Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

  Al. Cistelecan, indiferent cum decurge discuția, eu cred că relația Mihai Eminescu-Veronica Micle a fost și a rămas o mare iubire…

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 20 Mai 2018
Autor Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 20 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

        Al. Cistelecan, indiferent cum decurge discuția, eu cred că relația Mihai Eminescu-Veronica Micle a fost și a rămas o mare iubire…

 

Despre Al. Cistelecan și cele două mai recente cărți ale sale, Ardelencele, Erikon, Cluj, 2014, o galerie de 18 persoane feminine, „un extras dintr-un proiect mai mare închinat poetelor române din toate timpurile și de toate mărimele și formele”, nu știu dacă am reținut bine mărturia autorului, Zece femei, fiecare cu întâmplările ei,  Ed. Cartier, Chișinău, 2015, un fel de Cimitirul vesel românesc, s-a scris și încă se scrie de tot felul de profesionști, motivat și de notorietatea autorului, un scotocitor la grindina caselor în căutarea argumentelor de readucere în prezent a poeteselor uitate, printre acestea numărându-se și Veronica Micle, pe nedrept asemănată de unii cu Elena Udrea, dezertoare la chemarea justiției prezentului.

           Veronica Micle care, susțin eu, nici într-un caz nu face parte din galeria celor „cam jumătate din poezia noastră feminină (de nu din toată literatura) e scrisă fie înainte de măritișul poetelor, fie după pensionarea lor”…Ca ardeleancă, pe Veronica, o voluptoasă cenzurată, da, nu cred nici că i-ar fi plăcut să se scalde goală-n râuri (…), ca altele…Fără a aminti de povestea celor Zece femei –și aici câteva dragi sufletului meu și prezentate cum nu-i deplina realitate, Elena Farago sau Natalia Negru,un fel de bârlădence – din Chișinău vine Maria Pilchin și comentează ceea ce cutează Al. Cistelecan a povesti despre cea cu un  nume notoriu „Veronica Micle…mult mai meritorie – dacă nu cumva și mai celebră –ca personaj al literelor române decât ca poetă (fiind, fără dubiu, cea mai celebră româncă, printre români cel puțin). Versurile ei au profitat, cât s-a putut (și s-a putut destul de mult) din legenda (dar să fim drepți, și din realitatea ) idilei cu Eminescu și din „dialogul liric” purtat o vreme între ei”… Idilă care „n-a fost, probabil, chiar așa de exemplară pe cât o voia publicul ahtiat de romantisme absolute…” Aici, este amintit și redat, drept argument, ce spusese Ibrăileanu la un curs despre Eminescu când zicea că „scrisorile către Veronica Micle sunt de o ipocrizie fără seamăn. Se vede  bine că el n-o iubea”. Și, adaougă tot ca argument: „Poeziile ei, au parte de trei ediții (…) după mai interesante devin scrisorile trimise și primite de la Eminescu (…) semn clar că posteritatea o voia doar ca eroină de idilă”.

Așa-i în literatură, ca și în viață, fiecare cu părerile sale.

      Aici întrevăd și redau ce se știe, urmând sugestia  lui Maiorescu că Veronica ar fi fost născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbați, – semn și că nu-i putea ierta faptul că la 14 ani, depusese mărturie împotriva lui  într-un proces de moralitate – diferiți istorici literari, biografi și publiciști, în cursa pentru spectaculos, i-au creat efigia unei femei ușuratice, nestatornice și indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai alta. Ca muză a lui Eminescu, ea nu a fost o femeie ușoară, nu a fost dornică de petreceri, ea și-a jertfit toată tinerețea familiei și s-a preocupat foarte atent de educația fiicelor sale. În timpul războiului de independență a fost soră de caritate voluntară, cum au relatat destui prieteni cu realitatea, nu cu ficțiunea.

        Făcând trimiteri că Eminescu, poetul-om, a fost fascinat de frumusețea feminină a  Veronicăi, deși au mai fost și câteva „focuri de paie” aprinse de Cleopatra Lecca-Poenaru sau de Mite Kremnitz, chipul Veronicăi le-a șters repede urma încât,Virginia Gruber, fata ei, scria: „Mama a fost plină de viață, plină de farmec, frumoasă, doamnă perfectă și avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestei calități superioare, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”. Eminescu cunoscând-o în martie 1872, la Viena, și-a dat seama, chiar de la început, că ea întruchipa idealul feminin pe care îl visa, de aceea, fermecat de calitățile ei, și-a întrerupt studiile, s-a întors la Iași ca să fie cât mai aproape de „dulcea minune”, de „îngerul blond” căreia îi dedica poezii, o vizita în salonul ei, o întâlnea sub teiul de la Copou, când nu se puteau vedea, comunicau prin   scrisori: „Adormind seara cu gândul la tine și deșteptându-mă dimineața tot cu el, aș putea să îți scriu toată ziua, fără să obosesc, dacă cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu știu de ce, orice lucru, chiar și acela care nu au a face cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu de împărțit cu teii, cu florile și frunzele de tei? Poate unde ești așa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Și dacă se întâmplă pe tine să te văz/Desigur că la noapte un tei am să visez./Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/Desigur toată noaptea visez la ochii tăi”. Versuri la care Veronica îi și răspundea: „Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe banca din Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie” și „duelul” nu se oprea: „ Mi-e dor de tine, moțule ce ești, femeie gentilă și dulce, inteligentă și radioasă, frumusețea frumuseților și floarea florilor”, parcă pentru a auzi și Ibrăileanu  dar și a răspunde afirmativ și lui Al.Cistelecan, „ca iubită a poetului național trebuia să fie frumoasă, nimeni nu poate admite contariul, căci ar fi descalificare națională”.

        Cum se adresa Eminescu ei, ca semn al iubirii? Așa: ”Scumpa mea amică. Dulcea mea doamnă. Măi îngerașule, Dulce și dragă Cuța, Draga mea copilă; Stimabilă doamnă și respectabila mea amică, Doamna mea, dulcea mea Veronică, Draga, dulcea și îngereasca mea Cuță, Momoți dragă, Draga mea Veronicuța, Draga mea Nicuța, Măi Momoțelule, Draga și mititica mea Moți, Fetițule dragă, Dragul meu bobocel moțat, Măi ramură de liliac”, la care Veronica îi răspundea tot în diminutive, metafore pentru suflet: „Mițule iubit și al meu scump și drăgălaș, Mițule, Băiet iubit și drăgălaș, Eminul meu, Eminescu meu iubit, Scumpul meu Eminescu”.

        Aceeași, Virginia, fiica Veronicăi, confirma dragostea pentru om, nu atât pentru poet, ea era „înamorată” și-i „pria poziția de amantă”, de asta și până la moartea soțului ei, iubirea lor a fost castă, pură și neîntinată, iar când profesorul s-a stins, ea îi scria lui Eminescu –„Toți dușmanii or să se bucure de moartea lui Micle, crezând că această bucurie se reflectă și în sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care mă călăuzește în acest moment este cu totul altul”, susținut de fiică: „l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările și oamenii au făcut ca ei să nu fie uniți niciodată. Veronica a refuzat cererea în căsătorie a mai multor pretendenți, preferând să rămână „muza unui geniu, decât soția unui prinț”.

Într-o  scrisoare din 1882, Eminescu îi scria Veronicăi:„Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a început și s-a încheiat și dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi!”; „Nu voi iubi niciodată altă femeie și tu rămâi în mintea mea și în sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieții mele, singura mea aspirație, și viața cu tine, singura mea speranță”.

        Semn al iubirii, în 1887 când  Veronicăi i-a apărut volumul „Poezii”, – „Poeziile ei au parte de trei ediții”, ni se reamintește în ”Ardelencele” -Eminescu era încântat și scria: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta”, referindu-se la versuri care oglindeau dragostea ei, pusă într-un adevărat jurnal poetic, cu dragoste, care cuprindea întreaga gamă a sentimentelor – bucurii, supărări, momentele pasionale, revoltele, temeri, mărturisiri, împăcări – cu valoare de sinceritate și grații de necontestat: „De câte ori am tresărit/La fiice mișcare,/Crezând că poate vei veni/O, dulce alinare.//De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/Și lampa singură s-a stins,/Iubite,fără tine//” (Lampa).

       Volumul care cuprinde corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, firește , Al. Cistelecan îl cunoaște, el poartă titlul  de ”Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit”, cuprinde numeroase scrisori până mai ieri necunoscute. Acum ele prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii Veronicăi. Ne dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, cultivată, care l-a iubit pe Eminescu, dar și Eminescu pe ea.

       „În societatea aleasă pe care o vizita, spunea Virginia despre mama sa, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”,la ea „Dragostea devine o artă de salon” unde se produc „sentimente și stări strict declamate, cu o partitură mai colorată a afectelor negative, adăugând euforiei și melancoliei câteva note de eminent resentiment, sincer făptuite – cam acesta e folosul cu care poezia Veronicăi Micle s-a ales din contaminarea sa eminesciană”, spune profesorul Cistelecan.Și deși, scrisorile ei sunt socotite ca „într-un proces de  lezmajestate”, destinate „umanizării poetului”, să nu uităm ce spun și alții – Tudor Vianu, de exemplu, remarca la Veronica, cu mijloacele ei de expresie delicate că este una dintre primele poete din literatura română, susținând:„Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate și tipizate în factura poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poeților care creaseră în aceeași vreme nivelul liric general”. „O eroină antică” a comparat-o Nicolae Iorga. „Poeta unui cult” o considera Duiuliu Zamfirescu. George Munteanu spunea despre personalitatea ei: ”Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l ține în neîntreruptă uimire și în pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, fermecător comunicativă, menită să surprindă  agreabil-tiranic prin toate manifestările ei. atâtea cuvinte și moduri întregi de exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se salvează prin spontanietate, firesc, o autenticitate a trăirii. Este o copleșitoare feminitate protipică în scrisul și în felul ei de a fi, este acel „feminin”, atât de admirat, de cântat și uneori blestemat de către bărbați. Veronica era deplin conștientă de toate acestea”.

       Față de o asemenea ființă, Eminescu venea sentimental să declare în scrisorile sale: „Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am pus dorința de a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi vrut”, la care Veronica, tot sentimental,devenea binevoitoare pentru Eminescu al ei. „Eminescu al meu, singurul și unicul obiect al dragostei mele, dacă între tine și mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm  împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei răzbunătoare”.

        Atașată de Eminescu și Veronica, Tia Șerbănescu care în „Galopul biografiilor…”susține că „legile firii nu țin cont de conveniențele sociale, ori care ar fi ele, în 1992, într-un eseu în România Liberă comentând cu multă competență și mult fler feminin  aura personalității Veronicăi Micle, așa cum se desprinde din corespondența lor, spunea: „Și-a dozat foarte bine notele comportamentului. A știut să fie muza ideală: cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu și infidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca această iubire să-și găsească mereu prospețime, și ca poezia să înflorească pe soluri noi, copleșitor când se cuvenea și, în fine, solidară și în moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă și delicată și a știut să întrețină buna funcționare a discernământului, observând  reaua credință. Iubirea lor s-a desfășurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se simțea îndreptățit să intervină”.

        Un reproș la ce susține Cistelecan că Eminescu, și prin versurile sale, ar fi sedus pe ardelencele, pe femeile, inclusiv pe Veronica, făcându-le să sufere?

Femeie și ea, referindu-se la scurta viață a Veronicăi, Tia Șerbănescu face statuie din cuvinte celei care de ani și ani, adună și păstrează în  piatră ceea ce românii au clădit, chiar în stradă la intrarea la Mânăstirea Văratec: „Te și întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o soție ireproșabilă – din punctul de vedere a lui Ștefan Micle – mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educație), soră de caritate voluntară în războiul de independență, poetă și traducătoare, o bună pianistă, o văduvă cu necazuri financiare și, mai presus de toate acestea, iubita pasionată și inspirată a lui Eminescu”.

       În 1881 Veronica îi scria: „noi, vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem unul pe altul”, ca în 1882 să noteze: ”eu îți voi aduce ca jertfă viața mea”. Când  în 1883 Eminescu se îmbolnăvește, Veronica spune: „Să pot întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,/Încetul la o parte, șuvițele le-aș da,/Senină să rămâie, curată ca un crin,/Icoană de iubire, la care mă închin”. Ca la 28 august 1885, în „Lui Eminescu”, folosind balanța egalității iubirii dintre ei, versurile ei pline de adorație și de modestie să sune: „Vârful înalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge,/Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Și dorești a mea iubire. Prin iubire pân-la tine/Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg./Cum să fac! Când cu micimea îmi cunosc atât de bine,/Când măreața ta ființă, poate nici nu o-nțeleg”.

         Când viața crudă și nemiloasă a făcut ca Eminescu fizic să fie smuls din brațele îngerului lui de pază, murind, el a luat cu sine, cum s-a scris mult, și viața Veonicăi, dăruindu-i și nemurirea. La numai 50 de zile de la zborul cu îngerul său a venit momentul când, la mânăstirea Văratec, Veronica și-a chemat prietenii și dintr-un jurnal intim, pe care îl alcătuise în ultimele zile, „Dragoste și Poezie”, în care erau versuri de la amândoi, le-a citit lor, cu comentarii. Apoi în timpul aceleași nopți, cu arsenicul procurat de la farmacie, a pus punct vieții sale și întâlnirilor cu vise, cu Mihai Eminescu.

„Cred  că iubea totuși mai mult gloria și postul de muză națională decât pe cântăreț” citim în Ardelencele, editura Elikon, 2014, dacă ar fi fost așa, gloria era câștigată, năsăudeanca n-ar fi mai stat pe jurnal, n-ar fi alergat la farmacie să-și procure ce a cumpărat și a folosit…

        Departe cu mormântul unul de altul, legați pe vecie prin iubire, prin acea dovadă supremă că sunt împreună și Dincolo, iubirea lor, oricum, este și va fi judecată, rămâne să ne gândim veșnic la tragedia finalului ei copleșitor.„Ce s-a ales din două vieți?/ O mână de cuvinte,/ Cărora abia le-or da un preț/Aducerile-aminte”.  

         Dar, iar mă întorc și spun ce au mai spus și alții cu un optimism românesc, frumoasa și consistenta lor iubire, născută la Viena, care va deveni profundă, prezentă și la granițele vieții, cine știe dacă nu dăinuiește și în alte zări, într-o altă dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de răutățile celor care interpretăm nu întotdeauna corect acțiunile pământenilor, precis acolo Sus, judecata are balanța corectă, iar cotarea adevărului e fără dubii în a o citi și înțelege…că au spus și spun mulți, poeți și ei, „nunta în cer” este infinit mai durabilă căsătoriei cu acte pe pământ.

        ”Există un prag maxim pe care-l atinge relaţia Eminescu-Veronica, observabil în scrisori, apoi o scădere, ba chiar o formă de agonie. Cert este că dacă n-ar fi fost aşa, Eminescu s-ar fi numit, poate, Arghezi, diferenţa nu e mare, dar e remarcabilă. Desigur, gesturile şi cuvintele intimităţii sunt general valabile la cuplurile de îndrăgostiţi, se pare că-n intimitate oamenii se comportă la fel, dar apariţia scrisorilor (păstrate la strănepoata Veronicăi, Anna Maria Grigorcea-Messeri) nu scade cu nimic din întâmplarea ce se bănuia: Eminescu – îndrăgostit şi febril, bolnav sau îngrijorat, gelos sau indiferent. Bine că a existat o Veronică, o Cătălină, altfel ea trebuia inventată, ca să susţină explozia lui Hyperion. Senzaţia este că se amestecă lucrurile, dragostea, scrisorile, cu opera şi valoarea literară. Nici nu are vreun sens să fie adusă în discuţie poezia Veronicăi Micle alături de cea a lui Mihai Eminescu, cum posteritatea nu o judecă în vreun fel pe Jeanne Duval, muza lui Baudelaire. Anul 2000 a stimulat masiv eminescologia românească, ceea ce Al. Cistelecan vede ca pe „o exaltare festivă, cu discernământul mereu ameninţat de o supradoză de admiraţie, asumată ca datorie naţională”. Pe fondul unor manifestări care depăşesc bunul-simţ interpretativ, din aceleaşi motive, piaţa românească setoasă de telenovele a gustat idila eminesciană în aceeaşi măsură cu Tânăr şi neliniştit , ceea ce nu a adus nimănui vreun serviciu, cu atât mai mult poetului junimist. Dar apariţia scrisorilor poate fi considerată cea mai bună întâmplare a anului 2000 eminescian”,scrie Lia Fan în despre Ardelencele în Arca-Arad nr.1/3, 2015

          Dacă vrei să scrii, să citești, să spui altora poeziile celor doi, neapărat trebuie să ți-i imaginezi cu ochii minții pe amândoi, față în față, ca în tabloul de mai sus, căci atât de mult sunt ei legați în dragostea lor, altfel n-ar fi creat unele din cele mai frumoase poezii cu prețioasele cuvinte pe care numai limba română le are. Poezia unuia poate fi pe deplin înțeleasă numai citită alături de a celuilalt – două zeități pururi căutate în biserica limbii românilor

                                                             



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. marin ifrim spune:

    Superb!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5