Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

,,PARADOXUL EGOISMULUI FECUND” LA GABRIEL LIICEANU

,,PARADOXUL EGOISMULUI FECUND” LA GABRIEL LIICEANU

,,Ce mult îmi place cuvântul postcoce.
L-am inventat pentru că mă exprimă.
Sunt mereu în urma mea
cu câte zece ani”

(G. Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, p. 187)

Cineva care are şi un nume, Ilie Catrinoiu, se confesa undeva: „Nu ştiu cine m-a pus să iau „Fenomenologia spiritului” de Hegel. Am luat-o, m-am pus în pat la căldură şi am început să citesc din ea. Cel mai bine se citeşte iarna când afară e frig şi când ninge. Şi citind eu… o pagină, două, trei, patru şi cinci… ajung la 20. Am ajunsa la pagina 20 şi nu am înţeles absolut nimic. Eu nu prea înţeleg ce vrea să spună Hegel cu «fenomenologia spiritului». Nu mi s-a mai întâmplat până acum să nu înţeleg chiar nimic din 20 de pagini. Dar nimic”.

Şi fiindcă aşa e la români, s-a găsit cineva să-i dea un sfat domnului Catrinoiu: „Cartea asta, dacă vrei s-o citeşti, trebuie abordată altfel. Cum? Deschizi cartea pe la mijloc şi începi să citeşti. Sigur vei pricepe mai mult. Unde te încurci, caută în faţă termenii ce-ţi sunt neclari. Dacă nu pricepi nici aşa, deschizi cartea în ultima pătrime şi începi să te dumireşti… Pricepi? Sensul de înţelegere al unui sistem de gândire nu e liniar, astfel a fost doar pentru autor. Tu te regăseşti, sau nu, undeva pe la oricare pagină…”.

Cam aşa mi s-a întâmplat cu cartea lui Gabriel Liiceanu „Întâlnire cu un necunoscut” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, 372p, 39 Lei). Abia la pagina 154 autorul te „luminează” asupra celor citite şi celor ce vor urma: „Dar eu vorbesc despre viaţa mea nu pentru că sunt îndrăgostit de ea sau pentru că o consider spectaculoasă în sine, ci doar pentru a le atrage celorlalţi atenţia că, prin ea, se pot întâlni cu propria lor viaţă. În oglinda pe care – Narcis generos – o construiesc, alături de mine apare de fiecare dată, estompând-o pe a mea, silueta cititorului. Punându-mă pe mine în scenă, îl scot de fapt pe el la rampă”. Vorbind despre el, Liiceanu îl stârneşte pe cititor punându-l în situaţia să gândească despre el şi să descopere la propria persoană ce n-ar fi descoperit niciodată. Astfel că această carte este , înainte de a fi un jurnal, şi o carte de răspunsuri.

Înainte de toate, Gabriel Liiceanu îşi defineşte „eul”. Acuzat de inflexibilitate pe toată perioada tranziţiei, este obligat să răspundă celor care consideră adaptabilitatea ca semn al „inteligenţei româneşti” pornind de la manuscrisul 2264 al lui Eminescu „Nimic din ce e caracterizat nu e adaptabil. Carbonul cristalizat în hexacontetraedre care se numeşte diamant nu se adaptează el, ci maistrul politor trebuie să adapteze arhitectura lui, ca să-l facă să reflecte cât se poate de curat feţele şi apa sa. Carbonul în formă de cărbune se adaptează în schimb la orice uz. Cu un cuvânt, canalia e totdeauna adaptabilă. În inadaptabilitate consistă caracterul şi adevărul. Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcţia mişcării şi a cristalizaţiunii, nu canalia moale şi compatibilă ca ceara”. Acuzat şi de autoreferenţialitate, Gabriel Liiceanu e şi mai categoric: „Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt. Nu suntem niciodată atât de diferiţi încât să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărţi adevărate. În chip esenţial nu există, în scrisul nostru, nimic original. Există numai adevăruri vechi redescoperite pe pielea ta şi devenite obsesii. Originală este doar punerea lor în pagină, stilistica obsesiei”.

S-a tot repetat că Liiceanu nu ar avea o „metodă elaborată”, aspect recunoscut de acesta şi pus pe seama apartenenţei la o cultură a afectului şi nu a uneia speculative. De fapt, se justifică autorul, cazul românilor nu ar fi singular: „Nici spaniolii nu au filozofi în stil german. Unamuno şi Ortega y Gasset cultivă ideea în mod liric şi îşi sprijină demonstraţia cu cârja ilustrativă a literaturii şi a faptului divers”.

Liiceanu ar trăi în patru dimensiuni, spun unii, alţii că ar fi un interlocutor dur, adeseori duritatea venită dinspre el întorcându-se împotriva sa: „Termin înfruntările lingându-mi rănile pe care mi le-am provocat lovind. Şi cum lovesc tot timpul, am corpul numai o rană”.

Stăpânit de cinci depresii (1. metafizică; 2. legată de spectacolul speciei umane; 3. naţională; 4. legată de Facultatea de Filozofie; 5. legată de micul său eu), Liiceanu se consideră un edificiu alcătuit din cinci trepte pe care le urcă şi coboară clipă de clipă duelându-se cu sine însuşi pe viaţă şi pe moarte.

Deşi, aparent, lumea crede că se mişcă în matca unui singur „eu”, Liiceanu se consideră „recuzita eurilor” sale, o potenţială combinaţie a mai multor euri, „cu o dominantă de moment”: „Eu” este sinteza şi conştiinţa tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii,a eului meu activ şi pus pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric şi scos din minţi, a eului meu uşuratic şi concupiscent, a celui tandru care mângâie şi este mângâiat, a eului meu dispreţuitor şi arogant, a eului meu «corneillian» (suferitor, măreţ şi nobil), a eului meu timid, şovăielnic şi lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat şi care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului meu băşcălios şi fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă şi vrând să răstoarne munţi sau a celui leneş, inerţial şi lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei…”.

Apoi, obsesivă pentru Liiceanu este „ruşinea de a fi român” , şi aceasta fără a fi bănuit de lipsă de patriotism, ci doar din dorinţa de a-şi clarifica apartenenţa etnică. România şi calitatea de a fi român sunt trecute la nivelul incalificabilului: „O ţară sănătoasă, una care funcţionează, e ca aerul pe care-l respiri: îl respiri fără să te gândeşti că respiri. Acelaşi principiu de boală şi sănătate, de defect şi funcţional ca mai sus, în cazul ustensilului, este aplicabil şi unei ţări. Când discuţi prea mult despre ţara ta înseamnă că ceva s-a defectat în mersul ei, în istoria ei. Numai într-o ţară bolnavă există vedete politice. O ţară (ca şi un organ, ca şi o unealtă), ca să funcţioneze, trebuie să uiţi de ea. În loc de asta, noi discutăm la nesfârşit despre „destinul” României şi tocmai interminabilul discuţiei devine semnul bolii ei, al faptului că ţara este în pană. De România nu poţi uita locuind-o, ci doar plecând din ea”. Astfel se explică de ce peste tot în carte se regăsesc momente din trăirile exilaţilor externi Cioran, Ionesco, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, etc., sau din viaţa exilaţilor interni gen Noica, Pleşu sau Dragomir.

Filozoful propune ca fiecare să ne ţinem un „jurnal de România, unul în care să-ţi notezi zi de zi costurile faptului de a fi român” şi ne atenţionează că nenorocirea de azi a românilor este că sunt ein rumanisches Erzenguis („un produs românesc”).

În România lui Liiceanu trăieşte „animalul de la etaj care ascultă televizorul la maximum” şi, tot aici, într-o ţară a mizeriei, au loc cele mai baroce cine.

Liiceanu contabilizează realităţile ţării sale care o duc tot mai mult spre starea de mahala: „Acestea sunt realităţile ţării mele, aceasta este istoria ei. Trăind aici, ele vin peste mine clipă de clipă, chiar şi atunci când le întorc spatele, chiar şi atunci când mă decid să nu mai ţin seama de ele. Căci, trăind aici, eu trăiesc cu ele, le comentez fără să vreau, ele îmi hrănesc imaginaţia, îmi provoacă indignările, dezgusturile, speranţele şi dezamăgirile. Iar puse toate laolaltă, ele nu pot depăşi – prin meschinăria lor, prin vulgaritatea lor, prin stofa umană a celor care le generează – stadiul de mahala istorică”.
Gabriel Liiceanu e hotărât să răzbune „toată istoria şmecheriei româneşti, bazată pe gândul că bunătatea e o prostie şi că un cuvânt dat nu face doi bani”, găsind şi metoda, aceea exersată în anii care i-a trăit cu Noica şi „mâna de prieteni”: „Revărsându-ne cultural peste lume şi obţinând în felul acesta o vastitate a patriei în raport cu care patria reală devenea minusculă, nesemnificativă şi trecătoare”.

Autorul cărţii în discuţie este impresionat de japonezi care îşi fac dogheza, adică stau prăbuşiţi în genunchi cu capul la pământ. Dogheza este „…expresia maximei căinţe, a recunoaşterii greşelii sau răului pe care le-ai făcut. Şi, totodată, este cererea finală a iertării”. Românul nu o face pentru că „… asta ar fi presupus un grad de iluminare pe care nu-l poate atinge şi o capacitate de căinţă pe care nu o are”. Din această perspectivă sumbră pentru naţiunea din care face parte sunt nominalizate cele mai grele lucruri pentru români: 1. să se pună în cauză („pentru români celălalt e întotdeauna de vină” fapt ce trimite la „incapacitatea noastră de a progresa, de vreme ce orice ameliorare trebuie să înceapă de la tine”);2. tenir la promesse („să-şi respecte cuvântul dat”, neajuns considerat a fi foarte grav „pentru că orice comunitate, primitivă sau modernă, nu poate funcţiona în adânc decât prin contractul verbal al cuvântului dat); 3. să obţină continuitatea efortului într-o direcţie propusă( ştiut fiind că românii se apucă greu de o treabă ca apoi să se lase repede); 4. să caute în ei înşişi explicaţia pentru eşecul suferit(„ talentul” românului de a vedea peste tot conspiraţii, „nu noi suntem ne-trebnici, alţii ne vor răul şi ne persecută, de-aia nu ne iese nimic”).

Pentru Gabriel Liiceanu de o importanţă deosebită este revelaţia a ceea ce există prin cuvânt. La un scriitor, importante sunt doar cuvintele lui şi nu chipul, care n-ar trebui să i se cunoască, iar atunci când scrie să fie în stare „să treacă cuvintele pe celălalt mal al lor, acolo unde nu mai trebuiau să-şi tragă după ele trena murdărită în ţărâna tuturor”.

Conţinutul cărţii se încarnează pe trei personaje. Două dintre ele împart acelaşi creier, aceleaşi obsesive vise, personaje pe care le-aş numi CUNOSCUTUL şi NECUNOSCUTUL. Primul îl reprezintă pe Gabriel Liiceanu ca persoană publică, un fel de instanţă interioară care încearcă să trăiască, transformându-l pe filozof într-un adevărat spectacol, în timp ce al doilea îl reprezintă tot pe Gabriel Liiceanu ca om pur şi simplu, ca altă instanţă interioară pe post de pândă fără încetare şi comentator a celei specifice cunoscutului, transformându-l pe filozof într-o victimă a „eului” hermeneutic. Ambele ipostaze duc în acelaşi interior o luptă aprigă între concret şi utopie. Atât cunoscutul cât şi necunoscutul posedă câte o cheie a sufletului pe care îl păzesc ca celălalt să nu-l deschidă pentru a-l acapara definitiv. Conţinutul cărţii ascunde, voit sau nu, totuşi,un secret al coabitării (deseori cunoscutul şi necunoscutul intră unul în proiectul celuilalt), ajungându-se chiar la situaţii de totale inversiuni sau suprapuneri până la transformarea în altul. Pentru ultima ipostază e suficient ca necunoscutul să povestească, iar cunoscutul să ia atitudine pentru a se naşte din contopirea celor două atitudini moralistul Liiceanu, aşa cum arogantul Liiceanu se naşte din bunăvoinţa forţată a cunoscutului glisată peste angoasa incurabilă a necunoscutului.

Cel de-al treilea personaj, tot un necunoscut, ne recunoaştem NOI, eventualii cititori. Suntem puşi sub semnul „tranzitivităţii”, concept adorat de filozof: „Îmi place mult cuvântul „tranzitivitate”, care mi se pare că despică omenirea în două specii: cei care au şi cei care n-au puterea de a trece în locul altuia. Această putinţă de a glisa în contururile altei fiinţe ţine însă de milă, adică de compasiunea de sine trecută asupra altuia. Ea presupune acel dram de imaginaţie pe care-l implică faptul de a te pune în pielea celuilalt. Copiii, de pildă, n-au tranzitivitate. Ei pot să dea foc unui păianjen prins într-o cutie de chibrituri şi să asculte cum sfârâie carnea arzândă. Sau să chinuie animale în genere. Maturizarea unei fiinţe umane se petrece când tranzitivitatea se instalează în centrul acesteia ca principiu de raportare la ceilalţi”.

Până la urmă, tot întrebându-se cine este, Liiceanu ne obligă să ne întrebăm cine suntem. Dacă la Eminescu se putea vorbi de o „trădare fecundă”, la Liiceanu putem pune demersul său sub semnul paradoxului egoismului fecund: „la capătul celei mai adânci incursiuni în tine are loc întâlnirea neaşteptată cu celălalt” .



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5