Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PERATOLOGIA DOMNULUI LI ICEANU ( II )

 PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU (II)

autor: Georgică Manole, redactor șef

Conştient că termenul peratologie, folosit pentru construcţia sa filozofică, va produce dese mirări, Gabriel Liiceanu ataşează cărţii sale („Despre limită”, Humanitas, 2004) trei anexe. Prima anexă, intitulată „Semantismele radicalului „PER-” şi complexul peratologic”, începe printr-o explicaţie: „În limbile indo-europene în general şi în cea greacă în special, radicalul „per-” deţine un loc extrem de important. Dar în ciuda marii sale productivităţi, deci a diversităţii formelor create pe acest radical, coerenţa sensurilor sale este remarcabilă. Vastele familii de cuvinte create pe acest radical implică toate, în cele din urmă, ideea înaintării, a faptului de a tinde către un capăt, a pătrunderii până la un punct final, a străbaterii. Verbele, substantivele, adverbele şi prepoziţiile născute pe radicalul „per-” alcătuiesc o întreagă constelaţie lingvistică, care diversifică în toate direcţiile posibile acest nucleu semantic. Drept care punctul de unde începe mişcarea, direcţia mişcării, apoi mişcarea însăşi între punctul de pornire şi capătul vizat, deci parcursul ca atare, substratul lui material – natural sau artificial -, în sfârşit capătul sau limita mişcării ca reper principal (resimţit ca DINCOLO în raport cu porţiunea care-l desparte de punctul de plecare) – toate aceste momente logice pe care le presupune împlinirea unei mişcări de avansare către un punct determinat sunt prezente în semantismul cuvintelor ce aparţin familiilor create pe radicalul „per-” (pag. 169).

Gabriel Liiceanu ne asigură că „…există o dispută a filologilor privind existenţa unui presupus semantism dublu a lui peras: pe de-o parte „limită”, „capăt”, extremitate”, pe de altă parte „coardă”, „frânghie”, „legătură”, „nod”, invocându-se, pentru acest din urmă sens, diferite locuri homerice”.

Făcând un inventar până la un punct al nuanţelor şi contextelor în care a fost folosit substantivul peras, Liiceanu găseşte că pentru Aristotel desemna „un concept de identitate spaţială a lucrurilor”, pentru presocratici „…cuvântul apare legat mai ales de noţiunea referitoare la corpuri ale căror proporţii depăşeau puterea de cuprindere a omului: ta pereta erau limitele presupuse şi deduse, limitele pământului, ale mării, ale cerului, ale astrelor, ale universului însuşi, deci limitele care făceau parte din recuzita teoretică a unor cosmologii forjate pe baza imaginaţiei”, pentru Hesiod „sursele şi extremităţile tuturor elementelor”, adică „ale pământului, Tartarului, mării şi cerului” şi care „converg într-un unic punct, dincolo de care se deschide prăpastia imensă (chasma mega), imaginea poetică a vidului sau a nefiinţei, care nu poate fi străbătută nicicum, de vreme ce nu cunoaşte limite”. Continuând inventarul este amintit Xenophan care vorbeşte despre „limita pământului cea de sus” care rezultă din „întâlnirea pământului cu aerul constituindu-se deci ca linie a orizontului”, sau Parmenide care vorbeşte despre „limita astrelor păzite de un cer atotcuprinzător şi constituindu-se el însuşi ca limită supremă a lumii”. Există şi o limită care le strânge pe toate cele enumerate mai sus, e definită de Pythagora şi constă într-un „întreg armonic, un KOSMOS”.

Acum, filozoful se simte dator să ne facă atenţi: „Este esenţial să înţelegem însă că peste tot în aceste cazuri limita nu este suprafaţa goală a corpului, care îl caracterizează în inerţia exteriorităţii sale şi îl face distinct, la nivelul acestei exteriorităţi, de celelalte corpuri. Limita este proiecţia exterioară a interiorităţii corpului, identitatea corpului care se dezvăluie, devenind vizibilă. Acesta este şi motivul pentru care Aristotel distinge limitaţia (to peperanthai) de contact (to haptesthai), arătând că prima reprezintă o repliere a corpului asupra lui însuşi, păstrându-l în puritatea ireductibilităţii sale, în timp ce contactul îl menţine în relativ şi exterioritate. Limita desemnează, într-adevăr, punctul (linia, suprafaţa) extrem, dincolo de care corpul încetează să fie ceea ce el este. Ea este echivalată cu sfârşitul, dar un sfârşit resimţit ca împlinire a unui lucru şi deci, totodată, cu locul de unde el abia începe să fie ceea ce este. De aceea, acest tip de ontologie primară legată de limită dezvoltă un tip de dialectică în care sfârşitul se confundă cu începutul pentru a trimite direct la identitatea corpului. În acest sens trebuie să înţelegem determinarea lui peras ca sfârşit – care stăruie în toate nuanţele termenului şi în toate contextele în care acesta este prezent – indiferent de faptul că este vorba de sfârşit ca opus începutului, de sfârşit ca împlinire, de sfârşit în spaţiu (extremitate), de sfârşit în timp sau de sfârşit ca punctul suprem la care poate ajunge o activitate (culme, perfecţiune)”(pag. 178).

Citatul de mai sus enunţă cele patru linii semantice ale radicalului „per-”:

1. limita AICI (peras); 2. parcursul între limite (poros) ca ACOLO; 3. resimţit ca depăşire a unui obstacol şi ca păşire DINCOLO (peran); 4. experimentarea (peira) limitei, „încercarea” ei, care îmbrăţişează toate celelalte momente şi le trimite pe toate la idee. Sistemul de relaţii care apare pe linia filozofică peras – poros – peran – peira este denumit de Gabriel Liiceanu prin sintagma COMPLEX PERATOLOGIC.

Cititorii celor scrise de mine au putut constata că toate comentariile mele la mai toate cărţile unor autori se găsesc puse sub incidenţa complexului peratologic impus de Liiceanu. Spuneam într-un eseu despre antigeometrie, publicat în 2002, că ne ducem viaţa, atât cât ne-o dă Dumnezeu, în trei planuri: al lui AICI, al lui ACOLO şi al lui DINCOLO. Între cele trei planuri există două porţi (uşi): orizontul permanent între AICI şi ACOLO şi zidul posibil între ACOLO şi DINCOLO. Ele pot fi închise definitiv, trecerea dintr-un plan în altul fiind pentru unii imposibilă, în timp ce pentru alţii aceste porţi (uşi) se deschid cu intermitenţe sau pot fi larg deschise. Spre exemplu, lui Brâncuşi zidul i s-a deschis larg, fiind chiar invitat să „treacă” prin el, în timp ce pentru Nichita Stănescu aceeaşi poartă s-a deschis cu intermitenţe. Tragedia este că cei mai mulţi îşi duc viaţa în interval, adică între cele două porţi, sfârşind prin a mai spera ca zidul să se dea din calea lor.

După o atât de lungă introducere, să continuăm prezentarea construcţiei filozofice create de Liiceanu. Fiinţa umană având un fond intim-străin şi un lot de libertăţi personale, este posesoarea unui EU PRIMIT, respectiv al unui EU CONSTRUIT. De aceea, consideră Liiceanu, libertatea umană „…se întruchipează din acest mănunchi de limite. Ele sunt condiţia exersării ei, terenul pe care libertatea se înalţă ca libertate îngrădită şi condiţionată”. În concluzie, libertatea umană poate fi descrisă numai dacă: 1. ştim elementele fondului intim-străin; 2. cunoaştem hotarele care ne constituie; 3. cunoaştem hotarele care ne aparţin de dinaintea hotărârilor noastre. La rândul său, fondul intim-străin este dat de două feluri de limite: 1. limite imuabile (asupra cărora libertatea noastră nu se mai poate exersa ulterior, ca sexul, zestrea somatică, rasa, epoca, naţiunea, părinţii etc.); 2. limite modificabile (care pot face obiectul unor ulterioare negocieri cu libertatea noastră, ca locul, religia, numele, statutul social etc.).

Interesantă este părerea filozofului despre atitudinea pe care o putem avea faţă de hotarele primite, astfel că „…un individ poate să accepte ca atare elementele fondului intim-străin, poate să accepte parte din ele, după cum poate să nu se împace cu nimic”. În cazul celor care acceptă în totalitate fondul intim-străin, în realitate accentul este pus pe intim şi nu pe străin, astfel că totul este considerat doar al lor şi, crede Liiceanu, „tocmai în această identificare este TEMEIUL AGRESIVITĂŢII”. Ca cititor, chiar mă întreb: nu cumva tonul agresiv al extremiştilor îşi găseşte explicaţia pornind de la o astfel de logică? Mintea, limba, ţara, zeii, tot, dar absolut tot, sunt considerate a fi doar ale lor? Agresivitatea vine dintr-un eu exagerat pentru cei „…bine închişi în diferenţa limitelor lor, încât identitatea pe care o împart cu ceilalţi devine insesizabilă”. În acest context, crede Liiceanu: 1. „Există o superioritate prostească pe care ţi-o dă limita proprie şi care face ca evaluarea oricărei alte limite să se mişte între condescendenţă şi adversitate”; 2. „Dispreţul nemărturisit al contemporanilor faţă de oamenii altor vremi, stupoarea în faţa altor zei, contrarierea pe care o provoacă în noi obiceiurile altor naţii, perplexitatea în faţa cuvintelor altei limbi, exaltarea în faţa peisajului autohton – vin toate din identificarea cu sistemul meu de limite”; 3. „Există, de aceea, în mod latent un terorism al limitei proprii, o formă spontană de expansiune şi de impunere a ei”; 4. „La calitatea de om, care nu are de partea ei decât forţa plăpândă a abstracţiei, trebuie să ajung, după ce parcurg – mijlocit şi raţional – calea dificilă a transferului de analogii”.

Liiceanu crede că după limita elementelor fondului intim – străin urmează LIMITA INVENTARULUI POSIBILITĂŢILOR. Libertatea este putinţa de A ALEGE între mai multe POSIBILITĂŢI. Aceasta presupune un inventar al posibilităţilor şi pentru că „inventarul posibilităţilor înlăuntrul cărora alegerea se poate exersa este în mod fatal finit (infinitul nu e inventariabil), şi el constituie în sine o limită”.

Gabriel Liiceanu e convins că orice „limitare a libertăţii în câmpul alegerii este compensată de redeschiderea libertăţii în spaţiul îngrădirilor iniţiale pe care le marchează fondul intim-străin” după lanţul: CENTRARE (fixare pe determinaţiile fondului intim-străin) – CENTRARE RELATIVIZATĂ (descoperi că centrarea devine inventariabilă, numărabilă în rând cu celelalte) – DESCENTRALIZARE (conştientizarea diversităţii centrărilor) – CENTRARE ALEASĂ (rezultat al unei decizii) – RECENTRARE (cu ajustare a elementelor fondului intim-străin). O discuţie asupra lanţului prezentat poate explica SURSA FANATISMULUI, fenomen atât de frecvent în zilele noastre:

1. „Sursa fanatismului este centrarea care nu a fost confruntată cu alte zări ale lumii, care nu ajunge la comparaţie, care nu se poate relativiza, pe scurt, centrarea căreia descentralizarea îi este refuzată”. Este cazul în care accepţi totul ca un hazard; 2. Altă sursă a fanatismului poate fi deopotrivă recentrarea – „fapta orgolioasă a eului care a realizat un transplant de libertate în spaţiul predeterminării”. E cazul celui care iubeşte cu o pasiune sporită rezultatul alegerii sale; 3. „În fine, altă sursă a fanatismului poate fi şi o recentrare care operează o deplasare de la sursă (limba, tribul, zeii, locul etc. nu mai provin dintr-o sursă anonimă ci îşi au originea în decizia eului meu)”. E cazul celor care vor să dovedească altora că ceea ce au ales e mai bun decât ceea ce s-a ales pentru ei de către alţii.

Un element important într-o filozofie despre limită este HOTARUL fiindcă: „o lume indecisă, nedesluşită, în care n-a apărut nici un hotar, este mai degrabă o lume a prefiinţei”. Hotarul, în concepţia liiceană, dă identitatea unei fiinţe, o face să capete o formă ce aparţine sieşi, îi asigură varietatea ei distinctă, într-un cuvânt îi pune în evidenţă unicitatea indiferent cine ţi-l dă (spiritul divin sau raţionalitatea oarbă), este dat sau primit, este o creaţie continuă, un element plastic, exprimat prin proiect. Liiceanu constată că omul are fiinţa scindată la nivelul unui hotar împărţindu-i existenţa în două zone mari: 1. cel de mai înainte; 2. cel de mai apoi. Dacă cel „de mai înainte” a fost hotărât de Dumnezeu, natură, societate, părinţi, în general fără voinţa sa, cel „de mai apoi” depinde numai şi numai de el. E rândul omului să hotărască şi să pună alte hotare, trecând peste hotarul impus. Hotărârea este definită astfel: „O trecere a hotarului în registrul libertăţii, ca expresie a conştiinţei voluntare şi libere”. Se ajunge astfel ca libertatea să fie hotarul pe care omul „nu-l împarte cu nici un alt lucru şi care îi este specific numai lui”. Interesant este firul logic pe care îl urmează Liiceanu pornind de la faptul constatat că: 1. „nu suntem niciodată în odihnă”; 2. „suntem mereu în proiect”; 3. „suntem mereu în alt loc decât în cel în care ne aflăm”; 4. „ne definim liberi în raza neaşezării noastre”; 5. „suntem mereu în faţa următorului hotar de atins”; 6. „suntem o identitate mobilă prinşi în cursa fără sfârşit a secvenţelor”. În concluzie, omul mereu vrea să atingă ceva, să depăşească ceva, adică e mereu în PROIECT, pe care filozoful îl defineşte astfel: „Proiectul este expresia plasticităţii hotarului care ne defineşte succesiv înlăuntrul destinului nostru de fiinţe conştiente finite”.

Obişnuiţi cu anchilozările comunismului, cu acest sistem ce „hotăra” şi punea „hotare”, azi înţelegem greu geneza categoriilor de LIBERTATE şi PROIECT, cu care ne obişnuim anevoie şi pe care le aplicăm nefiresc. Multe dintre manifestările noastre postrevoluţionare ne-au demonstrat şi continuă să ne demonstreze că nu ştim să ne folosim de libertate şi obosim repede când se pune problema să ne aşezăm într-un proiect. Şi aceasta pentru că suntem învăţaţi să gândească alţii pentru noi, avem un „eu” gol. De unde vine goliciunea „eu”-lui? Să lămurim împreună cu filozoful. În primul rând din frica în care fiinţa „se reculege între hotarele primite pe care nu omul şi le-a dat, unde ne descoperim goliciunea noastră ca exemplare ale speciei”. Apoi din lene, din ratare sau chiar din bovarism.

Mai complicată este problema când hotărârea poate fi cu referire la altul, deoarece se impune o ieşire din graniţele tale şi o îndreptare spre hotarele altuia. Aici, se pare, când e vorba de altul, românul s-ar pricepe cel mai bine. Dar, fiindcă esenţa preluării în proiect este puterea şi, mai ales, ca trăitor în comunism, Liiceanu se simte dator să explice: „Vastitatea proiectului şi a preluării în proiect poate să meargă de la un „altul” simplu până la „mulţi” şi până la omenirea toată. Ea poate să exprime fie îmbrăţişarea tandră şi convingătoare a unei puteri reale, fie un delir al puterii, o putere pervertită în care preluarea în proiect se face prin hotărâri impuse. Nimeni, în afara celui care preia, nu se recunoaşte şi nu se mai defineşte în această preluare silnică. Dobândind hotare impuse, cel preluat pierde hotarele proprii, devine în întregime plăsmuirea celui care preia, în care, nerecunoscându-se, el nu mai este. El a devenit pur şi simplu nimeni”.

Un element important, când este vorba despre limită, îl reprezintă tiparul. Viaţa ne-a demonstrat că înconjurul nu este o lume de alcătuiri indestructibile, astfel că toate apucă să existe doar un timp, adică „să aibă o vreme propriul lui hotar”. Perpetuarea este asigurată de tipar. Liiceanu încearcă o definiţie: „Tiparul – prototipul, modelul, arhetipul – reprezintă eternitatea invizibilă a hotarelor trecătoare”. Tiparul este un „principiu de economie a fiinţei”, fiindcă datorită lui fiinţa devine numărabilă, asigurând, astfel, serialitatea fiinţei. Adept al diversităţii, Liiceanu nu se entuziasmează în faţa tiparului pentru că: „Preluarea silnică a unui proiect se soldează cu reapariţia tiparului. În spaţiul uman, tiparul nu poate să reapară decât prin existenţa unui proiect devastator al uniformizării. Cel care hotărăşte pentru mulţi poate transforma hotărârea sa în tipar şi uniformă. Uniforma anunţă că acela care o poartă a renunţat la voinţa şi hotărârea sa…”.

Liiceanu ne propune două axiome: 1. „În orice hotărâre se joacă destinul de fiinţă al cuiva”; 2. „Orice hotărâre se naşte în raza răspunderii şi a vinii”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5