Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ANGELA PAVELIUC – OLARIU SAU DESPRE VOCAŢIA DE A DĂRUI

ANGELA PAVELIUC – OLARIU SAU DESPRE VOCAŢIA DE A DĂRUI

Mi-au plăcut întotdeauna cărţile care şi-au transformat posibila prefaţă în argument. Fiindcă un argument, prin concizia şi obiectivitatea lui, spune despre autor ceea ce filozoful Gabriel Liiceanu afirma cu tărie despre OM: „ …este singurul animal nedeterminat deoarece este singura fiinţă care se defineşte fără încetare prin succesiunea limitelor de depăşit şi de atins care alcătuiesc parcursul unei vieţi”. Cartea Angelei Paveliuc – Olariu intitulată „O viaţă…” (Editura ART XXI, Iaşi, 2009, 325 p. , preţ neprecizat) ne obligă să abandonăm vorbirea despre alcătuirea ei, căci, în definitiv, fiecare îşi prezintă viaţa cum crede, şi să găsim toate punctele cheie care alcătuiesc OM-ul ce a scris această carte. Apelez la Gabriel Liiceanu fiindcă se simte în text prezenţa celui de-al patrulea ochi, un ochi al spiritului, cu ajutorul căruia autoarea trece deseori dincolo de „coaja” evenimentelor. Ori numai cu acest ochi, spunea filozoful, se poate vedea frumuseţea lucrurilor.

Copil „cu o imaginaţie bogată, cu un chef de joacă continuu, cu o fire veselă, gata oricând de zbenguială”, fără să obosească vreodată în „activitatea” sa, întreaga copilăria a Angelei Paveliuc- Olariu, cu evenimentele ei, anunţa omul deosebit ce avea să devină. Era o copilărie a socializării şi nu a izolării. Azi, când copiii se refugiază în televizor, internet şi discotecă fără discernământ, contribuind la „obosirea” lor precoce, e reconfortantă metoda propusă de a ieşi din izolare, aceea de a fi prezent de copil la marile evenimente ale satului alături de ceilalţi: „Veselă mereu, cu un optimism caracteristic vârstei, mergeam la aceste adevărate spectacole, nunţile din sat”. Angela Paveliuc-Olariu îşi pune copilăria în oglindă cu cea a marelui povestitor Ion Creangă, cel puţin prin secvenţele vizând cânepa Vasticăi sau plecatul cu colindatul prin sat.
„Zborul din cuibul părintesc” a avut prima „escală” la Liceul teoretic de fete din Botoşani: „Începutul a fost foarte greu şi foarte trist. Am simţit că totul s-a terminat, când, tata, Dumnezeu să-l ierte, după ce m-a dus la internat, „m-a instalat acolo, cu toată zestrea mea”, mi-a dat de grijă să fiu cuminte etc. s-a întors şi a plecat… M-am simţit, atunci, a nimănui într-o lume străină de care mi s-a făcut frică şi, bineînţeles, am plâns… Am plâns mult, ca de altfel, şi-n zilele care au urmat”.

Apoi la Facultatea de filologie, secţia de istorie-română, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi:
„…fiică de preot, care nu avea dreptul să stea la cămin, nu avea drept la bursă, nu avea drept să meargă în tabere etc. Cu acest statut ingrat, dublat de sărăcia părinţilor, care se descurcau greu cu doi copii la şcoală, nu am început facultatea sub o zodie luminoasă. (…) Realizam cu amărăciune că lumea nu e atât de bună, atât de frumoasă şi nicidecum atât de dreaptă, după cum mi-o prezentaseră, mie, părinţii”.

Cele trei etape (copilăria, liceul şi facultatea) coparticipante la procesul devenirii OM-ului Angela Paveliuc-Olariu reflectă paşii făcuţi în trecerea de la „a avea” la „ a fi”. Sunt revelatoare următoarele secvenţe reale când copilul sau adolescentul de atunci nu-şi dădea seama că acestea reprezentau obstacole pe care Dumnezeu le presară pe calea iniţiatică a fiecăruia, ele fiind depăşite de firile tari, morale, pline de credinţă, aşa cum este şi Angela Paveliuc-Olariu: 1. „Trăiam modest, într-o casă bătrânească, tradiţională, spun acum, cumpărată cu greu, o casă potrivită pentru etnograful ce avea să fiu, o casă cu prispă de jur împrejur, cu camere mici, cu geamuri mici prin care lumina pătrundea cu zgârcenie”; 2. „Am terminat liceul având ca uniformă un şorţ negru, făcut dintr-o haină preoţească şi un palton, făcut dintr-un palton de-al mamei, transformat. Mi-aduc aminte că într-un an m-a prins venirea iernii încălţată cu pantofi decupaţi”; 3. „Prost îmbrăcată, urâţică, ca să nu spun altfel, slabă ca orice adolescentă, destul de timidă, aruncată într-o lume ostilă faţă de originea mea socială, privită cu îngăduinţă de colegele mele din Iaşi, unele foarte bine îmbrăcate, îndrăzneţe, chiar cu tupeu, uneori, stăteam mai tot timpul retrasă deşi doream să comunic mai mult”. Din această perspectivă, şi din cele ce urmează în cartea în discuţie, am convingerea că Angela Paveliuc-Olariu a primit acea stare de graţie care o poate înscrie în marea familie a „fiului risipitor”.

„Perioada câmpulungeană” a fost etapa în care a învăţat „meseria” de etnograf . A reorganizat muzeul din Câmpulung – Moldovenesc transformându-l dintr-un muzeu mixt în unul specializat având ca preocupare „cultura tradiţională a lemnului” şi participa lunar la întrunirile de la Cluj, organizate la nivel academic. Tot în această perioadă şi-a organizat timpul cu folos maxim: 1. „ore pentru suflet şi minte (studiu, lectură)”; 2. ore de lucru în depozitele muzeului”; 3. „ore dedicate ghidajului în muzeu”, 4. „ore dedicate îmbogăţirii cunoaşterii unui tărâm nou, ca acela de muzeograf”.

„Perioada botoşăneană” a început în 1968, având ca prim imbold apropierea de locurile natale. A început prin organizarea casei Nicolae Iorga, mergea la şantierele arheologice din judeţ, continua cu râvnă cercetările etnografice. A continuat cu Casa memorială „George Enescu” de la Liveni şi cu Muzeul „1907” de la Flămânzi. Acum şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Arta populară în zona etnografică Botoşani” care a avut darul să impună recunoaşterea zonei dintre Siret şi Prut ca zonă etnografică distinctă, demonstrând că această zonă „nu este o pată albă pe harta etnografică a României, ci este o zonă etnografică cu particularităţi distincte în arealul românesc”. A pus bazele Muzeului etnografic din Botoşani. Deşi plecată la Iaşi între timp, acest muzeu a fost realizat, însă regretă că s-a renunţat la un proiect al său, acela de a se înfiinţa „Galeria personalităţilor botoşănene”.

„Perioada ieşeană” a fost şi cea mai zbuciumată, la Palatul Culturii întâlnind oameni devotaţi unor proiecte, dar şi spirite malefice coordonate de directoarea A. I., din cauza căreia Iaşul nu are nici azi un muzeu în aer liber, idee pentru care Angela Paveliuc-Olariu a militat neîntrerupt. Dar au fost şi realizări mari precum organizarea sectoarelor „Obiceiuri de iarnă din Moldova” şi „Interiorul tradiţional din zona Iaşi”, alături de zile pline de conţinut, cu o trăire densă a unor momente deosebite organizate în sălile „Henri Coandă” sau „Sala Voievozilor”.

Cărţile de specialitate pe care le-a conceput au fost scrise greu: „Îmi cenzuram fiecare cuvânt, fiecare virgulă, ştiind sintagma „Verba volant, scripta manet”. Nu-mi plăcea şi nici astăzi nu-mi place, tot ce scriam. Comunicam pur şi simplu, precis, exact şi la” rece” nişte informaţii pe care la adunasem eu în timp”.

Angela Paveliuc-Olariu a dăruit cărţile sale, care nu au fost puţine, a primit cărţile altora cu dedicaţii, a primit cărţile etnografilor importanţi din lume. A avut şi are o corespondenţă vastă cu personalităţi marcante ale culturii dar şi cu oameni simpli. Sunt amintiţi, în acest sens, etnologul Elena Secoşan, istoricul de artă Corina Nicolescu, prof. dr. Nicolae Dunăre, cercetător etnolog Silvia Chiţimia, arheologii Emilia Zaharia, Nicolae Zaharia, Dan Teodor sau I. Mitrea, prof. dr. Mario Zamora (SUA), Paul Stahl (Franţa), Prof. dr. M. Coukey (SUA), dar şi oameni simpli precum Virginia Popovici, E.S sau Vasilică Clemenţa.

Călătoria a fost pentru Angela Paveliuc-Olariu un „minunat prilej de îmbogăţire a minţii şi sufletului”. Orice călătorie este prezentată pornind de la vârsta pe care o avea autoarea atunci sau de la o caracterizare a anotimpului, demonstrând o fire sensibilă: Ungaria („la 23 de ani”), Polonia („într-un început de toamnă minunată, cu o atmosferă plină de un farmec nostalgic”), Bulgaria („am vizitat-o într-o toamnă când se culegeau strugurii”), Cehoslovacia („pe care am vizitat-o iniţial în tinereţe”), Germania („printr-o excursie prin ONT pentru a cunoaşte şi alte zări”), Rusia („la început de vară”), Austria („într-o primăvară cu soare generos, cu flori multe, cu verdele crud al peluzelor atât de meticulos aranjate”), Elveţia ( „într-o primăvară plină de poezie şi optimismul caracteristic acestui anotimp”), Macedonia („în vara anului 1984”), Grecia („doream demult să vizitez Grecia cu toate „minunile” ei), Ucraina şi Basarabia. Am lăsat la urmă această ţară pentru că aici, la 30 martie 1938, s-a născut, în localitatea Alexandreni, Angela Paveliuc –Olariu, motiv pentru care prezentarea să fie plină de duioşie şi melancolie: „Aşa am avut ocazia să-mi revăd satul unde m-am născut eu, din părinţi originari din ţinutul Botoşanilor…

Aşa am ajuns într-o duminică la Tipleşti, unde m-am oprit cu emoţie firească la biserica din sat, în care a slujit tata cu atâta amar de vreme în urmă( circa 65 de ani). Era o nuntă şi preotul slujea, dând binecuvântarea la sfârşit mirilor. M-a privit, crezând că am venit cu nuntaşii. Am asistat până la sfârşit şi apoi i-am spus cine sunt. S-a bucurat, dar m-ai mult m-am bucurat eu când am auzit pe cineva dintre cei care ne ascultau, spunând că l-a cunoscut pe tata, că-şi aminteşte de ziua botezului meu, continuând fără să-l întreb, să-mi spună, că mai există şi casa în care m-am născut… Era un bătrân cu mintea clară, care-şi amintea totul despre tata, despre noi. Mi-a povestit cât de mult iubea tatăl meu caii, spunându-mi când am ajuns la casa unde m-am născut, că, într-un loc, ce mi l-a arătat, cu precizie, era un par de care lega tatăl meu mânjii, pentru a-i mâna de jur împrejur, ca pentru a-i dresa … într-un fel! Casa era închisă. N-am putut intra. Stăpânii actuali locuiau în altă parte. Am privit cu emoţie firească, casa modestă din care am plecat de mult, de atâta vreme, în lumea largă… ca luată parcă de un şuvoi ce m-a purtat prin atâtea şi atâtea locuri, printre atâţia şi atâţia oameni… Am mai privit încă o dată şi am plecat, mulţumindu-i lui Dumnezeu că mai pot să-i spun mamei la întoarcere, că i-am văzut căsuţa tinereţii ei”.

Adeptă a dictonului „Eşti un om mai bogat dacă ai prieteni”, Angela Paveliuc-Olariu are vocaţia prieteniei. Respectând suma de reguli ce defineşte prietenia în sensul dat de Nit Bharthari ( 1. îndepărtează pe cei răi; 2. îndeamnă la bine; 3. păstrează secretele; 4. dă la iveală meritele; 5. nu-l părăsi pe cel căzut în nenorocire; 6. dă când trebuie), autoarea se autocaracterizează: „Îmi sunt dragi oamenii cu calităţile şi defectele lor. Nu-mi place să judec pe nimeni. Consider că n-am nici dreptul şi poate nici nu mă pricep. Sunt deseori conciliantă pentru că am nevoie de oameni în jurul meu, pe care îmi place să-i socotesc şi prieteni”. Sunt amintiţi Eugenia Ursescu, Elena Olteanu, Maria Goţac, Corina Nicolescu, Georgeta Stoica, Dana Petrariu, Gheorghe Median, Liviu Octavian Şovan, Ion Nicorici, Ion Ilie, Aglaia Corneanu, Mircea Puşcaşu şi pe „minunaţii oameni adevăraţi, curaţi la suflet, înţelepţii oameni ai satelor româneşti pe unde am făcut cercetări într-o viaţă de etnograf”.

Cu o bogată activitate ştiinţifică şi profesională, pe lângă cărţi, Angela Paveliuc-Olariu a scris şi foarte multe articole de specialitate, a participat la congrese, a organizat expoziţii de artă populară românească în străinătate, a susţinut cursuri şi prelegeri de specialitate la universităţi mari ale lumii. În 1981 a fost delegată de Ministerul Culturii să organizeze în Seattle (SUA) o expoziţie intitulată „Arta populară românească”. În 1983 participă în Canada la al XI-lea Congres de Ştiinţe Antropologice şi Etnologice susţinând lucrarea „Cultura populară tradiţională din România în contextul actual”, iar în 1986 participă la Congresul de Antropologie şi Arheologie din Anglia. În 1990, primul an după revoluţie, participă, în Portugalia, la Inter-Congresul de Antropologie şi Etnologie cu o comunicare intitulată „Simbolistica motivelor de pe ouăle încondeiate”, în 1993 participă în Mexic la al XIII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Etnologie într-o companie selectă, delegaţia fiind compusă şi din prof. dr. Romulus Vulcănescu, prof. Ioan Meiţoiu şi prof. George Anca şi unde prezintă lucrarea „Elemente specifice şi simbolistica arhitecturii populare tradiţionale din România”, în 1997 participă , în Turcia, la Congresul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului şi exemplele ar putea continua.

„O viaţă…” e mai mult decât un jurnal, e romanul unei vieţi. Angela Paveliuc-Olariu nu se teme, cum o făcea Noica, la ideea că cineva îi poate umbla prin gândurile lui, şi din această credinţă, ne prezintă istoria unei deveniri. Cu toate acestea, este evidentă tentaţia de a respecta ceea ce Gabriel Liiceanu numea „principiul jurnalului”: „… unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea ( te ajut să ajungi la tine prin mine).

Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit în care „eu” şi „tu”, străini până atunci, ne apropiem atât de mult încât ne tămăduim împreună: eu mă împac cu mine ajungând la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine”. Ultimul capitol, „Gânduri răzleţe – mărturisiri”, prin tăria reflecţiile ca rezultat al unor trăiri intense, completează interiorul sufletului Angelei Paveliuc-Olariu. Reţinem: 1. „Florile sunt dăruite de Dumnezeu pentru a ne aduce raiul pe pământ”; 2. „O casă fără cărţi ar fi ca un trup fără suflet”; 3. „Să scrii, dar să şi crezi, să lupţi pentru puţină veselie şi bună dispoziţie. Acest lucru se impune ca o DATORIE”; 4.”Dumnezeu nu ne vrea trişti, iar deznădejdea e păcat capital”; 5. „Nefericirea izvorăşte, uneori, din suflete seci, pustiite, din minţi rătăcite, din ambiţii prosteşti, din dorinţe nebune, din lăcomie fără margini, din avariţie şi din…pedeapsa lui Dumnezeu”; 6. „În orice împrejurare trebuie să ai tăria să întinzi o mână către cine are nevoie”; 7. „Bunătatea nu este un troc, îţi dau – îmi dai”; 8. „Răutatea este sentimentul care ne detronează de pe un „soclu” ipotetic, acela de a fi consideraţi OAMENI”; 9. „Frumosul îl văd, cel mai des, şi-l percep sub aspectul simplităţii în toate, fără adaosuri de prost gust, fără falsuri de vreun fel”;10. „Simplitatea văzută nu ca sărăcie a minţii, a sufletului, simplitatea concepută ca o chintesenţă de gândire şi simţire, de spiritualizare a unei realităţi”; 11. „Mare păcat pentru cei care înţeleg şi simt exact cuvântul nedreptate, care înseamnă nerecunoaşterea calităţilor, a meritelor, a harului pe care-l are semenul tău într-o măsură mai mare decât tine…”;12.” Familia…este doctoria zilnică ce-ţi poate aduce sănătate, încredere, optimism” etc.

Cuante de sentimentalism, stropi de melancolie sau idei cu o simbolistică aparte izvorăsc din partea iconografică a cărţii care completează fericit fiecare capitol. Se simte aici „mâna” marelui artist fotograf Duşa Ozolin.

Deşi scopul scrierii acestei cărţi ar fi putut duce spre un subiectivism asumat, autoarea evită păcatul. „O viaţă…” este străbătută de la un capăt la altul de acea stare de obiectivitate pe care o au numai fiinţele morale, fiindcă Angela Paveliuc-Olariu: 1. iubind simplitatea, frumuseţea şi decenţa, calităţi definitorii în conferirea demnităţii şi respectului, s-a oprit la poarta postmodernului, atât de strident în manifestări; 2. convinsă că tot ce avem şi suntem se datorează numai şi numai lui Dumnezeu, este un om credincios, un om care acţionând cu gândul la divinitate este sigură că face pentru cei din jur; 3. pune pe primul loc familia, profesia şi lucrul bine făcut; 4. a iubit şi iubeşte necondiţionat satul care îşi ordonează existenţa în jurul sărbătorilor, atât cele din calendarul religios cât şi cele din calendarul popular; 5. este o familistă convinsă; 6. îşi iubeşte cu sinceritate prietenii, fiind un om cu vocaţia prieteniei; 7. detractorilor le-a răspuns apelând la măsuri creştineşti; 8. este dominată de o „simplitate” a sufletului caracterizată prin sinceritate, onestitate, curăţenie, omenie, smerenie, devotament, seriozitate etc., toate prezente în mod firesc; 9. iubeşte cărţile pe care şi le-a asumat ca pe cei mai buni prieteni, ca pe cea mai de preţ avere etc.

Cred că cele mai exacte cuvinte despre cartea Angelei Paveliuc-Olariu le-a spus Dana Petrariu: „O carte, un popas pe malul unui râu când leneş, când învolburat, când limpede, dar mereu cu apa dulce, te îndeamnă să-i urmăreşti „trecerea” şi devenirea şi goana către mare, în dorinţa de a-şi găsi împlinirea, menirea – aceea de a dărui”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D. M. Gaftoneanu spune:

    Un reper deosebit in galeria personalitatilor culturale ale nordului tarii. Doamna Angela Paveliuc Olariu.
    Cu mult respect din partea unui anonim,
    D.M.G.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5