Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

GABRIELA GOUDENHOOFT

EDITORIAL
GABRIELA GOUDENHOOFT
ŞI POEMELE SALE SCRISE CU O VOCE JOASĂ, EXTREM DE JOASĂ…

Autor, Georgica Manole

Când suntem excesiv de trişti sau când suntem prea veseli, când imposibilitatea de a înţelege ne izbeşte în faţă precum apa rece ţâşnind dintr-o arteziană, când, fie din prea mult rău, fie din prea mult bine, credem că ceva se întâmplă cu noi, pentru echilibru apelăm la marii moralişti ai literaturii. Eu mă întorc adesea la Elias Canetti ale cărui păreri, după cum o spune, sunt declarate mereu „cu vehemenţă şi zel, deoarece ele sunt afirmate cu puterea unei credinţe”. Constatând că scriitorul şi cuvântul se află permanent, unul faţă de celălalt, într-o stare generalizată de suspiciune, de teroare reciprocă uneori, am încercat găsirea unei rezolvări amiabile la autorul „Provinciei omului”. „Conflictul” ar pleca de la scriitor aflat permanent în imposibilitatea de a găsi cuvântul care să-i exprime limbajul „vorbit” în sine, acesta ascunzându-se intenţionat, obligându-l să rămână cu paginile albe şi cu ideile arestate într-un imperiu al tăcerii. De cealaltă parte, cuvântul acuză scriitorul că lăsându-se „prins”, nu i s-ar conferi rolul dorit sau sensul potrivit.

Canetti era convins că „fiecare din cuvintele tale se transformă într-un nor de musculiţe; şi te mai miri când ele se reîntorc la tine ca înţepături”. Credinţa lui Canetti că …DINCOLO există un administrator al cuvintelor induce punerea unor condiţii pe cererea pentru „cuvântul potrivit”:
1. „să-ţi amintească faptul că a fost odată palpabil”; 2. „că s-a odihnit odinioară în mâna omului, asigurându-i rotunjimea”; 3. să nu fie înveşmântat cu haine false”; 4. „să fie cuvinte care nu se vestejesc şi nu se ofilesc”; 5. „să fie cuvinte cărora, prin cunoaştere, să li se poată conferi o morală”; 6. „ să nu îmbătrâneşti la auzul lor”. Fiindcă, zice autorul volumului „Masă şi putere”, …DINCOLO „se vorbeşte numai în şoaptă, iar fiecare cuvânt rostit cu glas tare se pedepseşte cu exilul”.

Un alt moralist, Gabriel Liiceanu, în construcţia filozofiei sale, la un moment dat pune o întrebare (vezi „Uşa interzisă”): „Vorba, rostirea, povestea – magia vindecătoare a cuvintelor, de unde vine oare?” Şi tot filozoful răspunde: „Scriitorii, cei foarte mari, cei care sunt în stare să facă lumea încă o dată, din cuvinte, exact aşa cum Dumnezeu a făcut-o din fiinţe reale, nu sunt ei pensionarii unui paradis reinventat sau recucerit, protagoniştii unei levitaţii de care noi, ceilalţi, nu ne mai aducem aminte decât în vis? Care păşesc, lin, pe apa cuvintelor, în vreme ce noi, ceilalţi, ne înecăm în ele? Toată mizeria omenirii vine până la urmă din acest înec în cuvinte, din incapacitatea de a ţine capul deasupra unui dar pe care, în principiu, am fost construiţi pentru a-l putea primi, dar la înălţimea căruia, în istoria noastră de specie neîncheiată, nu am putut fi până acum niciodată. Cum de nu am ajuns să înţelegem că prăbuşirea sau salvarea omenirii nu depind până la urmă decât de felul în care vom reuşi, ca specie, să ne reglăm raportul cu cuvântul?

Din punctul de vedere al filozofului amintit, cuvântul este un „ustensil” care „prost mânuit” poate deveni ucigător. Continuă filozoful: „Şi nu sunt oare scriitorii – „poeţii”, s-a spus – singurii care ştiu să ţină în mână acest ustensil? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii legendari ai unei comunităţi, care o dată cu soluţia dispun şi de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sunt salvatori neputincioşi: forţa de a deschide un drum nu e însoţită şi de aceea de a-i pune şi pe ceilalţi pe acest drum. „Ceilalţi” vor muri rătăciţi pe cărări laterale şi deturnaţi de la vocaţia verbului”.

Gabriel Liiceanu pune câteva întrebări care vin tocmai din cele trăite de generaţia sa, etapă în care verbul a devenit „infernal”: 1. „Nu este toată ISTORIA lunga poveste a căderii noastre din verb?”; 2. „Nu dereglarea raportului cu cuvântul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate?”; 3.” Iar falimentul actual al poporului român nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvântul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului?”; 4. „Cine dintre noi este dispus să meargă atât de departe şi să accepte că răul nostru cel mai adânc şi pieirea noastră istorică trebuie puse în corelaţie cu pierderea de ultimă oră (ceea ce înseamnă de câteva decenii) a fiinţei noastre lingvistice?”. Dacă foarte mulţi dintre noi nu ne mai dăm seama că „felul cotidian în care este râgâită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia României prin ecranele televizoarelor nu sunt simple accidente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simptomele unei maladii mortale”, rolul scriitorului nu este numai acela de a locui în cuvinte, ci de a le şlefui aşa cum Brâncuşi şlefuia piatra până dădea de esenţe.

Câteva sindroame s-au manifestat în spaţiul poetic românesc, fapt ce a făcut ca generaţii de poeţi să fie supuse efectelor teroarei unor dileme create în jurul cuvântului. Sindromul cuvântului inadecvat a indus spaima de a nu fi găsit cuvântul esenţial, situaţie în care se va duce la ascunderea sau deformarea sensului şi de aici n-ar mai fi decât un pas până la eşec. Peste această spaimă a trecut Tudor Arghezi când a hotărât ca în poezia sa să folosească şi cuvinte „urâte”, ori chinul permanent al lui Ion Barbu de a căuta modalitatea cea mai potrivită de folosire a cuvântului. Sindromul Mallarme, de reducere a poeziei la cuvânt, care a făcut mulţi prozeliţi, a fost important că a pus în discuţie atât menirea de logos a cuvântului, cât şi posibila ineficienţă a sa. Când Bacovia şi-a pus o parte a creaţiei sale sub „acoperământul” cuvântului plumb, a riscat. Putea să nu-i reuşească trecerea de la sensul de bază la sensul particular şi, de aici, la nuanţe de sens. Critica spune că i-a reuşit fiind considerat chiar un deschizător al postmodernismului românesc. Sindromul Nichita Stănescu, de reducere a poeziei la necuvânt, situaţie în care cuvântul e pus tot mai mult în opoziţie cu tăcerea, lumina şi muzica. Sau chiar cu „liniştea” atemporalităţii, cum o făcea Ana Blandiana în perioada comunistă, ori lupta cu problema identificării cuvântului, cum a făcut-o Blaga. Până la urmă se poate vorbi şi de un caracter supralingvistic al poeziei, în sensul că ea e toate, „ un fel de amestec ce duce spre o convergenţă stilistică”, după cum ar spune Theodor Codreanu.

Din această perspectivă, Gabriela Goudenhooft este o perfecţionistă. Ea încă mai stă la o răscruce şi nu poate hotărî ce drum să aleagă: să apeleze la cuvinte sau să se cufunde în tăcere? (Stau la poarta cuvântului / Şi nu îndrăznesc să bat / Târziu de tot, când nu mai contează, / Plâng amar, gâtuit, / Cuvântul îşi apleacă umărul cald / Şi atât.” sau „Schingiuiesc fiecare cuvânt înlăuntrul meu / Îl rotunjesc, / Îl tăvălesc, / Din carnea lui iau coaja bătucită / Şi-i redau strălucirea / Să mă mâhnesc,/ Să mă mântuiesc / După toate acestea şi după / Multe altele / Muzica dezordonată a cercului sporeşte / Ca şi cum ar anunţa / Că un mecanism s-a stricat / Că ordinea minţii / E haosul inimii / Că numai pleoapa, ea nu se înşeală, / închizându-se şi deschizându-se peste lume / În marea sa Iluzie nu se minte, /În propriul ei somn nu adoarme… / Mângâi fiecare cuvânt / Şi mă îngrozesc de singurătatea lui/ Înainte de a-l strecura în afară, / Uneori mă confund cu sunetul, / Cu semnul cuvântului / Şi mai ales cu singurătatea lui dulce / Pe jumătate adormitoare.”).

Marele peratolog român Gabriel Liiceanu spunea adesea că orice hotărâre trebuie să fie trecerea hotarului în registrul libertăţii. Gabriela Goudenhooft vrea să facă trecerea spre marea libertate, care este poezia, mai rămâne de rezolvat dilema cuvânt – tăcere, amânând mereu decizia ( Mă sărăciţi şi mă ascundeţi/ În dosul vostru ca şi cum / Aş fi ajuns cerşetor la masa cuvintelor, / Ca şi cum în mine / n-ar fi strălucit nici măcar / umbra unui gând prizărit / ca şi cum nu v-aş fi slujit… / şi dac-aţi şti cât vă iubesc, / pierdutelor / şi niciodată cu adevărat / potrivitelor / cu gândul pe care mi-l caut / ca să vi-l dăruiesc…).

Pentru Gabriela Goudenhooft, un zâmbet, un urlet, ţipătul împlântat ca un cuţit, zornăitul frunzelor, sunetul paşilor, goliciunea sonoră, de bronz, a statuilor, ecourile largi, aplauzele, plânsul sau râsul, dar mai ales râsul în hohote, sunt cuvinte exprimate prin reacţii luate din registrul muzicii şi luminii şi transferate în sfera tăcerii pentru că teama cea mai mare a poetei este că apelând la cuvânt ar putea deveni, conform unei sintagme folosite de Liiceanu, un salvator neputincios („Dacă ar fi să dau tăcerii un nume, / i-aş spune „râs”, / I-aş spune „râsul în hohote”, / cel care ne ascunde / de toate dezamăgirile / şi mai ales, / de noi. // Dacă ar fi să dau tăcerii un nume, / i-aş spune „orice cuvânt”, i-aş spune / „orice cuvânt în afară de cel potrivit” / cel care ne ascunde / de toate-amintirile / şi mai ales, / de ceilalţi. // Dacă ar fi să dau tăcerii un nume, / i-aş spune „plâns”, / i-aş spune ,,plânsul în hohote”, / cel care ne ascunde / de toate iubirile / şi mai ales / de ce-ar fi putut fi.”).

Până Gabriela Goudenhooft se hotărăşte unde să locuiască, în cuvânt sau în tăcere, să-i remarcăm caracterul supralingvistic al poeziei sale („O singură şoaptă: inima mea / Care mă trădează şi mă dă / Tuturor anotimpurilor / De aşteptări şi de drumuri / Închipuite cu mintea ei / Care mă trădează şi mă dă / Tuturor gândurilor / De bine şi de rău / Definite în cuvintele ei / Care mă trădează şi mă dau / Tuturor fiinţelor / De fum şi mister / Înţeles numai de logica ei / Care mă trădează şi ea / Vânzându-mă mereu altor veri, / Amăgindu-mă iar / Că mâine, mâine voi fi.”).

Aşa cum Gellu Naum a avut ca ţel suprem lepădarea de poezie făcând poezie, la fel Gabriela Goudenhooft vrea să afle cuvântul potrivit lepădându-se de cuvânt. Cetindu-i poezia mi-am amintit imediat un citat din Gellu Naum şi care i se potriveşte perfect:”Am citit poemele mele cu o voce joasă, extrem de joasă, în cea mai perfectă tăcere, mai ales când o femeie frumoasă a fost lângă mine să mă asculte. Aceasta se cheamă în zilele noastre a fi poet şi am fost poet cu convingerea că într-o zi, la sfârşitul discursului, voi izbucni în râsul cel mai abject, în urletele cele mai sinistre şi că va fi cel dintâi act poetic la care voi adera fără nici o rezervă”.

Gabriela Goudenhooft şi-a scris primele poeme cu o voce joasă, extrem de joasă, ca prim pas al cufundării în tăcere.

Georgică MANOLE



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5