Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

IOAN BULIGA ŞI SCÂNCETELE SALE CA NIŞTE PLÂNSETE PLINE DE GÂNDIRE

IOAN BULIGA ŞI SCÂNCETELE SALE
CA NIŞTE PLÂNSETE PLINE DE GÂNDIRE (*)

Buliga, coperta [800x600]Încă un poet, Ioan Buliga, se iveşte din aburul misterios şi plin de spirit al Hăneştiului. Retras ani în şir după o iluzorie cortină, poetul a stat pierdut cu ideile, zbaterile şi gândurile sale printre semeni, acolo în interval perceput ca spaţiu entropic. A durat mult „ascunderea”, atât cât în negocierea dintre libertatea de creaţie după care tânjea şi spaima interioară a învins prima.

Convins că „poezia e în toate deodată” şi conştient că este infectat iremediabil de microbul cultural specific satului care l-a trimis în lume, s-a hotărât să tragă cortina, să topească ecranul translucid care-l separă de lumea divină a poeţilor şi să ne anunţe că există. Din această clipă Ioan Buliga a conştientizat că „libertatea este gradul sporit de fiinţă care face cu putinţă înfrângerea fricii” (Gabriel Liiceanu) şi că eul său primit s-a transformat tot mai mult într-un eu construit ce a izbucnit în corole precum o floare aşteptată de cactus, în buchete de poezii, concretizate în volumul „Scâncete de poezie”. Din această perspectivă, Ioan Buliga îşi deschide cartea cu o definiţie a poetului: „E cel ce stă cu capu-n mâini, / Un sfânt în veşnici rugăciuni / Pictat de pe icoană. / Şi într-a nemuririi ramă / E luminat jur împrejur / De câte-n minte-i se destramă / În firul de gândire pur. // El n-are zi în calendar, / De viaţa lui n-are habar, / Şi n-are clopot de vestire, / Întreaga lui bună cinstire / E slova ce în urmă lasă / Brodată-n firul de gândire.// În vremea lui nu-i de-nţeles / Căci e a timpului ce vine, / Gândirea lui e mereu mâine / Cătând un adevăr în rime / Ce-n astăzi nu-l poate găsi.” ( „Poetul”).

Lumea lui Ioan Buliga este lumea lui Creangă, Coşbuc şi Goga redată prin mijloace eminesciene, ceea ce nu e rău, şi pe care şi le numeşte scâncete.

Poeziile „De dragoste” dau senzaţia unor mărturisiri târzii şi, fiind creaţii ale unui botoşănean care se respectă, nu ies de sub vizibila influenţă eminesciană. Făcând analiza unor repere semnificative din viaţa sa, Ioan Buliga, coperta2 [800x600]Buliga pune poeziile acestui ciclu pe trei paliere de reprezentativitate, asemenea celor eminesciene: iubirea reală, iubirea imaginară şi, mai ales, iubirea pierdută. Poetul excelează atunci când forţa magică a iubirii este pusă în amintire: „Mărită doamnă, eu îţi scriu / Nu să renasc clipele rele, / Ci vrerea mea e să te ştiu / Părtaşa gândurilor mele. // Apoi să ştii că sunt prea bine / Doar dorul iarăşi m-a cuprins, / Căci veni toamna şi la mine / Şi părul mi-i aproape nins. // Dar gândurile tot m-alungă / Prin cele timpuri de demult / Şi-ncepe chinul să m-ajungă, / Nu scap de ce m-am tot temut (…)” ( De demult).

Poemele „De ţară” se supun ca ritm, nerv şi atitudine „întâiului Eminescu” la care Cristian Livescu distingea patru tipuri de discurs, dintre care Ioan Buliga şi l-a asumat pe cel de-al patrulea, corespondentul „vocii adorativ – sociale”. Locul lui Aron Pumnul este luat de Grigore Vieru sau Adrian Păunescu: „A murit Vieru, a murit poetul / Reîntregirii noastre româneşti, / Te rugăm pe tine, dragă Eminescu / În iubirea-ţi sfântă să ni-l ocroteşti. // Fii acolo frate celui ce-n iubire /Ţi-a urmat cărarea Marii Românii /Pentru care însuţi ai plătit cu tine / Jocului politic, falsei nebunii. // A murit poetul visurilor noastre, / Visuri de iubire şi de preamărire / Şi-i jurăm la criptă pe pământ şi oase / Că ne-o arde veşnic visu-i de unire” ( „A murit poetul”); „După ce ai scris de noi / Şi în cânt ne-ai desfătat, /A venit ziua de-apoi / Când la ceruri te-ai urcat. // Tu poete răstignit, / Om de mare omenie, / Câţi din cei ce te-au hulit / Se închină astăzi ţie? // Aşa cum ne-am închinat / Domnului ca să te ţie / Cu curaj neîntinat / Să mai scrii o poezie.// (…) // Cartea ta, o alinare / Cu mult greu puteai s-o iei / Când scriai cât e de mare / Dureros, suta de lei.// (…)” (La moartea poetului Adrian Păunescu).

În ciclul „De revoltă”, poetul îşi asumă tonul de mare conştiinţă civică şi politică pe care şi l-a asumat Eminescu gazetarul: „În lumea asta zbuciumată / Ce văd e fără de-nţeles, / Văd ţarina ce nu-i lucrată / Şi toamna ce nu-i de cules. // Văd moşii gârboviţi de şale / Cătând la rodul muncii lor, / Dar nici pe deal şi nici pe vale / Nu văd codane-n munca lor. // Şi nici feciorii văd pe câmpuri / Nu cântă-n deal şi nici pe vale, / Nu chiuie ca-n alte timpuri / Codanei ce căta în cale. // Nu-s carele de roade pline, / Nu-s satele de altădat, / Iar casele-s posomorâte / De parcă-s scoase la mezat. // Ograda-i plină de tăcere / Nu sunt nepoţi în joaca lor, / Pe trunchiul mucezit de vreme / Înfipt e ruginit topor. //(…)” („ Orânduirea”).

Volumul lui Ioan Buliga, alături de cele ale Mariei Moisoiu sau ale lui Ovidiu Chelaru, apărute în ultima perioadă, vin şi infirmă ceea ce eu numeam tristeţea Simuţ, formulată de Ion Simuţ într-un eseu din „România literară”(2005): „Lumea lui Creangă şi a lui Coşbuc este din ce în ce mai greu regăsibilă pe măsură ce ne îndepărtăm de ea şi are din ce în ce mai puţini adepţi printre cititorii epocii noastre. E un proces previzibil de muzeificare, de trecere într-o zonă pasivă din rândul valorilor în circulaţie. Posteritatea lor a atins timpul cel mai fast, punctul de vârf al reconsiderării, cam prin anii `6o. Euforia unei societăţi închise, bazată pe identitatea ei arhaică, atunci şi-a celebrat ruralitatea etnografică. Astăzi Creangă şi Coşbuc sunt autori de referinţă pentru o mentalitate tradiţionalistă care nu mai e a noastră.”

Claudiu Arieşanu spunea undeva că surâsul lui Eminescu poate fi definit ca „râs impregnat de gândire”. Scâncetul lui Ioan Buliga nu-i decât un plânset plin de gândire.

(*) Cronică la volumul „Scâncete de poezie” de Ioan Buliga, în lucru la Editura Agata



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

5 comentarii la acestă însemnare

  1. cornelia spune:

    O frumoasa apreciere pentru munca exceptionala , facuta printre picaturi de timp disponibile .

  2. marilena spune:

    Cuvintele sunt de prisos!
    Nu credeam ca o asemenea „comoara’a stat „ascunsa ” atatia ani!
    Va multumim pentru minunatele versuri!

  3. Daniela spune:

    O calatorie in timp pe aripile versurilor.

  4. livia spune:

    intre cele trei iubiri iubirea reala, iubirea imaginara si iubirea pierduta singura certitudine este iubirea pierduta, dar nu definitiv ci inchisa intre paginile unei carti daruita cu dragoste tuturor celor care se regasesc in ea.

  5. Nepotu Misu spune:

    Ai multe de povestit,pentru asta ți-a trebuit multă luciditate si calm , luciditate data de experiența care o ai si calmul pe care ți l-a dat certitudinea ca vei reusi. Imi amintesc după atatia ani , o casa cu cardiac verde ,o livada inflorita, eu ,castravete(Daniela) si tu care ne recital din poeziile tale. Eram la Saveni si aveam vreo 12-13 ani! Îți amintești ? Succes mâine !

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5