Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Mănăstirea Bujoreni din Simila, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Mănăstirea Bujoreni din satul Simila, comuna Zorleni, județul Vaslui, părintele stareț Euharist Micu mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acesteia.

– Părinte Euharist Micu, care este istoria acestui așezământ monahal?
– Începuturile lui se pierd în negura vremurilor, încă din 1570, chiar dacă prima sa atestare documentară datează de la 27 martie 1602, când un act de vânzare-cumpărare a unui teren de pe moșia Zorleni a fost emis de egumenul Siluan al schitului. În 1780, mănăstirea a trecut în proprietatea stolnicului [mai târziu, vornicului] Gavriil Konachi, care, văzând starea avansată de degradare a acesteia, o va reface din temelie, îngrijind-o până la sfârșitul vieții lui, în 1813. Fiul său Ion, care s-a călugărit în această mănăstire cu numele monahal Ioanichie, a dărâmat schitul din lemn și a zidit, în 1840, biserica actuală [cu hramul Adormirea Maicii Domnului], din cărămidă, cu temelie din piatră și ziduri groase de 1 m, transformând lăcașul de cult în mănăstire de maici. Aceasta s-a dezvoltat din ce în ce mai mult prin înființarea unor ateliere de croitorie, țesătorie și altele până în 1959, când lăcașul de închinăciune a fost desființat printr-un decret al regimului comunist. Înainte de reînființarea sa, în 1990, chiliile și anexele, neîngrijite, s-au dărâmat, iar biserica, singura rămasă în picioare, s-a deteriorat, fiind folosită ca adăpost pentru animale și în calea oamenilor surprinși de intemperii în pădure. După ce, o vreme, a fost repopulat cu maici, așezământul monahal a redevenit, până astăzi, mănăstire de călugări, aceștia începând, în 2004, să restaureze și să consolideze biserica, resfințită în 2005.

– De ce se mai numește acest lăcaș de cult și Mănăstirea Măgarului?
– Inițial, sihăstria era cunoscută sub denumirea Schitu Măgaru, fiindcă, potrivit unei legende, în timpul unei invazii a otomanilor din timpul lui Ștefan cel Mare [și Sfânt, 1457-1504], călugării de aici, pentru a salva icoana făcătoare de minuni a schitului, au ascuns-o într-o scorbură de stejar. Ea a fost descoperită în secolul al XIX-lea, când un locuitor a trecut cu un măgar pe lângă copac, iar animalul s-a oprit din mers și a început să plângă; de aici, numele popular al mănăstirii.

– Care este semnificația bustului din incintă al lui Ștefan cel Mare?
– Ca în toată Moldova, prezența domnitorului se simte și aici, deci e firesc să-l avem, permanent, în fața ochilor și în conștiința noastră ca simbol și ca model de urmat. Un alt motiv este faptul că unul dintre hramurile celei de-a doua biserici a mănăstirii este dedicat Sfântului Ștefan cel Mare. Pe de altă parte, acest loc a fost binecuvântat chiar de marele voievod, pentru că, atunci când era mic, a fost pe aici, împreună cu tatăl său, la o rudă a lui Daniil Sihastrul, care pustnicea pe aceste meleaguri. De aceea, am decis să ridicăm acest bust, care să se afle, zi și noapte, în mijlocul nostru.

Florin Bălănescu