Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU (I)

 de Georgică Manole 

Scriu acest editorial pornind de la reproşul pe care mi-l face un tânăr, absolvent de facultate şi aspirant la statutul de poet, acela că folosesc în cele scrise de mine un termen, peratologie, şi derivatele acestuia, fără să-l întâlnească într-un dicţionar. Problema n-ar fi lipsa prezenţei acestui termen într-un dicţionar cât a constatării triste că tinerii de azi nu-şi citesc filozofii contemporani lor, aşa cum o făceau cei din generaţia paşoptistă, generaţia junimistă, chiar şi din generaţia socială din jurul anului 1907, ca să nu mai vorbim de cei din generaţia de foc (gândiristă), generaţia Criterionului sau generaţia 60, care dormeau cu cărţile filozofilor contemporani sub cap. Reproşul se transformă în tristeţe când acesta vine şi de la o profesoară de limba şi literatura română. Nu-i cunosc vârsta, iar că n-a auzit de peratologie e o problemă totuşi şi nimic n-o scuză că nu i-a citit pe Pleşu, Şora, Patapievici sau Liiceanu.

În cartea sa „Despre limită” (Humanitas, 2004), Gabriel Liiceanu introduce termenul de peratologie: „PERAS înseamnă în limba greacă „limită”. PERATOLOGIA este o „teorie a limitei”, un discurs analitic privitor la varietatea limitelor naturale – deci a limitelor care determină identitatea corpurilor naturale finite (ontologia limitei fizice) – şi a limitelor care fac parte din câmpul experienţei umane (ontologia limitei raportate la conştiinţă). Paginile acestea presupun existenţa unei taxonomii a limitei şi a unor criterii de clasificare a limitelor. „Limita interioară” ocupă astfel un loc într-un tablou mai vast, alături de limitele exterioare, date, moştenite, impuse, acceptate, contestate, construite, auto-impuse etc.” (p. 72).

Arthur Suciu , ca să dăm şi alte puncte de vedere, spune în „Ziarul financiar” din 22 iunie 2007: „Mai întâi o explicaţie: peratologie este un barbarism inventat de Gabriel Liiceanu pentru a defini sistemul său filosofic. Peratologie este format din două cuvinte greceşti, peras şi logos, în traducere limită şi discurs. Pus într-un cuvânt, înseamnă discursul (ştiinţa) despre limită. După ce a început, în 1975, cu lucrarea „Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii”, Liiceanu şi-a definitivat oarecum sistemul în cartea „Despre limită”, apărută în 1994, dar scrisă înainte de 1989”.

 

Marius Cruceru, scrie: „ Termenul peratologie a fost promovat în literatura românească recentă de Gabriel Liiceanu în cartea sa „Despre limită”. Nu această carte o discutăm aici, dar termenul şi conceptul din spate merită deplasat şi spre alte zone. Cred că „Predica de pe munte” conţine un astfel de minitratat de peratologie, o descriere a limitelor şi modalităţilor de a le cunoaşte, recunoaşte, trece şi întrece”.

„Despre limită” este o carte pe care am căutat-o în mod special prin librării. Tocmai terminasem de citit „Uşa interzisă” despre care aveam să constat că este o carte fundamentală pentru generaţia actuală. Mi-am zis că şi „Despre limită” trebuie să fie cel puţin la fel. Liiceanu se întreabă dacă ar putea fi „o carte grea” şi tot el răspunde: „Nu cred. Mai degrabă este o carte ambiţioasă, care îndrăzneşte să vorbească „de sus” despre noi, oamenii”. Cartea este concepută fără bibliografie şi chiar fără citate fiindcă este o carte care se bazează pe „…gândurile, pasiunile şi lecturile uitate ale autorului”. Câteva pagini mai încolo, Liiceanu recunoaşte că l-au inspirat atât parşiveniile vieţii cât şi mizeria istoriei noastre. Cartea s-ar mai putea numi ,,Despre libertate” sau „Despre libertatea umană ca libertate gravitaţională”, şi fiindcă acest discurs despre limită năzuieşte, de asemenea, să fie o CONSTRUCŢIE. Liiceanu e convins că este şi „o carte de filozofie aproape în înţelesul tradiţional al cuvântului”.

Încercând o echivalenţă la nivel cauzal între ZBOR şi LIBERTATE ca şi între GRAVITAŢIE şi LIMITĂ, Liiceanu ne face să înţelegem din primul moment în ce constă „construcţia” propusă şi ce trebuie argumentat: „Aşa cum zborul nu e cu putinţă în afara gravitaţiei, libertatea nu are sens decât în condiţiile existenţei limitei”. De aceea, cele două forme de libertate, PURĂ şi REALĂ, se vor numi NONGRAVITAŢIONALĂ şi GRAVITAŢIONALĂ. Într-o referinţă fugară despre primul tip de libertate, spune Liiceanu: „Spaţiul libertăţii nongravitaţionale este spaţiul prefiinţei. Dumnezeu, ca exponent al prefiinţei şi ca agent al Facerii, este conceptul libertăţii nongravitaţionale. Într-un spaţiu al libertăţii nongravitaţionale se poate întâmpla orice. Dar tocmai că se poate întâmpla orice, într-un asemenea spaţiu nu se întâmplă nimic. Nimicul este spaţiul libertăţii nongravitaţionale, este spaţiul în care totul este cu putinţă şi în care nu se întâmplă de fapt nimic”.

Orice limită ce apare în spaţiul libertăţii nongravitaţionale o transformă în una gravitaţională care, pentru Liiceanu, este echivalenta LIBERTĂŢII UMANE. Care ar fi aceste limite ce îşi fac apariţia? Să le enumerăm: 1. însuşi FAPTUL DE A FI (FIINŢA), un fel de drum ce deschide, un antemergător către libertatea gravitaţională. Fiinţa este, în filozofia lui Liiceanu, cadrul de referinţă al libertăţii; 2. răspunsul la întrebarea A FI CE?, ca rezultat al FIINŢEI implicând CONŞTIINŢA; 3. răspunsul la întrebarea A FI CUM?, ca rezultat al CONŞTIINŢEI, implicând FINITUDINEA. Concluzia lui Liiceanu: „A FI, a fi CONŞTIENT că eşti, în speţă, a fi conştient că eşti FINIT circumscriu condiţia libertăţii gravitaţionale ca libertate umană”.

Dar şi faptul că eşti om, spune filozoful, „continuă să fie o pură indeterminare: CE FEL DE OM?” Şi continuă Liiceanu: „Laolaltă cu fiinţa, conştiinţa şi finitudinea – sexul, rasa, epoca, locul, descendenţa, casta, limba şi religia alcătuiesc cercul limitelor dinlăuntrul căruia se exersează libertatea gravitaţională ca libertate condiţionată”. Cu alte cuvinte spus, aceste limite „vin de dinaintea alegerii noastre”. Omul nu a ales nimic din cele amintite şi nealegându-le ci născându-se cu ele ca un dat, nu cumva el a ales să nu fie liber? Gândind aşa şi ducând raţionamentul până la capăt, Liiceanu enunţă PARADOXUL LIBERTĂŢII GRAVITAŢIONALE: „Libertatea vine laolaltă cu limitele care o fac cu putinţă, de dinaintea alegerii mele. Libertatea este un dat şi ca atare ea nu poate constitui obiectul unei elecţiuni ulterioare. Ceea ce a fost dat nu poate fi refuzat şi, laolaltă cu toate, celelalte limite ce alcătuiesc cercul în care ea se manifestă, libertatea are un caracter natural: ea este rezultatul unei conferiri neprovocate şi a unei primiri nelibere. Omul primeşte libertatea de dinaintea libertăţii noastre”.

Acest paradox, citit atent, ne induce credinţa că ALTCINEVA sau NIMENI a ales în locul nostru. De aceea Liiceanu se întreabă adeseori dacă se poate defini libertatea, având în vedere că omul este un produs liber de el, „nicicum amestecat în conferirea propriei sale libertăţi”. Şi tot el răspunde: „De aceea, orice definiţie a libertăţii trebuie să rămână paradoxală”. Încercând totuşi o definiţie, Liiceanu construieşte această formulare, consecvent ideii spuse: „Libertatea este acea limită primită, capabilă să producă limitaţii de alt rang decât cele primite”.

O altă problemă care îl frământă pe Gabriel Liiceanu este aceea a raportului dintre LIMITĂ şi STRĂIN. Acesta pleacă de la constatarea că: 1. Altcineva sau Nimeni a ales în locul nostru; 2. există în noi un fond care premerge alegerii noastre; înainte să ne hotărâm, să dăm deci hotar actelor noastre şi vieţii noastre şi astfel să ne instituim că Eu, Altcineva sau Nimeni a hotărât în locul nostru. Încercând o rezolvare a raportului amintit, Liiceanu este din ce în ce mai convins de simultaneitatea existenţei celor două situaţii: „De aceea, tot ce a fost hotărât în mine îmi apare simultan ca Intim şi Străin: ca intim, pentru că el face parte din zestrea mea, din construcţia mea intimă; ca străin pentru că, deşi face parte din mine, el a apărut în mine fără participarea şi fără ştiinţa mea. Până la urmă noi trebuie să ne acomodăm cu ce ni s-a dat fără voia noastră (faptul de a fi, umanitatea noastră, sexul, rasa etc.), adică tocmai cu acest fond al nostru Intim-Străin”. Concluzionează filozoful: „Libertatea gravitaţională presupune acceptarea condiţiei de a construi pe un teren străin”. Altfel spus, ne construim destinul pe un proiect al altuia. Conştientizând aspectul, cineva poate fi nemulţumit că altcineva sau nimeni a ales în locul lui, aşa că tot ce ni s-a impus poate fi repudiat. Din acest moment, colaborarea cu partea străină devine imposibilă, totul se resimte ca o umilinţă, transformându-se adesea în momente de revoltă. Există cazuri când cineva poate accepta ca intim tot ce este străin în el. Colaborarea e o reuşită, apare astfel starea de fericire. Este interesantă o concluzie a lui Liiceanu: „fericirea şi reuşita nu ţin astfel de calitatea zestrei, ci de gradul ei de acceptare şi de capacitatea asimilării şi exploatării ei în suita de proiecte ale libertăţii noastre”.

Problematica atitudinii individului faţă de fondul Intim-Străin îl conduce pe Liiceanu spre o analiză a stărilor de UMILITATE, ORGOLIU şi UMILINŢĂ. Liiceanu consideră că umilitatea nu e decât reflexul conştiinţei „… că libertatea noastră nu îşi este propria-i cauză, că ea ne-a fost conferită”, iar temeiul umilităţii nu este decât „… gândul că nu totul depinde de noi, că nu noi am hotărât în cele din urmă în privinţa noastră”.

În situaţii de umilinţă intervine orgoliul, căruia filozoful îi stabileşte următoarele cauze: 1. când ceea ce este Intim-Străin în noi devine pur şi simplu Străin; 2. când în locul acomodării cu zestrea noastră apare revolta împotriva celui care ne-a înzestrat fără să ne consulte; 3. când în locul iubirii de noi apare ura; 4. când apare disperarea şi dezgustul că suntem fără să ne recunoaştem ca autori a ceea ce suntem; 5. când libertatea se întoarce împotriva condiţiei gravitaţionale ca autori a ceea ce suntem.

Gabriel Liiceanu crede că mereu în om există un duel între ceea ce este gravitaţional şi libertatea sa. Când acest duel nu este stăpânit, fiind exacerbat, totul se sfârşeşte în SINUCIDERE, care este definită astfel: 1. depăşirea luciferică a limitelor libertăţii gravitaţionale; 2. transferul morţii în sfera libertăţii; 3. o recuperare a nimicului ca stare interioară umilirii; 4. suprimarea lanţului umilinţelor care decurg din A FI ce a fost impus; 5. expresia paroxistică a orgoliului nemăsurat.

Liiceanu pune o întrebare interesantă: Dumnezeu se poate sinucide? Răspunsul este: „Nu!”. Şi explică: „…deoarece el nu poate reintegra starea la care participă din capul locului. El nu are, asemenea omului, un drum înapoi, pentru că în cazul lui fiinţa şi nimicul coincid în chip infinit. El este în aceeaşi măsură în care nu este”. 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Radu spune:

    Liiceanu şi Patapievici sunt doi eseişti mediocri, a căror originalitate lasă foarte mult de dorit. Faptul că tinerii nu-i citesc este dovada cea mai elocventă a valorii lor care este, în cel mai bun caz, discutabilă.

  2. ovidiu spune:

    Ar fi interesant de ştiut dacă cei care comentează şi emit păreri au citit carţile acestora!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5