă reflecţie asupra limbii şi limbajului”. Mihai Şora prezintă astfel traiectoria acestei cărţi într-un regim dictatorial cum a fost cel ceauşist: „Sarea pământului a apărut în revistă în `68. Editura unde eram eu redactor-şef mi-a cerut cartea să o publice. Am dat-o şi mi s-au făcut observaţii. Atunci le-am zis să mi-o dea înapoi. Eu mai băgam citate în greceşte din ,,Evanghelia după Ioan”, iar un cenzor mai deştept decât cel de la revista „Familia” din Oradea s-a prins. Mi-a cerut să le scot şi eu n-am vrut. Cartea a apărut în 1978 datorită lui Mircea Ciobanu…”.

Răspunzând unei întrebări puse de Radu Pavel Gheo, ca parte integrantă a unui interviu publicat în „Timpul” din decembrie 2000, Mihai Şora spunea: „Nevoia de comunicare mi-am rezolvat-o prin oralitate. Ca intelectual, nu am vrut să particip în nici un fel la edificarea acelei societăţi. În momentul în care a intervenit o anumită deschidere, am fost solicitat din afară şi oarecum obligat să îmi scriu prima carte, acest re-debut în româneşte care a fost „Sarea pământului” şi care, în străfundul ei, era o carte de ontologie, dar pe care eu o începusem ca pe o critică a instrumentului comunicării, ca pe un fel de elucidare a problemelor limbajului… În momentul acela tema plutea în aer şi era şi un moment în care putea fi accesibilă publicului, fiindcă problema limbajului părea una strict instrumentală şi nu una de străfunduri filosofice, ca să spunem aşa. După ce mi-a apărut cartea asta, adică la o distanţă de treizeci de ani faţă de debutul meu în Franţa, am început să fiu solicitat. Şi atunci am mai scris în dreapta, în stânga, dar mi-am expus chiar punctul meu de vedere asupra problemelor pe care le abordam”.

Leonid Dragomir, având ştiinţa ruperii de ritmuri cu scopul de a stoarce informaţii de la interlocutor, trece abrupt la modelul ontologic al sferei cu raza de valoare nulă, în care: 1. raza, omologabilă cu verticala, este locul geometric al interiorităţii; 2. suprafaţa sferei, omologabilă cu planisfera, deci cu orizontala, ca loc geometric al exteriorităţii.

Geneza primei forme modelului şi evoluţia ei în timp este prezentată astfel de autorul său: 1. „…o viaţă întreagă am fost în căutarea lui, începând cu o primă schiţă a problematicii de ansamblu a gândirii mele produsă pe la sfârşitul studenţiei. Acolo tot încercam să imaginez un model care să corespundă la ceva ce nu puteam desluşi şi care era problema unui fel de Unu-Multiplu intricat în el însuşi”; 2. „abordarea strict analitică nu-mi convenea, abordarea vag holistică iarăşi nu-mi convenea: una mă etala în plan şi mă spulbera în multiplicitate, cealaltă mă absorbea într-un unu de nedesfăcut în articulaţiile lui”; 3. „în acel manuscris de prin 1937 / 38, pierdut între timp, am imaginat un model de tipul unei sfere, dar modelul meu nu era, ca să zic aşa, autonom, ci avea nevoie de un observator pentru a-şi explica multiplul pe care-l ascundea. Anume, avea nevoie de cineva care să-l vadă mişcându-se, care să-l perceapă întotdeauna sub o altă faţetă în mişcarea aceea. Deci, el îşi păstra unitatea, se repeta în multiplicitate, căci o avea, dar această multiplicitate îi venea cumva din manipulare şi dintr-un act de observare, nu-i era intrinsecă. Se-nţelege de la sine că tipul acesta de Unu-Multiplu nu m-a putut satisface”.

Această formă iniţială a modelului, pe care o cred inspirată din metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri a lui Cusanus, nu l-a mulţumit pe filosof fiindcă, în primul rând, era o sferă dimensională, „o suprafaţă care trebuia să se învârtă pentru a-şi revela multitudinea de aspecte” şi, în al doilea rând, legat de primul, nu era gândită paradoxal. De aceea, filosoful şi-a „perfecţionat” modelul, explicând: „În momentul când am făcut saltul în această contradicţie dărâmătoare a sferei de rază nulă şi ar fi trebuit să depun armele, mi s-au luminat brusc toate lucrurile. Am avut pe parcursul elaborării acelei lucrări intuiţia modelului care era clădit pe o contradicţie, raza de dimensiune nulă, a unei sfere a cărei suprafaţă era a multiplicităţii.

Pentru cititorul care vrea să-şi explice de ce R = 0, justifică Mihai Şora: „Dimensiunea nulă vroia să sugereze imediateţea centrului, în oricare punct de pe suprafaţă s-ar fi proiectat”.
Modelul este valabil fiindcă trei aspecte îi permit să mediteze asupra oricărui concept doreşte: 1. Este Unu şi în acelaşi timp Multiplu; 2. este Multiplu prin însăşi faptul de a fi Unu; 3. este tocmai Unu în multiplicitatea lui.

O interpretare interesantă a modelului propus de Şora o face Virgil Nemoianu în postfaţa la „Despre dialogul interior” (Humanitas, 1995), pag. 233: 1. „proiectând-o pe un plan, nivelul orizontal al actualităţii, al evenimentelor şi existenţei, s-ar desfăşura în faţa ochilor noştri”; 2. „sub şi dincolo de această orizontalitate absolută putem găsi dimensiunea verticală a potenţialităţii (analizată de Şora cu referire la aristotelica dynamis), care e inexistentă, dar nu mai puţin reală”; 3. „dacă vrem să răspundem unor întrebări privind originea sau temeiul, trebuie să folosim un model „topologic” , şi anume o implozie a tuturor punctelor de pe suprafaţa sferei către centrul ei şi, prin el, către un domeniu „radical diferit” din care se naşte continuu abundenţa potenţialităţii şi posibilităţii, conţinutul umplând sus-menţionata sferă de rază zero”; 4. „astfel, „mai multul” e întemeiat pe „şi mai mult”, nu pe „mai puţin”; 5. „în acelaşi timp, substanţa lumii, cea mai mare parte a realităţii, ar apărea că se formează din potenţialităţi de tot felul”.

Primim la redacţie numărul 4 (octombrie – decembrie 2009) al revistei de spiritualitate şi cultură românească “Lumină Lină” / “Gracious Light”. Din coperta a doua reţinem că: “Revista este redactată trimestrial de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, Capela Sf Apostoli Petru şi Pavel şi publică articole de teologie şi spiritualitate, istorie, literatură şi cultură, poezie şi proză în limbile română şi engleză”. Aflată sub directoratul preotului şi scriitorului Theodor Damian, botoşănean la origine, revista este distribuită în peste 20 de ţări.
Prof. univ. dr. Ioan N. Roşca publică studiul “Comunicare interculturală între similitudini şi diferenţe specifice” (p. 11), pornind de la convingerile că: 1. “Problema interculturalităţii suscită şi în prezent vii dezbateri, cu puncte de vedere diferite, de la cele antinomice şi până la cele care încearcă o sinteză între extreme”; 2. „Tema merită discutată şi clarificată, pentru că lămurirea ei prezintă importanţă şi pentru actuala politică în domeniul culturii, al relaţiilor culturale dintre state”.
Ioan N. Roşca trecând, mai întâi, prin Tzvetan Todorov, abordând poziţiile filosofice opozitive, „ care au absolutizat fie omul generic, fie omul concret-istoric” şi care se regăsesc în substanţialism, respectiv, relaţionism, se opreşte, în final, la Blaga, analizând cu limpezime filosofică cele două tipuri de influenţe între culturi şi pe care le-a evidenţiat poetul şi filosoful român: influenţe catalitice şi influenţe modelatoare. Studiul, în forma prezentată în revistă, este o demonstraţie care ne uşurează înţelegerea şi asimilarea concepţiei lui Blaga despre interculturalitate, un veritabil ghid ce ne poate însoţi „ pe actualul drum al integrării europene”.
Dr. Dumitru Olărescu, în studiul „Artele plastice în imagini filmice. Opere şi destine” (p. 19 ), folosindu-se şi de exemple concrete ( Eisenstein, Alain Resnais, Ion Bostan, Titus Mesaroş, Erich Nussbaum, Corneliu Mihalache, Adrian Petringenaru, H. G. Clouzot, Mirel Ilieşiu, Mircea Chistrugă, Vlad Druc etc. ) face o pledoarie, susţinută atât documentar cât şi ideatic, pentru filmul de artă care „…are o magie a sa inconfundabilă cu alte genuri şi specii ale cinematografiei de nonficţiune. Ea este alimentată de două surse importante: miracolul operei de artă, ce se află la baza filmului şi care poartă semnificaţiile, dimensiunile şi virtuţile artistice ale acesteia. Filmul de artă, având în memoria sa codul genetic al artelor plastice, teatru, muzică, coregrafie, presupune şi o imagine mai spectaculoasă decât un film obişnuit”. Cititorul studiului domnului Olărescu, deşi va avea senzaţia unor grefări pe un suport conservatorist, va consttata că există aici şi un optimism bazat şi e de ajuns să cităm finalul: „Şi, dacă credem în existenţa perioadelor ciclice, atunci actuala invazie neagră a ecranelor cu filme dure, violente, sexopatologice va ajunge la momentul critic de suprasaturaţie şi vor reveni filmele de artă, surprinzându-ne ca întotdeauna prin frumuseţea lor, prin substanţa purificatoare de general-uman”.
În „Memoria exilului românesc” (p. 31 ), Dan Anghelescu face o privire generală a presei româneşte din exil. Reviste precum „Destin” (apărută la Madrid în iunie 1951), „Luceafărul” (apărută la Paris în 1948 ), „Orizonturi” (apărută la Stuttgart în 1949) spre exemplu, ca prime manifestări revuistice ale exilului românesc, pline de „eminente lecţii de patriotism, valoroase studii, eseuri, pagini de excepţională valoare literară”, nu sunt, crede autorul, studiate, prezentate, sunt lăsate în umbră, „acoperite de o stranie tăcere”. În întâmpinarea problematicii puse de Dan Anghelescu vine prof. univ. dr. Mihaela Albu, propunând studiul „Contribuţii eseistice în revista „Luceafărul”: Mircea Eliade” (p. 35).
Din „Jurnalul” lui Mircea Itu (p. 59 ), merită să subliniem una dintre referirile la Constantin Noica: „Mi-a vorbit de filosofia greacă, de Aristotel şi Platon şi de filosofia germană, de Kant şi Hegel. Am reţinut ceea ce filosoful Noica evidenţia, şi anume că nu poţi să te formezi ca personalitate dacă nu citeşti aceşti autori. Mi l-a menţionat apoi pe Goethe şi parcă chipul i se însenină când i-a pronunţat numele. Lecturile din cultura română sunt deosebit de importante. Constantin Noica îmi orienta atenţia spre scriitori ca: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu şi Lucian Blaga, dar mai ales spre autori aflaţi în dizgraţia regimului comunist, cum erau următorii:Mircea Eliade, Emil Cioran şi Mircea Vulcănescu. A insistat asupra necesităţii învăţării limbilor străine, accentuând pe studiul limbilor clasice şi îndeosebi al elinei (greaca veche), iar, dintre limbile moderne, recomanda călduros germana”.
Vasile Andru e prezent cu un microinterviu (p. 61). Deşi scurt dialogul, intervievatul îl umple cu „sclipiri” care de care mai preţioase: 1. „O nefericire înţeleasă este deja o nefericire normală…adică suportabilă”; 2. „Fericirea este mintea liniştită. Nefericirea este mintea agitată”; 3. „La urmă, descoperi că există un germen de fericire până şi-n tristeţe”; 4. Ori există predestinare, ori natura duce lipsă de imaginaţie şi este repetitivă”; 5. „Dar mai ales sunt prieten cu Stăpânul timpului…Domnul”; 6. „Aşadar recomand, întâi, o practică a liniştirii. Există o linişte medicală (sofronică) şi una spirituală (hesychia). Dar prea puţini aleg o Cale”; 7. „Încă nu s-a inventat o vaccinare în masă contra vieţuirii rudimentare, mărginită la simţiri”; 8. „Dificultatea vine nu din raritatea doctorilor de suflet, ci din nefrecventarea lor”; 9. „Oricum, salvarea este personală, chiar dacă prăbuşirile sunt colective” etc.
Theodor Damian, preotul, vine cu „Răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” (p. 7) în întâmpinarea marii sărbători a Naşterii Domnului , iar Theodor Damian, scriitorul, este prezent cu o cronica la cartea lui Traian Vasilcău, „Regăsit în cer”.
Patru recenzii semnate de Ioana Stuparu, Dan Brudaşcu, Ioan Gâf-Deac şi Elena Olaru, o antologie de cenaclu, pagini de fotoalbum, proză şi foarte multă poezie, întregesc acest număr al revistei „Lumină Lină” / „Gracious Light”.

124. TEORIA ÎNCADRĂRII ÎN SOCIETATE:
Aparţine lui Constantin Noica şi am întâlnit-o în „Jurnalul filozofic”: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate – SĂ FIU INCOMOD. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, ca să se împiedice lumea de tine. (…) Prin simplul fapt că eşti cineva, că poţi ceva, că ştii ceva, să incomodezi şi să obligi”. Referindu-se la această teorie a lui Constantin Noica, Ioana Pârvulescu în „România literară” nr. 31 din 2001, scrie: „În jurnalele congenerilor săi, Noica este însă, aşa cum s-a văzut, departe de a fi un personaj incomod: manierat şi gentil, îşi impresionează plăcut interlocutorii, în cel mai rău caz, îi intimidează”;

125. EROAREA CAPITALĂ A MARXISMULUI:
A fost enunţată de Karl R. Popper în cartea sa „Căutarea neterminată” ca „o profeţie istorică îmbibată cu un apel implicit la următorul comandament moral: contribuie la realizarea inevitabilului”. Nicolae Manolescu în „România literară” nr. 47 din 1999 numeşte această eroare ca fiind „idioţenia periculoasă”, un fel de ceva ce „validează un curs necesar al istoriei care, la rândul său, validează toate ororile”;

126. PARADOXUL CHINEZ:
Realitate desluşită de Ion Holban în cartea sa „Poarta lumii. Jurnal în China” (Iaşi, Ed. „Sedcom Libris”, 1999), ca aflându-se, în spiritul său, între: „ritual şi metaforă” prin „răbdarea, tenacitatea, eficienţa muncii, obsesia superlativului absolut, marea putere de adaptare a vechimii imperiale la noutatea şi dinamica pieţei libere, ce sunt tot atâtea şanse pentru China să devină cel mai temut tigru asiatic”;
127. „SFINX PĂTRUNSĂ DE-NŢELES”:
Vers din „Epigonii” lui Eminescu, reprezentând o caracterizare făcută lui Eliade şi în care se poate depista un dezacord între substantivul „sfinx” şi adjectivul „pătrunsă”. George Călinescu explica acest lucru dând totul pe „libertăţile pe care şi le ia poetul”. O recentă explicaţie vine din partea lui Ion Calotă, profesor la Universitatea din Craiova, care ne atenţionează că: „în limba greacă, dar şi latină, substantivul SFINX este de genul feminin. Ca fost elev şi student al şcolilor austriece şi germane, recunoscute prin studiul limbilor şi culturilor clasice, Eminescu a păstrat forma feminină a substantivului SFINX, mai ales că, în limba română, el va deveni masculin mai târziu, după ce şi franceza îl va adopta tot ca masculin”;

128. CALEA CHINEZĂ A TRANZIŢIEI:
Este remarcată, în comparaţie cu cea est – europeană, de Bogdan Ficeac: „În China s-a început cu reformele economice, iar cele politice au fost lăsate în sarcina viitorului. În estul Europei s-a început cu reformele politice…”;

129. TEOREMA ÎMBĂTRÂNIRII PROŞTILOR:
Aparţine lui Alexandru Paleologu şi am găsit-o în revista „Orizont” nr. 10 din 1999. A fost enunţată astfel: „PROŞTII ÎMBĂTRÂNESC PROST”. Alexandru Paleologu are şi o explicaţie: „Fiindcă se cramponează de ceea ce li se pare lor minunat, adică tinereţea”;

130. PROBLEMA FILMULUI EUROPEAN:
A fost formulată de regizorul Vittorio Taviani, invitatul din finalul ediţiei a IX-a DaKINO, desfăşurată în 1999: „Problema fundamentală în Europa e că nu reuşim să vedem filme europene, pentru că totul e ocupat de americani”;

131. METAFORA POPPER:
„Stând pe mal şi uitându-ne la fluviul timpului, nu putem spune încotro se îndreaptă, nici că am ştiut că trece pe aici”. Am întâlnit-o în „România literară” nr. 47 din 1999, într-un editorial semnat de Nicolae Manolescu şi care declară că a găsit-o în polemica lui Karl R. Popper cu doctrinele care atribuie istoriei o direcţie şi, implicit, o necesitate. Mai mult, Nicolae Manolescu e categoric şi crede că „întreg misterul istoriei stă în această metaforă”.

(cuvinte cheie: dialog interior, sfera de rază nulă ca model ontologic, Leonid Dragomir, bacalaureat, eseu, model de profesor, politizare a învăţământului, replasare în context, premiul Nobel, Husserl, Heidegger, Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Eliade, Beckett, fenomenologie, fragmentarism, paradox, Pascal, Charles Peguy , mersul în spirală, Jan Patocka, Vasile Tonoiu, existenţialism, Sartre, „Fiinţa şi neantul”, Patapievici, „Omul recent”, Pleşu, minima moralia, Cristian Bădiliţă, Baconsky, Liiceanu)

Dacă suntem puşi în situaţie de a ne referi la filozofii contemporani nouă, ne ducem imediat doar către Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu sau Horia-Roman Patapievici. Este uitat Mihai Şora, un filozof despre care Virgil Nemoianu, în „Postfaţă” la „Despre dialogul interior” ( Humanitas, 1995) sistematiza: 1. „oferă o reformulare modernă şi complexă a câtorva teme centrale ale şcolii româneşti de filozofie şi le dezvoltă în câteva direcţii originale, în special prin aducerea lor în consonanţă cu raţionalismul occidental, prin opţiunea pentru deschidere politică şi pluralism şi prin debarasarea de unele dintre atitudinile nostalgice ale predecesorilor săi”; 2. „forma scrisului lui Şora este, în linii mari, şi mesajul său: a lua apărarea statutului ontologic şi valorii epistemologice şi etice a unor lucruri ca nuanţa, inefabilul şi simpla potenţialitate”; 3.”filozofia lui Şora este o tentativă de a traduce teologia negativă a lui Pseudo- Dionisyus într-un discurs învăţat de la Husserl şi Heidegger, nu fără unele conotaţii de filozofie analitică”; 4. „potrivit lui Şora, cel mai bun model ontologic descriptiv ar putea fi o sferă a cărei rază este egală cu zero”; 5. „o parte din complicaţia scrierilor filozofice ale lui Şora se datorează neîndoielnic unei încercări de a-şi ascunde intenţiile filozofice reale şi de a eluda ochiul vigilent al unei cenzuri ideologice care l-a condamnat timp de trei decenii la tăcere şi care era mai îngăduitoare cu chestiunile epistemologice sau lingvistice decât cu problemele fundamentale de ontologie pură”; 6. „Şora sugerează că scrierile sale oferă un temei metafizic pentru pluralismul politic şi pentru o viaţă publică fundamental deschisă şi dialogică, idei evident opuse oricărei structuri sociale totalitare şi monolitice”; 7. „ caută, în mod exemplar şi fascinant, o reconciliere a substanţialului cu contingentul, ca şi a deschiderii existenţialiste a perspectivei cu afirmarea Fiinţei solide”; 8. „susţine Şora că seria AICI – ACUM – ASTFEL ar trebui întotdeauna închisă în multiplicitatea lui ACOLO – ATUNCI – ALTFEL” etc.

Toate acestea ( şi încă ceva în plus) sunt explicate chiar de filozof într-o carte de dialog, un fel de paradă a gândurilor, conceptelor, ideilor şi amintirilor, intitulată „Despre toate şi ceva în plus” (Ed. Paralela 45, Colecţia Odiseu, 2005). Încă de la început, Leonid Dragomir, companionul filozofului, precizează „că această carte, iniţial vorbită, nu este una de interviuri, ci de discuţii libere, până la un punct libere chiar şi de ideea de a face o carte purtată în tihna unor după-amieze la mine acasă”. Apoi, ţine să ne avertizeze Leonid Dragomir: „Cititorul va avea ocazia să asiste şi aici la desfăşurarea pe cât de largă, pe atât de consecventă cu sine a unei gândiri ce-şi trage seva dintr-un unic temei, configurat în modelul ontologic al sferei de rază nulă. Consecvenţa nu este însă doar a gândirii, ci şi a trăirii conform cu aceasta. Unitatea tensionată dintre viaţă şi gândire constituie de altfel marca oricărui filosof veritabil. Filosofia, aşa cum o practică domnul Mihai Şora, înseamnă viaţă, adică participare la plenitudinea verbului a fi, a cărui esenţă este bucuria”.

Dialogul debutează prin enunţarea unor puncte de vedere având ca temă predominantă învăţământul, remarcându-se opiniile despre bacalaureat, rolul eseului în procesul instructiv-educativ, modelul de profesor sau politizarea învăţământului, dar şi alte aspecte precum replasarea în context ( ca filozofie de bază a opţiunilor intelectualităţii ) sau răspunsul la întrebarea privind neacordarea premiului Nobel lui Eugen Ionescu.

Nefiind de acord cu metodologia de azi a bacalaureatului, Mihai Şora propune: „…ca întrebările puse la examenul de bacalaureat să fie ca nişte secţiuni – neprevăzute dinainte – în noianul de cunoştinţe punctuale acumulate până atunci de elev -, secţiuni cărora cel întrebat să le poată face faţă prin răspunsuri bine structurate, ordonate, şi, evident, tot atât de bine verbalizate. Asta înseamnă că întrebarea a trecut prin toate celulele sale, că într-adevăr a gândit răspunsul, că formularea răspunsului îi aparţine, că nu e un papagal”.

Din prezentarea unora dintre profesorii săi, putem formula cel puţin patru modele care pot fi valabile şi azi: a) modelul Tudor Vianu – 1. „un om de carte, dar de carte trăită şi asimilată”; 2. lecţia pe care ţi-o preda era „metabolizată de el fără rest şi personalizată”; 3. materialul predat era „bine articulat, convingător, ca lectura unei cărţi vii care te prinde”; b) modelul Nae Ionescu – 1. lecţiile erau provocatoare, făcându-te „ să gândeşti tu însuţi problema o dată cu el, să simţi că terenul e alunecos”; 2. avea „ o artă a spunerii, a oralităţii, a spontaneităţii desăvârşită”; 3. mersul lecţiei avea „un efect trezitor incredibil” astfel încât elevii săi să „nu semene unul cu celălalt”. 4. fiecare elev era „trezit la propria problematică” şi de aici faptul că „erau ei atât de deosebiţi”; 5. era permanent de acord că cele predate de el „ nu sunt bătute în cuie, că pot să fie reactualizate”; c) modelul Mircea Vulcănescu – 1. să ştie foarte multă carte pentru a avea un mare orizont al cunoaşterii; 2. să ajute elevii atunci când au o nedumerire, o curiozitate sau au de întocmit un referat, de scris un articol etc.; 3. să fie interdisciplinar, adică să fie apt de a se abate de la cărarea bătută; 4. să nu creeze distanţă între el şi elev; 5. să fie cordial; d) modelul Mircea Eliade – 1. ” ascultându-l, să-ţi dea idei pe care să le transformi în teme personale”; 2. „să aibă farmec”.

Interesantă este explicaţia pe care Mihai Şora o dă cu privire la întrebarea de ce unii iau premiul Nobel şi alţii nu. De ce, spre exemplu, Eugen Ionescu n-a luat acest important premiu? Răspunde filozoful, punându-l pe Ionescu în balanţă cu Beckett care, deşi se aseamănă în multe privinţe cu primul, l-a luat: „Nu, domnule, Beckett a făcut din toată problematica o epură. O economie de mijloace elementare extraordinară, ce te pune deodată într-o demonstraţie constrângătoare. Beckett nu e echivoc niciodată, e univoc. Adică e uşor să-l înţelegi pe Beckett, nu e deloc uşor să-l înţelegi pe Eugen Ionescu. Nu ştii dacă ceea ce spune el e o farsă, o copilărie, o tâmpenie, o tragedie. E plin de surprize şi infinit de complex, după părerea mea. Mi s-a pus întrebarea: bine, dar de ce n-a primit premiul Nobel? Păi fiindcă nu avea o formulă, era mereu prea neobişnuit. Şi Beckett de ce l-a primit? Pentru că s-a repetat. Într-adevăr, există o formulă în legătură cu care poţi spune: acesta e Beckett. Însă nu poţi spune: acesta e Eugen Ionescu, fiindcă el a schimbat mereu formula: după Cântăreaţa cheală a dat Scaunele, apoi alte piese, printre care Regele moare, care e cu totul altceva. A schimbat mereu formula, deoarece erau alte şi alte aspecte ale lumii care i se revelau şi asta derutează. De unde să-l prinzi pe Eugen Ionescu? Aşa au fost probabil derutaţi şi cei de la Stockholm”.

Dialogul trece pe lecturile făcute din Husserl şi Heidegger, pe care i-a citit foarte atent, şi pe hotărârea luată atunci de a adopta ca metodă fenomenologia deoarece: 1. „Pentru mine, fenomenologia a fost o revelaţie, a fost prima ieşire din exterioritatea xRy, adică din viziunea curentă, neopozitivistă, uşor de înţeles, de practicat chiar. Aici nu era aşa, trebuia să fac un efort să văd în ce punct de vedere se plasa el, să-l cunosc din interior. Acel interior era însă unul pe care-l puteam reproduce eu însumi, adică puteam să am o platformă de observaţie care era echivalentă cu a lui”; 2.”Din această metodă n-am mai putut ieşi. În sensul cel mai lax cu putinţă, filosofia mea e fenomenologică. Înţeleg prin sensul cel mai lax directeţea vederii, disponibilitatea de a vedea lucrurile, nu doar de a te uita la ele”. Din răspunsurile date cu referire la cei doi filozofi se poate face o paralelă pe cât de interesantă pe atât de clarificatoare:
O altă „întâlnire” care l-a marcat profund pe Mihai Şora a fost aceea cu Pascal, deoarece a fost nevoie „de un cu totul şi cu totul alt mod de lectură”. Să sistematizăm din cele spuse despre Pascal:
1. „este un scriitor fragmentar”; 2. „e de găsit ca scriitor talentat şi excepţional în Scrisori către un provincial, iar ca geniu îl găsim în fragmente; 3. „e atotcuprinzător, paradoxal, are logica lui: totul e unic, totul e divers, care transcede logica formală”; 4. „el te îndeamnă să-ţi însuşeşti două poziţii contradictorii în acelaşi timp, adică fiecare da e nu, fiecare nu e da; 5. „lectura sa a fost pentru mine una a fragmentului prin tot şi a totului prin fragment; 6. „la el fiecare fragment e un ciob de oglindă a întregului. Lectura lor e o lectură holografică”; 7. „fiecare fragment oglindeşte universul precum monadele lui Leibniz”.

Un alt gânditor care l-a marcat, şi pe care l-a descoperit prin Mircea Vulcănescu, a fost Charles Peguy despre care spune: 1. „când am trecut prin primul text am fost înnebunit”; 2. „sunt singurul român care are operele complete ale lui Peguy”; 3. „haide să folosim o imagine: între scoarţă şi sevă, scoarţa fiind concreţiunea sevei, el ia partea sevei. El e întotdeauna în sevă, dar cu o mare preţuire pentru scoarţa care nu şi-a uitat seva”; 4. „paginile lui despre bătrâneţe sunt uluitoare”; 5. „prospeţimea, elanul, faptul de a fi viu în tot ceea ce spune”; 6. „are expunerea dezlânată, rătăceşte brambura, dar e o brambureală foarte savantă, fină, ticluită, lucru ce se observă şi în caligrafia lui”; 7. „mersul lui Peguy este unul în spirală, care e şi al meu, deşi la el mai monoton, iar la mine mai vioi, fiindcă spirala e făcută din replici”.

Despre Husserl, Heidegger, Pascal şi Peguy, filozoful consideră că au fost cei care i-au săpat albia. Au venit ceilalţi, după ce era deja format ca filozof: dintre englezi a apreciat pe cardinalul Newmann şi pe Chesterton, de la francezi pe Mounier, Maritain sau Gabriel Marcel.

Arătând că existenţialismul nu a jucat un rol în formarea sa, acesta venind mai târziu, recunoaşte că s-a simţit afin cu el, motivând că întrebările sale „erau de tip existenţial, adică mă priveau pe mine în mod direct, neintermediat de o lume conceptuală”. Referindu-se la Sartre şi la cartea sa Fiinţa şi neantul, spune filozoful: 1. „la el există problematica finitudinii, radical neagră. La mine este exact opusul, dar mă priveşte direct pe mine, aşa cum a lui îl priveşte direct pe el”; 2. „în lucrarea aia superbă Fiinţa şi neantul nu totul îl priveşte direct, căci există şi multă construcţie, făcută cu dexteritate rară, cu un mare talent literar”; 3. „cartea este fascinantă, însă, din punctul meu de vedere, radical falsă, fiindcă, după mine, lucrurile stau exact invers”; 4. „eu nu pot să o valorizez existenţial, dar o gust pentru calităţile literare”; 5. „sunt pagini superbe acolo care sunt ale unui literat, dar ale unuia care e şi fenomenolog”.

Mihai Şora se simte legat de neotomişti, de Cusanus şi de metafizica sferei cu centrul peste tot şi cu circumferinţa nicăieri. Foarte mulţi colegi de generaţie precum Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Ion Frunzetti, Eugen Schileru sau Dolfi Trost, din cauza războiului şi a comunismului ce avea să se instaureze, s-au pierdut în „câmpul muncii” sau în „oralitate”. Se simte apropiat, dintre cei străini, de cehul ce activează în Germania, Jan Patocka, iar de la noi, de Vasile Tonoiu.
Interesante sunt scurtele caracterizări pe care le face Mihai Şora filozofilor şi eseiştilor tineri:
a)Horia-Roman Patapievici – 1. „un om cu un potenţial extraordinar, covârşit de multitudinea lecturilor”; 2. „un organism cu o memorie teribilă a amănuntului, dar care nu a avut încă beneficiul uitării”; 3. „ar fi fost un beneficiu dacă ar fi uitat ceea ce a citit şi ar fi reexpus lucrurile topite în fiinţa lui dintr-un punct de vedere central, iradiant. În felul acesta, în loc ca unitatea să-i vină de la periferia expunerii, i-ar fi venit de la centru, iar lucrarea, mă refer la Omul recent, ar fi fost mult mai convingătoare”; b) Cristian Bădiliţă – 1. „el stă mai mult pe centru, stă pe o opţiune iniţială”; 2. „are un prepunct de vedere care este definitoriu pentru el şi totodată limitativ pentru tipul său de asimilare a materialului”; 3. „are o platformă de pa care poate judeca toate sectoarele existenţei, inclusiv politicul, ideologicul etc”; 4. „stă cam de multe ori pe soclu, ceea ce pe mine mă amuză. Riscul este de a arăta cu un index spre problematică şi cu un altul spre sine. Lucrul acesta te poate pierde, dar el are încă scuza tinereţii”; c) Teodor Baconsky – 1. „am o idee excelentă despre el”; 3. „viziunea sa ecumenică e cu atât mai meritorie cu cât există medii în Ortodoxie care sunt foarte închistate”; 3. „ce-mi place la el este că această viziune ecumenică e de tipul deschiderii cu păstrarea diferenţelor şi nu de tipul egalizării, al ştergerii diferenţelor”; 4. „are o problematică pe care 0 stăpâneşte foarte bine, o exprimă fără rest, fără scorii, fără scame, o gândeşte până în străfunduri”; d) Andrei Pleşu – 1. „el este foarte înrădăcinat în problematica lui care iese precum frunzişul din propria rădăcină”; 2. „este mai autentic filozof decât Liiceanu”; 3. „este un căutător de absolut care se mulţumeşte, fiindcă are modestia de a-şi şti şi a-şi accepta nivelul la care trăieşte, cu o minima moralia”; 4. „solul pe care umblă el este unul relativist, împănat cu farmec, înţelepciune, umor”; e) Gabriel Liiceanu – 1. „este mai înrădăcinat în texte” 2. „ce iese din propria lui rădăcină sunt cărţile de literatură unde Liiceanu e sută la sută prezent”; 3. „în paginile filozofice prelucrează cu mult talent o problematică ce nu-şi are în întregime originea în propria lui fiinţă”.

Citind ultima apariţie editorială semnată de Vasile Fetescu, o carte de poezii cu un titlu surprinzător pentru stilul său, „Poeme pentru veşnicie” ( Ed. „Cronica”, Iaşi, 2009, 206 p.), mi-am amintit de o pildă cu referire la rolul poetului şi spusă cu mulţi ani în urmă de I. T. Morar: „Anghila e un peşte cu trup de şarpe care trăieşte peste tot pe pământ, numai că atunci când îi vine sorocul să se înmulţească, se întoarce în Marea Sargaselor, singurul loc unde o poate face. Anghila are o excelentă memorie a speciei, îşi aduce aminte de acel loc primordial şi îl găseşte traversând râuri, mări, autostrăzi, mlaştini, pentru a răspunde unei chemări vitale de nerefuzat. Omul nu-şi aduce aminte aproape deloc că s-a născut în Paradis, pur şi poet, după chipul Creatorului. Când ne aducem aminte de vremurile mitice, dacă ne aducem aminte, atunci întrezărim rolul poetului: o parte esenţială a omului care este dată uitării. Un călăuzitor căruia nu i se mai dă crezare”.

Volumul se vrea, şi poetului îi reuşeşte, să fie un tratat despre alchimiile produse în sine şi despre evoluţia eului poetic, având ca finalitate poezia şi poemul ca forme rapide de dialog cu divinitatea. Vasile Fetescu ni se relevă ca un poet echivoc, deoarece demersul liric este risipit , cu destul de mult talent, pe infinite căi. Găsim versuri pline de intelectualism senzual (ciclurile „Măria sa, poezia” şi „Poezia timpului”), dar şi acte de povestindere facilă (ciclurile „Lirica speranţelor” şi „Creaţia poetică”) ţesute cu momente de cerebralizare intensă (ciclurile „Viaţa înveşmântată în poezie” şi „Poeme în unghi ascuţit”). De remarcat, însă, că în toate ciclurile există un liant („boala poeziei”) care asigură unitatea volumului, concretizat printr-o autoreflexivitatea spirituală generată de explorări minuţioase în seva transformărilor recidivante ale ideilor, imaginilor şi gândurilor: „Celor doritori să ştie / le mărturisesc / cinstit / că de poezie / m-am îmbolnăvit.// Boală elitistă-se zice -/ dar rea / pentru că dacă se-nvecheşte, / nu mai scapi de ea.// Sunt asaltat şi preocupat / fără încetare / de forme stilistice / ispititoare, / de construcţii literare / originale / de vârtejuri de idei / paradoxale. //Nopţile mi s-au transformat / în veghe şi chin / iar zilele în amărăciune / de pelin. // Cafelele fără număr / şi coniacul predilect / au asupra scrisului / tot mai puţin / efect. // Îi invidiez pe amicii mei / care citesc literatură bună, / după plac, / şi nu s-au molipsit / de boala poeziei, fără de leac”(Bolnav de poezie).

Dacă la nivel de dispersie a materialului poetic Vasile Fetescu este echivoc, în ceea ce priveşte modul de abordare a poeziei este univoc, filozofia construcţiei supunându-se antigravitaţionalului (de jos în sus), poetul fiind asemenea unei plante atrăgătoare care îşi trage seva din solul îmbibat cu „minereul emoţional, ideatic şi lingvistic”: „Ideile nu se atrag / şi nu se asociază / aleator.// Ele sunt reunite / în spiritual sobor / de mintea şi inima / scriitorului / cu har / înzestrat / şi de flacăra vie / a creaţiei / străluminat. // În adâncurile cugetului / şi sufletului său, / poetul scormoneşte, / scoate la lumină / minereul emoţional, / ideatic / şi lingvistic / pe care-l şlefuieşte şi, / după o ingenioasă / şi originală / prozodie, / alcătuieşte şiragul / perlat / de poezie” (Şirag perlat de poezie). Deşi se vorbeşte printre scriitori despre existenţa unei biologii coborâtoare a omului, stare pe care, spre exemplu, o explică foarte sugestiv Alexandru Dragomir în cartea sa „Seminţe” (p. 110 – 111) prin aceea că „interesul omului de-a lungul vieţii urmează o biologie coborâtoare. Tânăr fiind, ceea ce te interesează îndeosebi sunt oamenii.(…) Cu vârsta începi să cobori. Bătrânii preţuiesc mai mult animalele (domestice: câini, pisici) decât pe oameni, ţin mai mult la ele. Apoi începi să îndrăgeşti copacii, florile, lumea vegetală. Va veni oare vremea când voi iubi mineralul? Vremea ultimă, înainte de unirea cu el?”, poetul în discuţie se axează pe o biologie urcătoare a sa. Vasile Fetescu a ajuns în acel punct luminos din care îşi permite să privească înapoi asemenea anghilei din pilda amintită.

Simte poezia şi filozofia ca surori îngemănate, are autoritatea de a participa alături de cei care pot defini poezia, are ştiinţa armonizării ideilor şi gândurilor cu scopul de a rezulta un poem. Să ne rezervăm plăcerea de a ne încărca cu energia spirituală pe care ne-o transmit , de la înălţimea vârstei poetului, sclipirile lansate : 1. „Din căutări şi frământări de spirit se-nfiripă ideile”; 2. „Poezia singură se scrie”; 3. „Poezia nu se scrie, nu se citeşte, nu se rosteşte, poezia se cântă”; 4. „Aforismul este fulger de gând străluminat, în cuvinte potrivite turnat”; 5. „Aforismul este idee măiestrit şlefuită, cu fir de filozofie împletită”; 5. Aforismul este sâmbure de adevăr necontestat din încrengăturile vieţii cu ascuţimea minţii luat”; 6. „Aforismul este inspiraţie şi creator izvor, pentru scânteiere de cuget tâlcuitor”; 7. „Aforismul este spirit în univers literar, de necuprins, doar de aripile harului atins”; 8. „Poezia este scânteie şi fulger şi sclipire de gând”; 9. „Poezia este idee în alese cuvinte îmbrăcată”; 9. „Nu lăsaţi bucuriile vieţii să moară!Ele sunt ale spiritului şi ale sufletului comoară”; 10. „Spiritul născocitor şi încins, de febra creaţiei cuprins, îşi întrebuinţează cu nemăsurată ardoare miraculoasa putinţă creatoare”; 11. „Lupta împotriva melancoliei se impune a fi dusă înainte ca ea să se înstăpânească şi să producă ravagii”; 12. „Din ceea ce a fost şi din ceea ce va să fie, am înţeles că viaţa-i frumoasă doar în poezie”; 13. „Nu toate cadourile sunt bine venite şi bine primite”; 14. „Tăcerile dor uneori mai tare decât iubirile stinse” etc.

Nu sunt puţine situaţiile în care Vasile Fetescu devine propriul său subiect. Mai mult, este conştient că înconjurul a lucrat asupra sa şi, înglobându-se în el, a devenit şi un subiect social, exprimat mai ales în poeziile dedicate educaţiei şi naturii.

În alte situaţii, înlăturând proverbiala spaimă de oglinzi, poetul nu vede în acestea , asemenea lui Borges, „o noapte ce pulsează de vise”, nici nu aprobă gestul Passionarei Stoicescu de a „urla în oglindă”, nici „chinul” Ioanei Pârvulescu de „a intra îndărătul oglinzii, ca Alice”. Se raliază, însă, cu Octavian Paler întărind metafora „visului întors” asociat oglinzii, sau cu Thomas Carlyle, cel care transforma cartea într-o oglindă, aşa cum Vasile Fetescu transformă viaţa într-o oglindă: „Privesc / în oglinda înceţoşată /a trecutului / îndepărtat / ca să-mi văd chipul /schimbător /şi viaţa-mi de până acum. // Nu descopăr / în figura ce mi se / înfăţişează / nici copilul, / nici adolescentul, / nici tânărul care am fost. // Doar câteva trăsătur / şterse / ale deplinei / maturităţii / mai disting. // Drumul parcurs / al fiinţării / îmi apare /întortochiat / ca un labirint” („Viaţa ca un labirint”); „Privită din piscul vârstei, / viaţa omului nu este, / pe întreg parcursul ei, / nici raiul inocenţei şi / fericitei copilării, / nici furtunoasa şi romantica / adolescenţă, /nici voiniceasca şi arzătoarea / tinereţe, / cu ofertele şi capcanele ei, / nici împlinita şi liniştita maturitate / biologică, afectivă şi spirituală, / nici senectutea încărcată de ani, / de suferinţe şi neputinţe. // Viaţa este, de fapt, / toate acestea la un loc, / ca secvenţele unui film, / trăit aievea, / dar dureros de scurt / şi cu un imprevizibil / sfârşit… // Stau, adeseori, / şi-mi rememorez, / cu nostalgie, / filmul vieţii / în oglinda înceţoşată / a trecutului”(„Viaţa”) ; „Privesc cu ochii minţii / în oglinda întunecată şi ciobită / a timpului trecut / străduindu-mă / să-mi reconstitui drumul vieţii / de până acum. // Anevoie desluşesc / anii copilăriei / într-o înceţoşată şi palidă / lumină / ca aceea a nopţilor / în care vârcolacii hămesiţi / devorează Luna. // Adolescenţa, / cu devastatoarele-i furtuni, / abia mai irizează. // Tinereţea şi maturitatea / s-au scurs pe neobservate / aruncându-mă, / fără speranţe, / în ale senectuţii braţe…” („În oglinda timpului trecut”); „Nu mai privesc / în a trecutului oglindă care-i distorsionează chipul. / Nu mai privesc / în oglinda viitorului / pentru că mă tulbură. / Nu mai privesc în oglinda speranţelor / care-s tot mai palide / şi mai puţine. / Nici în oglinda viselor / nu mă mai uit, / chemarea nechemării / nu vreau s-o ascult. / Doar în oglinda conştiinţei / mai privesc, / o geană de lumină / să găsesc” ( „Oglinda” ).

Timpul revine obsesiv în poezia lui Vasile Fetescu. Este singura temă care se debarasează de sentimentul corsetului peratologic pe care i-l impun, pe rând, locul naşterii („găoacea luminii / sprijinită pe stâlpii / întunericului”), destinul care a lucrat sub semnul lui prea curând („Prea curând mi s-au frânt aripile / Prea curând mi s-au cernit muzele/ Prea curând m-au abandonat îngerii…”) sau prezentul care nu-i stă la îndemână să-l cerceteze şi să-l pătrundă ( „El durează cât o clipă / şi se spulberă, ca fumul, în trecut…”), acestea, însă, nefiind singurele determinaţii imuabile. Deşi este ştiut că unicii care nu se simt stânjeniţi în apropierea infinitului sunt matematicienii, paradoxal, Vasile Fetescu are o filozofie pozitivă faţă de timp ca ireversibilitate, ca alergare neîncetată spre infinit, fiindcă face din acesta o problemă omenească, una de reflexie contemplativă, infinitul devenind o determinaţie modificabilă.

Revenirea obsedantă la cuvinte precum „vis” , „umbră”, „înceţoşare” (ca transluciditate dată de fum), ne face să credem că poetul este dominat de ideea deşertăciunii. Căci ce altceva reprezintă umbra – visul – fumul , decât echivalenţe în deşert pentru virtuţile ideale care sunt nădejdea – credinţa –iubirea?

„Poeme pentru veşnicie” fiind o carte cu dedicaţie, cu multe motto-uri şi cu o arhitectură, când e vorba de creaţia poetică, special construită pentru a susţine întoarcerea în memorie, uşurează transpunerea lui Vasile Fetescu într-o veritabilă metaforă a anghilei.