Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU ( IV )

PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU ( IV )

Ce este, de fapt, proiectul? Nimic altceva decât un pariu existenţial al cuiva. Este un fel de miză pe care şi-o aruncă în faţa sa cineva şi din care îşi face reper şi îndreptar de conduită. Acelaşi proiect poate fi bun pentru unii şi rău pentru alţii. De aceea se întreabă Liiceanu: „Or, câţi oameni sunt dispuşi să recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa, o parte a ei n-a fost cea bună? Că proiectul care le-a reglementat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un eşec?”
  
De aici şi părerea lui Liiceanu că n-ar fi normal ca puţina judecată a unui om s-o considerăm prostie, tot la fel cum nici oligofrenia n-ar fi bine s-o asociem prostiei fiindcă ea nu interesează decât psihologia. De aceea, continuă Liiceanu să spună: „Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randament scăzut şi prostia lui nu-l afectează, sau nu-l dezavantajează decât pe el”.
   

   
În concepţia filozofului, cea mai periculoasă ar fi prostia ca încremenire în proiect, deoarece ea este specifică şi unui IQ ridicat, cu o inteligenţă strălucită. Spune Liiceanu: „Prostia nocivă, prostia care poate ajunge să catastrofeze mulţimi de oameni, popoare întregi şi omenirea toată nu este banala prostie pe care o poţi întâlni la colţ de stradă, ci prostia ca încremenire în proiect. Prostia aceasta se poate lua, se poate transmite, ea poate fanatiza oameni, îi poate vrăji, în numele ei se poate tortura şi ucide, din cauza ei se pot declanşa războaie. Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră”.
      
Părerea mea este că multe partide politice de la noi, dacă nu chiar toate, sunt exemple strălucite ale prostiei ca încremenire în proiect. Se menţin şi azi, când suntem „intraţi” în Europa, la nivelul unor doctrine depăşite, recurg la manifestări atitudinale specifice interbelicului sau, mai grav, epocii comuniste, nu au putere de adaptare, primează interesul personal al membrilor din capul oricărei liste. Neputinţa de a se reforma a unui partid nu este altceva decât exemplu de prostie încremenită în proiect. Şi pornind de aici, putem admite o lege a împiedicării traseismului politic? Eu cred că nu. Trecerea de la un partid la altul ar asigura „descremenirea” din proiect a prostiei, dând voie să se desfăşoare acelor proiecte care nu riscă să devină refugiul prostiei. Iată de ce, personal, sunt de acord cu gestul politic al actorului Mihai Mălaimare. Simţindu-se, în PSD, blocat în proiectul său şi-a ales alt proiect pe care l-a supus instanţelor critice (vezi Demisia), n-a ascuns nimic, a făcut-o din vreme şi foarte transparent, într-un cuvânt, s-a descremenit. Căci, spune Liiceanu: „Viaţa unui om inteligent se hrăneşte din conştiinţa puţinătăţii certitudinilor noastre şi din disponibilitatea de a cerceta îndreptăţirea unui alt punct de vedere. Înainte de a fi solidar cu proiectul meu, sunt solidar cu distanţa care mă desparte de geneza lui şi de experienţa limitată a vieţii mele. Inteligenţa este, de aceea, permanenta punere sub întrebare a proiectului propriu”.
      
Cultivând paradoxul alături de demersul peratologic, Liiceanu pare a ne deruta cu cele citate mai sus. Astfel că vor fi unii (ca mine, spre exemplu) care vor înţelege gestul lui Mihai Mălaimare, dar nu pot găsi o „filozofie” pozitivă care să justifice trecerea primarului de Dorohoi, domnul Lungu, de la PSD la alt partid. Poate aceea în care Liiceanu vorbeşte despre prostul care prosteşte.
      
Liiceanu caracterizează astfel prostia: 1. „o stază a minţii”; 2. „îngheţ spiritual”; 3. „proiectul sclerozat şi forma rea a consecvenţei”; 4. „valul care bate acelaşi ţărm”; 5. „limita atinsă şi de atins la nesfârşit”; 6. „prin natura ei este insistentă”; 7. „rămânerea tenace în interiorul proiectului, aşezarea ferventă în el”; 8. „în sensul ei major şi grav, este rămânerea necritică în proiectul propriu”; 9. „mobilizează o imensă cantitate de energie mentală şi are nevoie de ea, într-un anume fel, de mai multă decât are nevoie inteligenţa”; 10. „nu poate fi sesizată decât din afară”; 11. „surprinsă dinăuntru, ea se dizolvă îndată în propria ei recunoaştere (rămâi prost câtă vreme poţi fi contemplat)”; 12. „are fanatismul naturii, care, trecut asupra omului, a pierdut atributele divinului (este demonismul fanatismului profan)”.
      
În ceea ce priveşte prostul, filozoful stabileşte: 1. „nu poate spune niciodată „sunt prost”; 2. „nu cunoaşte oboseala, lehamitea şi saţul, cântărirea lucrurilor şi tentaţia renunţării”; 3. „instalat în proiect, el nu are simţul relativităţii, pentru că nu poate compara”; 4. „cade în proiectul propriu în chip admirativ”.
      
Cele prezentate până acum reprezintă pentru Liiceanu suportul definirii comunismului ca pată neagră pentru istoria omenirii: 1. „pune la îndoială totul şi respinge orice proiect care l-a precedat”; 2. „spulberă orice certitudine născută înaintea lui”; 3. „se instalează dintr-o dată în prostia ca încremenire în proiect”; 4. „autocritica nu este decât căinţa făţarnică impusă”; 5. „orice alternativă la proiect este refuzată”; 6. „garantează statal, pentru prima dată în istorie, prostia ca încremenire în proiect”; 7. „există o instituţie care veghează prostia şi care sancţionează orice abatere de la încremenirea în proiect: poliţia politică”; 8. „există instituţia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect”; 9. „învăţământul politic generalizat, este un antrenament permanent în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect”; 10. „este o scleroză totală a societăţii”.
       
Gabriel Liiceanu consideră că în comunism există două tipuri de proşti: prostul activ (cel încremenit în proiectul marxist, a rămas în el, crezând în el nu l-a mai putut părăsi) şi prostul pasiv (vârât cu forţa în proiectul marxist de prostul activ şi dresat în numele lui). Să reproducem acest citat deosebit de clarificator: „Ambii sunt produsele prostiei ca încremenire în proiect, numai că unul este produsul activ, prostul care prosteşte, prostul care de dragul proiectului lui este în stare să condamne, să terorizeze, să omoare; celălalt este prostul pasiv, prostul care suportă proiectul celuilalt, prostul prostit”. Omul nou este prostul prostit.
      
Cele care în alte filozofii au fost numite obiecte, în filozofia lui Liiceanu vor fi denumite lucruri: „ Lucru este deopotrivă marea, copacul, animalul, nisipul, pasărea sau râul; lucru este, apoi, scaunul, automobilul, creionul, casa, agrafa. Lucruri sunt toate câte sunt diferite de mine şi de ceilalţi, indiferent dacă ele au fost făcute ori nu de mine ori de ceilalţi”. Astfel că, în teoria sa a construcţiei peratologice, Liiceanu se ocupă de raportul cu lucrul: 1. raportul cu lucrul pe care nu eu (noi) l-am făcut; 2. raportul cu lucrul făcut de mine (noi).
      
Discutând primul tip, Liiceanu consideră că: a) „ Hotărârea în privinţa a ceva pe care nu noi l-am făcut ia forma numirii. Numind lucrurile, le-am făcut să intre în raza proiectului meu şi să devină elemente oricând utilizabile în acest proiect”; b) „A da nume lucrurilor pe care nu noi le-am făcut nu înseamnă, desigur, a le înfiinţa, ci a le consfinţi şi recunoaşte fiinţa ca fiinţă distinctă”.
      
În acest context, numele: 1. „consacră limita lucrului”; 2. „este definiţia prescurtată a lucrului”; 3. „reprezintă modul nostru de a gospodări, o dată încheiată, Creaţia”; 4. „reprezintă preluarea lucrurilor în grijă”; 5. „reprezintă gestul prin care am fost chemaţi să împiedicăm căderea lucrurilor”; 6. „este un contract de ocrotire”. Spune Liiceanu: „Ceva ce nu are nume mă domină prin nenumitul lui. El nu poate fi preluat în proiect, căci fiinţa lui îmi scapă. Nenumită fiind, ea nu poate fi fixată în graniţele ei, ia rămâne infinită. Preluarea în proiect are nevoie de familiaritatea finitului, pe care doar numirea mi-o poate oferi”.
      
Liiceanu crede că numai dependenţa accentuată de un lucru duce la ocrotirea lui. În acest sens, ocrotirea se caracterizează prin: 1. „puterea celui dependent”; 2. „hotărând în privinţa a ceva, eu hotărăsc implicit în privinţa mea”; 3. „face parte din esenţa puterii omeneşti”; 4. „nu este doar o formă de tandreţe, ci conştiinţa manifestă a slăbiciunii mele”; 5. „tot ce am numit intră în raza proiectului meu, eu sunt acest proiect”.
      
Dacă, în loc să ocrotească, puterea omenească nimiceşte, totul „evoluează” spre distrugere. Filozoful sugerează un lanţ al ajungerii la distrugere: abandonarea ocrotirii – nimicirea – apariţia singurătăţii – apariţia izolării – raportul cu fiinţa lucrului numit nu mai este sacrificial – expresivitate nemăsurată – cuprindere devastatoare – distrugere. Comunismul a distrus tot, deoarece „în nesaţul preluării, a atins însuşi fondul fiinţei, distrugându-i tiparul”.
      
În ceea ce priveşte raportul cu lucrul făcut de mine (de noi), Liiceanu explică: „Înrudirea mea cu lucrul pe care nu eu l-am făcut provine din sursa noastră comună, indiferent de felul în care ne vom hotărî să o numim: Dumnezeu, Cineva sau nimeni. Sursa este comună şi actul întemeierii noastre ne cuprinde pe toţi laolaltă. De aceea pot numi „frate” soarele, vântul şi focul, sau „soră” luna, apa şi scoarţa pământului. De aceea pot cere iertare copacului tăiat şi vânatului ucis şi pot îmbrăţişa calul biciuit. Cu toate acestea, mă recunosc mai lesne în lucrul pe care eu l-am făcut. Şi cu cât mă recunosc mai lesne, cu cât spaţiul pe care îl ocupă devine mai vast, cu cât este mai mare orgoliul meu în raport cu el ca acela de mine făcut – cu atât mă desprind mai mult de ordinea mea originară, cu atât mă izolez mai mult şi mă ridic, cu cealaltă ordine a mea, împotriva ordinii din care fac parte laolaltă cu soarele, vântul şi apa”. Se remarcă următoarele observaţii cu referire la acest al doilea tip de raport: 1. „sunt legat de el prin temeiul nostru comun”; 2. „este împins spre periferie”; 3. „actul întemeierii noastre comune se mută în provincia fiinţei şi cade în uitare”; 4.”devine „materie primă” şi nu face decât să alimenteze ordinea centrală a fabricaţiei”; 5. „tinde să uzurpe ordinea creaţiei”; 6. „tinde să se instituie ca regn al fabricaţiei universale”.
      
Apelând la jocul paradoxului, Liiceanu ne atenţionează: „Din clipa în care lucrul pe care nu l-am făcut a fost devorat de cel făcut de mine, eu rămân singur. Această singurătate este beţia independenţei şi a puterii mele. Pentru că mi-am mutat temeiul în mine, pentru că sunt înconjurat doar de lucruri pe care eu le-am făcut, sunt puternic. Sunt puternic şi singur. Dar pentru că în esenţa mea sunt dependent, pentru că în esenţa mea nu pot fi singur şi nu pot fi puternic în sine, în independenţa absolută ca experienţă a izolării printre lucrurile care depind de mine, eu fac experienţa morţii mele. De-abia când îmi pierd dependenţa ca temei al puterii mele, puterea independenţei ca temei al slăbiciunii mele devine vizibilă. În raport cu lucrul făcut de mine puterea şi singurătatea mea se potenţează reciproc şi sfârşesc în nimicirea mea”.
      
Revenind asupra problematicii puterii, Liiceanu o defineşte ca fiind preluarea celuilalt în sfera libertăţii mele cu scopul de a-l elibera. Pornind de aici şi concluzionând, puterea este: 1. „preluare în proiect”; 2. „exersarea libertăţii în vederea eliberării”; 3. „preluarea în proiect în vederea autonomiei proiectului” 4. „în esenţa ei, o specie a relaţiei”; 5. „dependenţă”; 6. „relaţie de consimţire reciprocă la devenirea şi adeverirea în spaţiul libertăţii”; 7. „relaţie de iubire între cel liber şi cel ce va fi eliberat”; 8. „raportul de comandă – supunere care se instituie în sfera educării libertăţii”; 9. „un scenariu iniţiatic”; 10. „extensie în sfera libertăţii”. Acceptând existenţa acestor caracteristici ale puterii, logica evoluţiei ei ar fi: „Dar dacă orice putere este putere în vederea eliberării înseamnă că prin însăţi esenţa ei puterea se îndreaptă pas cu pas spre propria ei anulare. Ca „instanţă sporitoare” (auctoritas), ea sporeşte libertatea celui supus şi se diminuează pe sine ca putere. Diferenţa dintre cel ce comandă, ca liber, şi cel ce se supune în vederea propriei lui eliberări se şterge treptat şi cei doi se desfac din cercul puterii şi rămân, unul în faţa celuilalt, egali în libertatea lor. Mândria celui care a eliberat şi recunoştinţa celui care a fost eliberat se întâlnesc în punctul comun al eliberării reciproce din strânsoarea relaţiei comandă – supunere”.
      
În acest context, al analizei puterii, Liiceanu defineşte câţiva termeni: ctitorirea = instituirea proiectului propriu, izvorâtă din nevoia de a-i împărtăşi pe ceilalţi din libertatea ta, o livrare obiectivată, proiecţie a preluării celuilalt în spaţiul libertăţii proprii; iubirea = dependenţa în spaţiul libertăţii; prestigiul = recunoaşterea puterii în virtutea căreia ea se poate apoi exersa, indicele libertăţii dovedite prin raportarea la altul; frica de a pierde puterea = sentimentul puterii pervertite, al puterii care s-a răsturnat în chiar esenţa ei; relaţia de constrângere = rămânerea indefinită în regimul comenzii şi al supunerii a relaţiei de comandă – supunere, esenţa puterii pervertite; răul = blocarea mecanismului puterii prin pervertirea ei, devenirea ratată în spaţiul libertăţii, căderea din relaţia de comandă – supunere în relaţia de constrângere; istoria lumii = lupta fără sfârşit dintre veghea voinţei în vederea eliberării şi lenea universală a supunerii necondiţionate.
      
Considerată „cea de a treia faţă gravitaţională a libertăţii”, legea, în concepţia lui Gabriel Liiceanu, se integrează perfect sistemului său peratologic, urmând imediat după limitele puse în joc de fondul intim-străin şi după limita inventarului posibilităţilor. Astfel că legea este: 1. „constrângerea ca libertate a tuturor în vederea libertăţii fiecăruia”; 2. „forma supremă de a hotărî în privinţa multora şi a tuturor”; 3. „singura limită pe care libertatea o întâlneşte după ce ea însăşi şi-a pus-o în cale”; 4. „rezultatul libertăţii care îşi proiectează singură limita menită să facă libertatea cu putinţă”; 5. „libertatea care se ia pe sine în proiect în vederea unei îngrădiri eliberatoare”; 6. „e libertatea care se îngrădeşte pentru a putea funcţiona ca libertate”. În contextul legii ca hotărâre în privinţa multora (a tuturor), Liiceanu pune frica de destin şi destinul colectiv. În frica de destin îşi are sorgintea orice dictatură „ca formă a puterii pervertite şi ca maladie supremă a libertăţii”. Destinul colectiv este: 1. „expresia umană a tiparului”; 2. „uniforma unui popor”; 3. „când toţi se definesc prin altul şi acesta, la rândul lui, prin toţi”; 4. „limita primită de toţi prin mutarea sursei libertăţii din fiecare şi din toţi în altul”; 5. „complicitatea dintre cei care şi-au concesionat libertatea şi cel care a preluat-o pentru a se defini pe sine şi pentru a-i defini pe toţi”. Nazismul şi comunismul s-au făcut „peste capetele noastre”, spune Liiceanu, dar „destinul colectiv este în cele două cazuri diferit: într-unul, el este rezultatul unui dictat dorit, cerut şi acceptat; în celălalt, al unuia îndurat”. E de reţinut această remarcă a filozofului: „Deosebirea între NAZISM şi COMUNISM este deosebirea între un scenariu masochist şi un viol”.
      
O altă întrebare pusă este: „Când preiau eu în proiect libertatea însăşi?” Răspunsul poate fi dat dacă se merge pe linia impusă de răspundere şi vină. Liiceanu crede că există trei scenarii ale răspunderii şi vinii: 1.cel al răspunderii sociale; 2. al conştiinţei mele; 3. al eternităţii mele. Toate aceste trei scenarii se supun unei instanţe care „întreabă, care judecă şi care, dacă e cazul, hotărăşte pedeapsa”, precum şi cu o instanţă care „răspunde şi care, în consecinţă, are conştiinţa răspunderii, a riscului, a vinii, a pedepsei şi care deci se teme”.
      
Despre Liiceanu s-au spus multe lucruri negative. Acuzat de plagiat după Heidegger („Ziua”), denumit „Liicheanu” („Ziua”), considerat „profitor al tuturor regimurilor” (Victor Roncea), caracterizat ca omul care „minte ca un porc, insinuează ca un turnător şi gândeşte ca o raţă” (Adrian Păunescu), acuzat de „denigrare publică a mentorului său, Constantin Noica” (Ion Spânu), învinuit că şi-a inventat disidenţa („Ziua”), că este supus unei „politici auratice” de către prieteni (Caius Dobrescu), aceiaşi prieteni care i-ar fi construit „o statuie de ghips” etc., Gabriel Liiceanu rămâne filozoful momentului fie şi numai pentru puterea de a armoniza construcţia sa filozofică, peratologia, la cutumele spaţiului românesc.
      
Încheiem comentariul cărţii „Despre limită” a lui Gabriel Liiceanu printr-un citat preluat din „Epilog”: „Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl închide pe om mai întâi în spaţiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului, pentru a ajunge la lucrurile vagi”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU ( IV )

 

PERATOLOGIA DOMNULUI LIICEANU ( IV )

Ce este, de fapt, proiectul? Nimic altceva decât un pariu existenţial al cuiva. Este un fel de miză pe care şi-o aruncă în faţa sa cineva şi din care îşi face reper şi îndreptar de conduită. Acelaşi proiect poate fi bun pentru unii şi rău pentru alţii. De aceea se întreabă Liiceanu: „Or, câţi oameni sunt dispuşi să recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa, o parte a ei n-a fost cea bună? Că proiectul care le-a reglementat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un eşec?”
      

Citeşte mai departe



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5