Deşi mă aşteptam să se întâmple, totusi vestea săvârşirii din viaţă a lui Constantin Mălinaş m-a luat prin surprindere căci credeam că va mai fi încă timp pentru el să-şi ia rămas bun de la noi toţi, cei ce l-am cunoscut şi preţuit. Dar n-a fost decât timpul de pâna atunci, timpul vieţii lui pline în care, de fapt, a acumulat cu asupră de măsură motive de-a nu se pierde în uitare.

L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, decenii, la nişte sesiuni de comuncări dedicate lui Eminescu, prilej cu care ne-am identificat reciproc, remarcându-ne unul altuia comunicările şi intrând în discuţii avizate pe marginea lor. Am corespondat din când în când, ne-am citit unul altuia cărţi şi articole publicate în presă, consolidându-ne impresiile de început. A citit şi ascultat cartea şi caseta mea de reconstituire a universului muzical eminescian şi a reacţionat cu un entuziasm năvalnic trimiţându-mi nişte aprecieri care m-au emoţionat şi pe care apoi le-am înserat în ediţiile următoare ale lucrării. I-am acordat cu sinceră bucurie recomandarea pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor. Apoi am fost iar într-o relaţie de confrerie, dobândind fiecare Medalia Teiul de aur, acordată de Editura Geea din Botoşani condusă de jurnalista Elena Condrei, care apoi a avut iniţiativa de-a edita nişte cărţi de prezentare monografică a personalităţilor premiate. Prima şi singura carte apărută până acum în această serie numită „Eminescu nestins” are în centrul ei personalitatea lui Constantin Mălinaş. Am citit şi prezentat această carte pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, unde el a fost prezent la Zilele Eminescu de anul trecut când mi-a înmânat şi mie o medalie Gojdu care-i poartă semnătura. Apoi i-am prezentat cartea la Suceava, împreună cu editoarea, în lipsa lui, de astă dată, în cadrul unei manifestări organizată de scriitoarea şi jurnalista Doina Cernica – şi ea un om de 24 de carate culturale. Imprejurarea mi-a permis să pot întreprinde o evaluare de sinteză a regretatului Constantin Mălinaş şi o situare a sa în context. Asta deoarece cartea despre el mi-a produs revelaţia unei personalităţi din stirpea celor pe care le-am studiat în ultimii ani spre a le restitui profilul şi activitatea în cartea Arcade septentrionale (Ed. Academiei Române 2007). Mă refer la performerii localismului creator, acea sintagmă acreditată în anii ’30 de către profesorul Al. Dima şi agreată mult de către Mircea Eliade şi care are in vedere pe acei oameni „ai energiilor luminate” – cum îi numea unul dintre ei – care prin anvergura şi dinamismul lor cultural şi creativ conferă locului unde trăiesc – fie acesta un colţ de provincie neînsemnat – carate culturale şi de prestigiu la nivel de metropole. Am scris în acea carte, dar am şi rostit în diferite împrejutări, că asemenea oameni cum au fost cei de odinioară şi cum a fost şi Constantin Mălinaş (dar mai există încă şi alţii aidoma lor!), sunt purtători ai unor făclii luminătoare – acele lampada tradunt din antichitate, de fapt, nişte reprezentanţi ai spiritului academic în ţinuturile lor, în sensul începuturilor culturale de odinioară când dimensiunea filologică, de pildă, era foarte importantă pentru statutul identitar naţional.

Zeci de domenii stiinţifice şi creative: biblioteconomie, eminescologie, medalistică, ex libris, numismatică, eseistică, literatură, cercetare ştiinţifică, istorie literară şi culturală, sute de titluri de cărţi şi articole, organizate deopotrivă într-o ordine farmaceutică dar şi scrise într-un un stil de o expresivitate aleasă şi originală; numeroase implicări în cauze majore ale culturii şi vieţii naţionale, precum cea a moştenirii Gojdu, scandalos exemplu de nedreptate flagrantă şi laş acceptată de cei îndrituiţi să apere interesele naţionale; un doctorat susţinut cu seriozitate şi merit, curajul de-a lua atitudine chiar şi atunci când faptul comporta riscuri personale, toate aceste lucruri pe care mi le-a revelat mai sistematic cartea pe care i-am prezentat-o, adunate laolaltă, îl desemnează pe cel plecat de curând dintre noi ca reprezentând exemplul unui om de patrimoniu. Căci de ce ar exista monumente, clădiri, documente, cărţi, tablouri, etc. de patrimoniu şi n-ar putea fi admisă şi existenţa unor oameni de patrimoniu, cei care creează, de fapt, toate acele lucruri inventariabile în zestrea unei naţiuni? Oameni pentru care timpul vieţuirii este sinonim cu timpul producerii de valori dăinuitoare şi de aceea atât de preţios.

In cartea cu pricina susţineam la un momemnt dat că acei performeri ai localismului creator care au existat în multe colţuri de ţară şi care, în cazul în speţă au contribuit în nordul ţării la consolidarea prin cultură a Marii Uniri de la 1918, adică la construirea identităţii noastre statale majore, dar care trăind în colţuri de ţară neconsacrante, şi-au jertfit notorietatea la care aveau dreptul prin valoarea şi lucrarea lor meritorie, ar fi trebuit să devină, şi de iure, membrii ai Academiei Române, cum au şi fost de facto, adică prin natura faptelor lor, instituindu-se la nivelul acestei instituţii de excelenţă naţională o secţiune dedicată acestor performeri ai localismului creator. Menţin ideea care nici azi nu e caducă şi care ar trebui aprofundată şi aplicată în chip stimulatoriu, cu atât mai mult cu cât exemplul celor ce trăiesc la modul acesta al dăruirii culturale necondiţionate pentru cauza binelui comun, fiind creatori de valori de patrimoniu în colţurile lor de ţară, e tot mai rar, aproape pe cale de dispariţie, înlocuiţi fiind de indivizi al căror merit este doar acela de-a fi intrat la timp într-un partid (afacere, grupare, gaşcă etc.) avantajos. De câte ori a putut fi vazut un om precum Malinaş sau regretatul Acad. Constantin Ciopraga, sau doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga sau atâţia alţi oameni ai spiritului înalt pe canalele mass media, acelea care, singure, acordă azi certificate de valoare şi instituie modele demne de urmat ? Intrebarea este retorică de vreme ce ecranele abundă de chipuri de cretinoizi neinstare să articuleze câteva fraze corecte, sau de silicoane cu ochi ori manelişti analfabeţi, plini de aur şi de vulgară suficienţă ale căror întâmplări de viaţă personală devin evenimente de importanţă majoră care ne invită să participăm afectiv la cearta, împăcarea sau concediul perechii celebre a vreunui oarecare Minune cu Piranda lui la fel de minunată. Nu ştiu dacă Mălinaş a intrat pînă la urmă în Uniunea Scriitorilor ori dacă a primit acea îndemnizaţie de merit de care beneficiază destui dintre descurcăreţii tuturor vremurilor, cei care au ştiut oricând să se „facă că lucrează”. Mai curând îmi vine să cred însă că nu reuşit nici una nici alta, căci prea a fost mereu preocupat să realizeze lucruri de valoare şi mai puţin de propria sa propăşire şi imagine.

Am scris aceste rânduri cu un năduf pe care nici nu vreau să mi-l mai ascund cu decentă eleganţă căci mi se pare că deja e prea mult. Mă supără că numărul celor despre care am simţit că trebuie să scriu – cumva ostentativ compensatoriu faţă de puţina reacţie a societăţii la dispariţia lor spre a le marca plecarea în altă lume – este deja prea mare încât aş putea deja să adun o carte de necrologuri. Imi amintesc astfel de nostima întâmplare cu una dintre cunostinţele mele care şi-a exprimat în chip candid dorinţa de-a pleca înaintea mea din lumea asta doar ca să-i scriu eu necrologul!

Regăsind tonul grav, de la o vreme am impresia că nu au dispărut dintre noi doar nişte oameni, fie ei şi de patrimoniu, cum am considerat că pot fi numiţi, ci că, încet- încet, dispare o întreagă lume, aceea a nobleţii şi caracterului, a valorilor profunde, a vredniciei dublată de modestie, a umanismului înalt şi frumos, lăsând în loc o altă lume cu mult mai puţin atrăgătoare pe care nici nu mai trebuie să mă ostenesc s-o descriu căci o vedem cu toţii zi de zi, mai ales în programele televiziunilor noastre catastrofale care pescuiesc cu disperare în curgerea vieţii cotidiene şi scot la lumină doar rezidurile mizerabile spre a le prezenta şi apoi a le transforma în normă de conduită. E nevoie să ţinem piept acestei „alunecări de teren” şi să acordăm mai multă atenţie atât memoriei celor meritorii plecaţi dintre noi, cât şi valoare timpului fertil al oamenilor de patrimoniu care încă mai dăinuie şi–şi contină lucrarea creatoare. Acesta este dezideratul la umbra căruia am înşirat mai sus cuvintele de bun rămas la plecarea dintre noi a celui care a fost, la urma urmei, un savant enciclopedic care, vieţuind la Oradea, ne-a oferit tuturor exemplul vieţii sale laborioase şi care ar fi putut şi ar fi trebuit să fie membru al Academiei Române. Dacă în rai va fi existând, aşa cum îşi imagina Borges, o mare şi minunată bibliotecă, e sigur că laboriosul Mălinaş îşi va găsi curând de lucru şi acolo.

Am văzut la Galeria „Ştefan Luchian“ din Botosani o expoziţie pe care privitorul n-o poate parcurge indiferent şi desigur, n-o poate uita uşor: expoziţia de tapiserie semnată Gabriela Moga Lazăr. Artista domiciliază de o bună vreme în capitala luminilor europene, Parisul, unde creaţia ei a stârnit un binemeritat ecou pozitiv, dacă menţionăm şi faptul că tot în Franţa, la Aubusson, se află ceea ce lumea cunoscătoare numeşte „capitala mondială a tapiseriei“. Aşadar, această artistă, originară din Clujul Ardealului, formată în preajma şcolii de etnografie de la Iaşi, a găsit deplina confirmare a creaţiei sale în cel mai consacrant şi avizat mediu posibil, cel francez. Dovadă: numărul mare de expoziţii vernisate şi itinerate, însemnările entuziaste ale vizitatorilor atraşi în număr mare către expoziţiile sale, alocuţiunile entuziaste ale prezentatorilor, articolele de loc rezervate ale presei ş.a. Dacă ne gândim doar la ofensiva constantă a imaginii negative a realităţilor româneşti în străinătate, drept care – o ştiu prea bine! – numeroşi români „aranjaţi“ acolo preferă să-şi schimbe numele şi să-şi uite originea, atunci putem proiecta ca pe un decor de contrast importanţa „diplomatică“ a unui asemenea fenomen rar (dar nu unic!).

Căci, în definitiv, care este explicaţia succesului deosebit al acestei artiste chiar pe terenul propriu al tapiseriei prin excelenţă? Cred că, de fapt, simplificând la maxim termenii explicaţiei, Gabriela Moga Lazăr repetă paradigma Brâncuşi. Adică valorifică din perspectivă universală simbolurile general valabile extrase din arta noastră populară, prelevând cu pricepere, intuiţie şi ştiinţă îndelung dobândită, reperele particulare, dar purtătoare de virtuţi ale permanenţei din estetica profundă a ethosului românesc. Apropiind spotul de lumină de structura concretă a expoziţiei, se degajă mai intâi o impresie generală de armonie şi frumuseţe în sensul clasic al cuvântului. Culorile sunt atât de ingenios alese şi combinate, adesea în degrade-uri iscusite, nuanţele sunt nu o dată pastelate şi liniştitoare pentru tensiunea privirii, sugerând parcă o altă ipostază a ceea ce numea cândva Edgar Papu într-un alt regn, “fascinaţia dulcelui muzical”. Apoi nu se poate ignora arta compoziţiei interioare a fiecărei lucrări ce te face să găseşti în fiecare o adevărată concepţie arhitecturală ingenioasă după care s-a construit conţinutul fiecarui ”tablou”, utilizând ca element de contrapunct golul, adică firele verticale ale urzelii nelucrate, deci neacoperite cu lâna ţesută pe orizontala războiului, instrumentul românesc arhaic utilizat în această intreprindere. Niciodată n-am văzut şi nici nu-mi puteam imagina câte efecte artistice se pot realiza în acest chip prin atragerea complicităţii –voluptoase – a golului, a increatului, contraponderea a ceea ce numea intr-o altă artă, cea a poeziei, Nichita Stănescu, invocând Necuvintele. O adevărată diversitate simfonică de armonii cromatice şi compoziţionale dovedind o virtuozitate uimitoare şi, mai ales, de-o modernitate proaspătă şi revigorantă. Asta deşi la temeiul tuturor alcătuirilor artistice ale expoziţiei stau motive, tehnici, ecouri, materiale proprii tradiţiei etnografiece, materializate în scoarţele, laicerele şi păretarele noastre ţărăneşti care de veacuri imbracă, incălzesc, invelesc, inveselesc şi desfată interiorul caselor, oricit de sărace, din satele noastre româneşti. Găsim astfel preluate în ingenioase montứri originale motivul pomului vieţii cu diferite variante, a bradului, a ghindei filozofale, purtătoare de zestre ener-genetică; motive florale atât de iubite în arta acestui popor, anotimpurile cu simbolistica lor specifică, roata sub forma vârtejului, spirala, luminişul ce aminteşte de “deschisul” heideggerian, dar şi de luminişul lui Eminescu şi câte altele. Un loc aparte îl are descendenţa de-a dreptul aristocratică din cultura Cucutenilor (care, iată, a stârnit recent şi interesal publicului de la New York!), drept care artista ii dedică şi-i ridică un adevărat monument ţesut din lână, adică o tapiserie în care se sugerează limpede ridicarea acestui simbol, reprezentat prin două vase arhaice, pe un soclu ce poate fi şi al duratei , dar şi al importanţei acestei culturi in străvechimea europeană.

Nu se pot trece cu vederea două mari portrete aşezate fată-n faţă pe cei doi pereţi ce mărginesc lungimea sălii, cele ale lui Eminescu şi Creangă, dovedind intâi de toate, un adevărat talent pictural, dar şi o sugerare a ethosului profund din care fac parte integrantă aceştia, prin comuniunea de substanţă dintre portretele lor (realizate în degrade-uri subtile de lână natur) cu restul expoziţiei. Şi, probabil doar ca o probă de virtuozitate, un alt portret, al unei femei cu pălărie, adevărată compoziţie picturală realizată pe fundalul unui decor estival, vine să demonstreze că artista este pe deplin capabilă să replice, prin tehnica ţesutului, glorioasei arte a goblinului francez la el acasă.

În totului-tot această expoziţie a fost un eveniment artistic deosebit pe care locuitorii oraşului culturii –Botoşani – ar fi trebuit să fie bucuroşi să-l găzduiască şi grăbiţi să-l privească atât cât a poposit expoziţia pe acest meleag, – ceea ce, de fapt, s-ar potrivi multor lucruri de cultură cu care noi, botoşănenii, suntem răsfăţaţi cu mult mai mult decât alte zone mai sărace în roadele spiritului. Drept care am scris aceste rânduri pentru cei ce n-au stiut, n-au aflat, n-au observat, captivaţi fiind de palpitantul spectacol politic, ca să afle măcar acum că am avut privilegiul rar de-a vedea la noi acasă –gratis ! – expoziţia unei artiste românce care a reuşit să stârnească entuziasmul şi admiraţia publicului francez şi nu numai.

Am văzut la Galeria „Ştefan Luchian“ din Botosani o expoziţie pe care privitorul n-o poate parcurge indiferent şi desigur, n-o poate uita uşor: expoziţia de tapiserie semnată Gabriela Moga Lazăr. Artista domiciliază de o bună vreme în capitala luminilor europene, Parisul, unde creaţia ei a stârnit un binemeritat ecou pozitiv, dacă menţionăm şi faptul că tot în Franţa, la Aubusson, se află ceea ce lumea cunoscătoare numeşte „capitala mondială a tapiseriei“. Aşadar, această artistă, originară din Clujul Ardealului, formată în preajma şcolii de etnografie de la Iaşi, a găsit deplina confirmare a creaţiei sale în cel mai consacrant şi avizat mediu posibil, cel francez. Dovadă: numărul mare de expoziţii vernisate şi itinerate, însemnările entuziaste ale vizitatorilor atraşi în număr mare către expoziţiile sale, alocuţiunile entuziaste ale prezentatorilor, articolele de loc rezervate ale presei ş.a. Dacă ne gândim doar la ofensiva constantă a imaginii negative a realităţilor româneşti în străinătate, drept care – o ştiu prea bine! – numeroşi români „aranjaţi“ acolo preferă să-şi schimbe numele şi să-şi uite originea, atunci putem proiecta ca pe un decor de contrast importanţa „diplomatică“ a unui asemenea fenomen rar (dar nu unic!).

Căci, în definitiv, care este explicaţia succesului deosebit al acestei artiste chiar pe terenul propriu al tapiseriei prin excelenţă? Cred că, de fapt, simplificând la maxim termenii explicaţiei, Gabriela Moga Lazăr repetă paradigma Brâncuşi. Adică valorifică din perspectivă universală simbolurile general valabile extrase din arta noastră populară, prelevând cu pricepere, intuiţie şi ştiinţă îndelung dobândită, reperele particulare, dar purtătoare de virtuţi ale permanenţei din estetica profundă a ethosului românesc. Apropiind spotul de lumină de structura concretă a expoziţiei, se degajă mai intâi o impresie generală de armonie şi frumuseţe în sensul clasic al cuvântului. Culorile sunt atât de ingenios alese şi combinate, adesea în degrade-uri iscusite, nuanţele sunt nu o dată pastelate şi liniştitoare pentru tensiunea privirii, sugerând parcă o altă ipostază a ceea ce numea cândva Edgar Papu într-un alt regn, “fascinaţia dulcelui muzical”. Apoi nu se poate ignora arta compoziţiei interioare a fiecărei lucrări ce te face să găseşti în fiecare o adevărată concepţie arhitecturală ingenioasă după care s-a construit conţinutul fiecarui ”tablou”, utilizând ca element de contrapunct golul, adică firele verticale ale urzelii nelucrate, deci neacoperite cu lâna ţesută pe orizontala războiului, instrumentul românesc arhaic utilizat în această intreprindere. Niciodată n-am văzut şi nici nu-mi puteam imagina câte efecte artistice se pot realiza în acest chip prin atragerea complicităţii –voluptoase – a golului, a increatului, contraponderea a ceea ce numea intr-o altă artă, cea a poeziei, Nichita Stănescu, invocând Necuvintele. O adevărată diversitate simfonică de armonii cromatice şi compoziţionale dovedind o virtuozitate uimitoare şi, mai ales, de-o modernitate proaspătă şi revigorantă. Asta deşi la temeiul tuturor alcătuirilor artistice ale expoziţiei stau motive, tehnici, ecouri, materiale proprii tradiţiei etnografiece, materializate în scoarţele, laicerele şi păretarele noastre ţărăneşti care de veacuri imbracă, incălzesc, invelesc, inveselesc şi desfată interiorul caselor, oricit de sărace, din satele noastre româneşti. Găsim astfel preluate în ingenioase montứri originale motivul pomului vieţii cu diferite variante, a bradului, a ghindei filozofale, purtătoare de zestre ener-genetică; motive florale atât de iubite în arta acestui popor, anotimpurile cu simbolistica lor specifică, roata sub forma vârtejului, spirala, luminişul ce aminteşte de “deschisul” heideggerian, dar şi de luminişul lui Eminescu şi câte altele. Un loc aparte îl are descendenţa de-a dreptul aristocratică din cultura Cucutenilor (care, iată, a stârnit recent şi interesal publicului de la New York!), drept care artista ii dedică şi-i ridică un adevărat monument ţesut din lână, adică o tapiserie în care se sugerează limpede ridicarea acestui simbol, reprezentat prin două vase arhaice, pe un soclu ce poate fi şi al duratei , dar şi al importanţei acestei culturi in străvechimea europeană.

Nu se pot trece cu vederea două mari portrete aşezate fată-n faţă pe cei doi pereţi ce mărginesc lungimea sălii, cele ale lui Eminescu şi Creangă, dovedind intâi de toate, un adevărat talent pictural, dar şi o sugerare a ethosului profund din care fac parte integrantă aceştia, prin comuniunea de substanţă dintre portretele lor (realizate în degrade-uri subtile de lână natur) cu restul expoziţiei. Şi, probabil doar ca o probă de virtuozitate, un alt portret, al unei femei cu pălărie, adevărată compoziţie picturală realizată pe fundalul unui decor estival, vine să demonstreze că artista este pe deplin capabilă să replice, prin tehnica ţesutului, glorioasei arte a goblinului francez la el acasă.

În totului-tot această expoziţie a fost un eveniment artistic deosebit pe care locuitorii oraşului culturii –Botoşani – ar fi trebuit să fie bucuroşi să-l găzduiască şi grăbiţi să-l privească atât cât a poposit expoziţia pe acest meleag, – ceea ce, de fapt, s-ar potrivi multor lucruri de cultură cu care noi, botoşănenii, suntem răsfăţaţi cu mult mai mult decât alte zone mai sărace în roadele spiritului. Drept care am scris aceste rânduri pentru cei ce n-au stiut, n-au aflat, n-au observat, captivaţi fiind de palpitantul spectacol politic, ca să afle măcar acum că am avut privilegiul rar de-a vedea la noi acasă –gratis ! – expoziţia unei artiste românce care a reuşit să stârnească entuziasmul şi admiraţia publicului francez şi nu numai.