Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Peratologia Domnului Liiceanu (III)

 

La Liiceanu sentimentul de frică este supus unei abordări interesante, în sensul că o face interdisciplinar cu libertatea. Filozoful crede că frica este de patru feluri: instinctuală (animalică), provocată (autentic umană), liberă (frica învinsă, pornită din curaj), a celuilalt (generatoare de teroare). Analizând frica instinctuală putem sistematiza: 1. se ridică în noi orice am face şi orice am gândi; 2. ne domină de dinaintea noastră şi din adâncul nostru; 3. se naşte în noi nu din iminenţa primejdiei ci din posibilul ei, ştiut, experimentat şi verificat ca atare de alţii; 4. nu primejdia reală, ci doar protecţia acestei frici ne înspăimântă şi ne domină; 5. are caracterul de a ne surprinde; 6. fiind instinctuală o împărtăşim cu tot ce este animal.

Concluzionând, frica instinctuală ne domină şi, de aici, starea de a nu fi liberi. Acest tip de frică ne-a dominat în vremea comunismului şi ne domină şi azi când ne aflăm la două decenii de la Revoluţie. S-a întâlnit la cei care în orele zbuciumate ale Revoluţiei au stat în casă, aşteptând, sau o întâlnim frecvent la cei care scriu anonime în care faptele prezentate sunt reale. Se întâmplă aşa fiindcă frica, deşi „cheamă” libertatea să se manifeste ca posibilitate a necondiţionării, aceasta din urmă nu-i răspunde. La cei care au aşteptat să vadă sfârşitul Revoluţiei stând în casă şi urmărind evenimentele la televiziune, frica s-a instalat în ei ca o victorie tăcută a tuturor condiţionărilor lor. Explică Liiceanu că mulţi dintre ei auzeau acea chemare, încercau să-i dea curs, dar nu puteau înfrânge suprema condiţionare a faptului de a fi, care se manifestă prin frică. Fenomenul explică şi de ce comentariile postate pe internet la diferite articole apărute în presă sunt semnate cu pseudonime.

Frica provocată este cea pe care ne-o inducem singuri şi despre care Liiceanu spune: 1. este înscrisă de la bun început în însăşi hotărârea noastră; 2. este o componentă a curajului pentru că ne expunem primejdiei cu bună ştiinţă; 3. fiind prevăzută, ştiută, aşteptată, nu ne va surprinde; 4. intră în ordinea libertăţii; 5. este autentic umană; 6. este acompaniamentul necesar oricărei hotărâri luate în spaimă şi cutremur. Concluzionează Gabriel Liiceanu: „Din clipa în care, dând dovadă de curaj, m-am hotărât, am riscat sau m-am expus unei primejdii implacabile, se naşte în mine frica. A nu şti ce este frica nu este un semn al prezenţei curajului, ci al ignoranţei primejdiei, iar cel care nu cunoaşte frica nu cunoaşte, deopotrivă, curajul”. Este specifică celor care s-au avântat în iureşul Revoluţiei atunci, în primele zile, când nimic nu era sigur.

Despre frica liberă se poate spune: 1. se naşte odată cu hotărârea primejdioasă şi curajul; 2. este identică până în cele mai mici amănunte cu frica învinsă. Din punctul meu de vedere, putem exemplifica doar cu cei care au aprins scânteia Revoluţiei la Timişoara. Plecând de la constatarea că frica vine de la ameninţarea de a nu mai fi, Liiceanu găseşte ca pozitiv acest sentiment fiindcă ne conştientizează: 1. că suntem; 2. cât de mult suntem; 3. cât de mare este povara lui a fi; 4. cât de puţin liberi suntem. Spune filozoful: „A mă hotărî ştiind ce este frica înseamnă a putea să-mi pun în discuţie eul meu, fiinţa mea strânsă prin frică, în propriul ei contur. În frică îmi negociez fiinţa: o pierd ca fiinţă pur şi simplu, ca să o pot câştiga ca fiinţă liberă”. Dar pentru a ajunge aici e nevoie de curaj, concept despre care Liiceanu spune: 1. este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber; 2. este felul adevărat de a fi; 3. cel curajos este cel care, fiindu-i frică, merge înainte.

Marea constatare a filozofului, când vine vorba despre o relaţie între frică şi libertate, este aceea că: frica devine un instinct negociabil la nivelul libertăţii. Să ne amintim că în 1989, învingând frica, s-a obţinut libertatea. Cine a făcut-o? Cel care a putut ajunge „la condiţionarea libertăţii ca formă supremă de necondiţionare”, într-un cuvânt, cel care răspunde la numele generic de erou. Posibilitatea existenţei eroului este explicată astfel de Liiceanu: „Pentru că şantajul faptului de a fi nu mai funcţionează în cazul lui şi pentru că frica îşi pierde astfel temeiul, forţa ei se destramă şi ea poate fi acum învinsă. Eroul nu opune fiinţei nimicul, ci alt mod de a fi, chiar dacă se întâmplă ca acesta să fie dobândit prin moarte. Pentru că el este pregătit de moarte. A fi liber devine mai puternic decât faptul de a fi şi dovada acestei puteri se face, la limită, prin moarte”.

Liiceanu crede că orice frică liberă obligă la apariţia fricii celuilalt (a unui înfricoşat) care generează teroare. Spune Liiceanu analizând relaţia dintre cele două frici: „Aşa cum frica celuilalt nu poate fi niciodată învinsă, puterea celui liber nu poate fi niciodată învinsă. El este puternic chiar dacă moare şi este puternic chiar prin moartea lui, pe când celălalt este slab chiar dacă trăieşte şi este slab chiar prin teroarea ca preţ al vieţii lui”.

Liiceanu ne propune: A. trei axiome ale fricii (1. „A avea curaj înseamnă a şti ce este frica”; 2. „Frica autentică este un instinct negociabil la nivelul libertăţii”; 3. „Mai mult decât oriunde, în frică noi suntem”); B. trei axiome ale libertăţii (1. „Cucerirea libertăţii se face în dialog cu frica”; 2. „Libertatea este gradul sporit de fiinţă care face cu putinţă înfrângerea fricii”; 3. „Puternic cu adevărat nu este decât cel care este liber”).

Cum se ajunge la nehotărâre? O considerăm o întrebare foarte bună având în vedere o constatare a lui Liiceanu: „Orice hotărâre se naşte în penumbra şovăielii; ea este prin esenţa ei crepusculară şi, tocmai de aceea, în mod esenţial, nehotărâre”. Algoritmul apariţiei nehotărârii ar fi, după Gabriel Liiceanu: 1. se iese din categoriile impersonale ale speciei şi atunci, trebuind să hotărăşti singur, te descoperi într-o postură nouă, aceea de punct lipsit de fermitate; 2. realizezi că singurul lucru cert este tocmai incertitudinea ta; 3. hotărârile încep să se mişte din ce în ce mai mult pe fundalul incertitudinii; 4. orice incertitudine dă naştere la îndoială asupra hotărârilor; 5. intervine răzgândirea, se revine asupra unor hotărâri, existând astfel posibilitatea apariţiei nehotărârii. La rândul ei, nehotărârea induce următoarele efecte: 1. face ca întâlnirea cu tine însuţi să se producă în forma cea mai incomodă, aceea a neîntâlnirii; 2. Eul tău se defineşte ca sumă a şovăielilor tale; 3. predomină ţinerea în suspensie care suprimă posibilitatea unei autodefiniri; 4. duce permanent la întrebarea „ce e de făcut?”; 5. face să apară starea de deliberare prelungită hrănită din „dincoacele unei cunoaşterice nu va deveni niciodată gest”.

Liiceanu ne atenţionează că nu poate exista nehotărâre epistemologică („gândul că orice aş face e bine reprezintă un blocaj la fel de mare ca acela că orice aş face e rău”), în schimb este convins că avem permanent de-a face cu nehotărârea existenţială („în care ceea ce se joacă este perspectiva ratării soluţiei optime, este crisparea provocată de conştiinţa riscului şi de spectrul regretului”). Ne mai atenţionează Liiceanu să nu facem greşeala de a asocia nehotărârea existenţială unei nehotărâri psihologice, ca un fel de „carenţă comportamentală izvorâtă dintr-un caracter indecis”, fiindcă „ea este mai degrabă o criză provocată de starea lumii”. Concluzionează filozoful: „nehotărârea presupune existenţa unor nuanţe care pot fi în principiu distinse în vederea unei alegeri. Într-o lume dotată cu grade de bine şi de rău, problema e să nu cazi peste rău din neputinţa de a cunoaşte şi alege binele”. Merită să reţinem alte câteva constatări despre hotărâre, exprimate în stilul inconfundabil al lui Liiceanu: 1. „Nehotărârea se hrăneşte din teroarea în faţa ireversibilităţii realului”; 2. „Orice hotărâre implică o răspundere ontologică: care anume variantă a lui A FI este mai bună, mai adevărată, mai frumoasă”; 3. „Nehotărând, cel nehotărât opreşte lucrurile pe pragul propriului lor A FI şi, o dată cu ele, îşi blochează propria fiinţă”; 4. „Nehotărârea este un blocaj al trecerii, o maladie a pasajului”; 5. „Nehotărârea nu poate răspunde decât cu gesticulaţia gândirii”; 6. „Nehotărârea este incapacitatea de a acţiona într-un câmp finit de posibilităţi”; 7. „Nehotărârea nu e o dezorientare generală a cunoaşterii”; 8. „Nehotărârea nu e o dezorientare resimţită pe un câmp fără repere, ci aceea structurată de răspântia unor drumuri”; 9. „Nehotărârea e o rătăcire regizată de economia posibilului”; 10. „nehotărârea nu se bazează pe inexistenţa obiectivă a soluţiei, ci pe imposibilitatea noastră de a depista” etc.

Liiceanu crede că atât hotărârea cât şi nehotărârea „se desfăşoară în raza riscului”, însă se simte dator cu o lămurire: „Hotărârea care se ia în absenţa conştiinţei riscului provine dintr-o capacitate excesivă de a simplifica. În acest sens, hotărâţi pur şi simplu nu sunt decât proştii şi geniile.
Dar în vreme ce prostul simplifică nevăzând decât aproape, geniul simplifică anticipând, deci după ce a străbătut întreaga distanţă a previziunii”.

Un alt punct de vedere al filozofului este acela că un nehotărât ar trăi mereu în orizontul regresului. Permanent îi pare rău din cauza ratării şansei de a-şi dobândi un destin care l-ar fi putut propulsa ca erou sau ca martir. Concluzia generală ar fi: „Cel nehotărât trăieşte de la început – şi sfârşeşte – în singurătatea neacţionării sale”.

Dacă pentru un nehotărât întrebarea care îl domină este „ce e de făcut?”, Liiceanu ne aminteşte că mai există şi întrebarea „ce e de făcut când nimic nu mai e de făcut?” pe care o comentează cam aşa: 1. „Simpla punere a acestei întrebări trădează o zbatere”; 2. „Punerea ei mai trădează neacceptare şi o stare de veghe”; 3. „Ea este o întrebare a nerenunţării”; 4. „Când această întrebare nu se mai pune, drama renunţării este consumată”. Liiceanu ne obligă să reţinem cinci axiome ale nehotărârii: (1. „Regretul este o formă de nepăsare a eului”; 2. „Întrebarea „ce e de făcut?” nu se pune în infern”; 3. „Starea de agitaţie este aburul inconsistenţei”; 4. „Melancolia infinită izvorăşte din luciditatea şi neputinţa cuiva”; 5. „Nehotărârea nu se poate exprima decât liric”).

Adept al peratologiei (teoria limitei) şi fondatorul unui sistem peratologic românesc, Liiceanu extinde construcţia sa oricărui sistem atribuindu-i următoarele categorii de limite: interioare, de depăşit şi de atins. Limita interioară este cea care conferă identitatea şi fondul de personalitate proprii fiecărui individ. Ea se reafirmă cu fiecare nou proiect, devenind limită de depăşit. Este expresia peratologică pentru natura din noi fiind, astfel, o premisă a existenţei. Sub aceste limite se vieţuieşte doar, iar orice clintire din perimetrul acestor limite duce la o transfigurare. Limita de depăşit este limita interioară resimţită ca neajuns. Ea este introdusă într-un sistem proiectiv, volitiv şi paideic. Este expresia peratologică a libertăţii, iar cel ce se află sub tensiunea acestor limite trăieşte starea de destin sau stările maladiilor de destin. Limita de atins este locul de închidere, resimţit ca împlinire al spaţiului deschis de limita de depăşit. Filozofii îl consideră a fi un concept ambiguu. Este o expresie peratologică a libertăţii şi preia foarte multe caracteristici ale limitei de depăşit.
 
Liiceanu consideră că nu se poate vorbi despre destin fără o trimitere la aceste tipuri de limită. Destinul este suita hotărârilor noastre izvorâte din acelaşi eu, din aceeaşi voinţă, din aceeaşi certitudine. Realizarea destinului este, până la urmă, o limită de atins, astfel că permanent trebuie tratat „într-un înţeles pozitiv”, intrând în zona limitei de împlinire. Continuă Liiceanu: „pentru a putea vorbi despre viaţă şi, mai ales, despre destinul cuiva, trebuie să vezi ce a făcut el din natura sa, cum a prelucrat-o el în chip liber şi conştient”. Destinul este în acelaşi timp: 1. „Împlinirea vieţii în condiţiile finitudinii”; 2. „Normalitatea unei biografii din punctul de vedere al libertăţii”; 3. „Fapta libertăţii înţeleasă ca prevalenţă a secvenţei „de depăşit – de atins” asupra limitei interioare”; 4. „Răspunsul paradoxal la întâlnirea iminentă cu limita de nedepăşit a morţii”; 5. „O încercare de a înfrânge democraţia morţii”; 6. „Exersarea maximei libertăţi în cadrul finitudinii ca nelibertate supremă”.

Orice individ care refuză să utilizeze o direcţie ce l-ar ajuta în crearea destinului său sau care e neputincios în a-l obţine, determină o maladie de destin. Câteva dintre maladiile de destin sunt: lenea, ratarea, eşecul. Se tot demonstrează că România, aşezată fiind la Porţile Orientului, refuză sistematic să-şi aşeze un destin, adică (şi istoria a demonstrat-o) găseşte permanent „o rezolvare negativă a dialogului dintre finitudine şi libertate”. Spune Liiceanu: „Comunităţile bazate pe maladii de destin posedă bogăţia indivizibilă a non-actului, eşecului şi ratării. De vreme ce acestea nu lasă urme, ele nu se pot înscrie în memoria lumi şi nu pot genera tradiţia înţeleasă ca material pentru o istorie”. Liiceanu mai crede că destinul „ nu are în vedere decât dialogul solitar cu limita superioară”, adică teoria destinului nu s-ar baza decât pe cultul abstract al raţiunii şi voinţei individuale”. Să nu aibă România voinţă şi raţiune pentru a-şi desăvârşi destinul? Ce ar trebui să eliminăm din viaţă pentru a ne face un destin? Răspunde Liiceanu: 1. „Presiunea limitelor exterioare” (datorită cărora doar vieţuim); 2. „Imprevizibilul ca factor al reuşitei şi eşecului”; 3. „Iraţionalitatea lumii umane ca efect final al întretăierii unor ţeluri divergente”; 4. „Efectele răului organizat”.

Vă propun un exerciţiu: recitiţi cele patru elemente propuse a fi eliminate şi apoi gândiţi ce partid politic parlamentar de la nivelul anului 2009 le-ar putea elimina? Liiceanu ne dă o concluzie generală: „Destinul reprezintă vertebrarea vieţii de către noua stare pe care o creează înlăuntrul ei exerciţiul libertăţii ca perseverare în proiect”.

Prinşi fiind în analiza demersului peratologic, să-l lăsăm o clipă pe Liiceanu şi să răspundem la o întrebare pe care ne-a pus-o cineva: „Există, oare, oameni care abandonează orice concept de limită?” Dacă la nivel practic tindem să credem că nu, la nivel teoretic orice este posibil. E vorba de OMUL ZAR, tipar introdus în cultura europeană (pe filieră anglo-saxonă) în anul 1971 de Luke Rhinehart prin romanul cu acelaşi titlu. Geo Vasile în „Luceafărul” nr. 1 din 2006, încearcă o caracterizare din care reţinem: 1. „încredinţează zarurilor până şi cea mai mică opţiune”; 2. „abandonează orice concept de limită şi trăind într-un soi de extaz dionisiac şi profanator, nu-i este cunoscută ideea însă-şi de interzis”; 3. „prin atribuirea opţiunilor sale „altcuiva” (hazardului, rostogolirii zarului) se sustrage tiraniei eului şi oricărei răspunderi”; 4. „desacralizarea tabuurilor este pentru el o nouă terapie, un nou mod de a gândi şi trăi eretic şi în dispreţul oricăror norme”; 5. „abandonează existenţa rutinieră, monotonă, până la depresie nevrotică, frustrantă”; 6. „nu va accepta teoriile referitoare la normalitatea personalităţii unitare şi integrate”. Concluzionează Geo Vasile: „Renunţarea la zestrea volitivă a individului şi la orice îndreptar de MINIMĂ MORALIA în favoarea „accidentului divin” decis de „zarul divin”, face deliciul amoraliştilor fascinaţi de Zarathustra, să zicem, dar şi al celor ispitiţi să creadă că o aruncare de zar va genera o nouă personalitate”.

Apelând la Liiceanu, ar trebui să ne întrebăm: Ce maladie de destin a contaminat OMUL ZAR? Ratarea, lenea sau bovarismul? Prima sigur nu, pentru că duce inevitabil la conştientizarea limitelor. Spune Liiceanu: „Ratarea recurge din duelul nefericit cu limita care te desparte pe tine de tine însuţi”. În ceea ce priveşte a doua maladie, deşi OMUL ZAR pare activ în stăruinţa sa de a nu lua în seamă efectul limitelor, în realitate este infectat de lene. Nici o limită nu-l poate despărţi pe leneş de el însuşi făcând, de fapt, ca leneşul să fie propria lui limită. Se presupune că leneşul doar gândeşte (dacă gândeşte!), speculaţia pornind de la faptul că gândirea este singura specie a actului în care nu se face nimic, în rest aşteptând hazardul.
Încercând o caracterizare a leneşului, se pot reţine din cele notate de Liiceanu: 1. „Trăieşte înfăşurat hrisalidic în urzeala infinită a propriilor sale limite”; 2. „Nu ajunge să-şi propună vreun scop în afara propriului imobilism”; 3. „Nu are ce rata”; 4. „Îşi înfrânge limita tocmai prin refuzul de a o depăşi”; 5. „E paradigma împlinirii fără efort: el reuşeşte tocmai în măsura în care nu face nimic”; 6. „Este un recidivist al paradisului după cădere”; 7. „Este un erou al stazei”; 8. „Este un insurgent al eternităţii în condiţiile finitudinii”; 9. „Este victima hărniciei fără repere”; 10. „Este veşnicul împăcat cu sine” (în concluzie, el nici nu se poate sinucide); 11. „Este erou într-o lume a repaosului”. Un lucru nu poate evita leneşul: să fie omorât.

Prin 1996, încercând o clasificare din punct de vedere psihologic a omului modern, George Astaloş propune două tipare: hamletianul („care se refugiază în el însuşi, trăindu-şi prezentul în marginea unui discurs anterior”) şi quijotistul („răvăşit de ambiţia singularizării, ignorând sistematic realitatea prezentului, proiectându-se într-un viitor nebulos alimentat de fantasmele unei ipoteticio deveniri”). Astaloş, asemenea altora dispuşi la clasificări aproximative, nu aminteşte despre bovaric. Explicaţia am găsit-o în altă parte unde se spunea totul prin următoarele cuvinte: „Bovarismul şi Quijotismul sunt două faze istorice ale aceleiaşi tendinţe umane”. Paradigma fiind acceptată, bovaricul: 1. „renunţă la sensul eroic în construcţia iluziei”; 2. „intimitatea este un proces nespectaculos”; 3. „socializează iluzia în actul unei iubiri ce vrea o consacrare în nobleţe”; 4. „disponibilitatea sa urgentă de a deveni un altul, de a se transforma radical”, pe când quijotistul: 1. „abordează eroismul, de regulă sub semnul ironiei”; 2. „intimitatea nu are secrete, spectaculosul e nota predominantă”; 3. „conservă atitudinea”; 4. „e stăpânit de mulţumirea de sine”.

La nivelul anului 2004, Gabriel Liiceanu nu aminteşte despre quijotist însă supune analizei sale pe bovaric în singura sa calitate de purtător de cuvânt al unei maladii de destin. Până la urmă poate fi înţeles prin prisma peratologiei, însă frumuseţea citatului care urmează ne tulbură un pic sentimentul de acceptare: „Spre deosebire de crinii câmpului şi păsările cerului care nu se pot abate de la ţelul care le-a fost fixat – singurul pe care au să-l împlinească – omul se poate amăgi, poate aprecia greşit, poate rata şi poate trăi visând necontenit triumfuri interzise. Căci dacă omul poate rămâne la normalitatea unui destin, conformându-se gradului de libertate cu care a fost înzestrat, el poate, la fel de bine, să nu se conformeze lui, să-şi evalueze greşit capitalul de libertate sau să nu se împace cu puţinătatea lui”. Bovarismul, dintr-o fixare peratologică, apare datorită insatisfacţiei individului în faţa propriilor limite (cu atenţionarea că nu orice insatisfacţie faţă de aceste limite este justificată). Bovarismul este, astfel, o boală de resurse deoarece bovaricul nu are mijloacele spre a se depăşi şi a ajunge la locul năzuinţei sale. Toposul bovaricului este stabilit de Liiceanu ca fiind spaţiul dintre limita de depăşit şi limita de atins. Aflat aici şi fără mijloace de a continua, bovaricul „generează fie comedia pretenţiilor, fie o dramă a neputinţei”. Continuă Liiceanu despre bovaric: 1. „Vina lui de a fi este înscrisă în chiar natura lui şi este, astfel, o vină fără răspundere”; 2. „Nu posedă temeiul obiectiv pentru a ieşi din hotarele eului său şi a năzui spre altceva”; 3. „Îşi ignoră limita adevărată, ajungând să creadă că ea nu-i aparţine”; 4. „Transformă în legitim ilegitimul limitei de atins”; 5. „Poate ajunge să se sinucidă pentru că nu acceptă ca soluţie a eşecului decât moartea”; 6. „În afară de paloarea destinului său trădat, nu are în el urma nici unei promisiuni”.

Enciclopedic vorbind, bovarismul este tendinţa manifestată la unele persoane care, nemulţumite de realitatea propriei lor condiţii, îşi făuresc o personalitate fictivă, în concordanţă cu aspiraţiile lor. Termenul a fost creat de Jules de Gaultier după numele eroinei lui Flaubert, „Doamna Bovary”. Meritul lui Liiceanu este de a-l impune din perspectivă peratologică, asimilându-şi, în acelaşi timp, vina de a se face că trece peste quijotism.

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 9 – 11 septembrie 2009



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5