Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

“PORŢILE” LUI AL. D. FUNDUIANU

Publicat de Georgică Manole, redactor șef, 01 martie 2014

“PORŢILE”  LUI  AL. D. FUNDUIANU

             1 Martie mi-a amintit că e data la care s-a născut poetul şi matematicianul Al. D. Funduianu.  Cert este că n-am putut stabili dacă este, sau nu,  un avantaj să te naşti bătând la poarta primăverii. Scriam, cândva, într-un eseu despre „uşile” lui Gabriel Liiceanu: „Uşa şi poarta fac parte din fibra gândirii pozitive a poporului român. Să-ţi doreşti o uşă (o poartă), să ştii când să închizi şi când să deschizi o uşă (o poartă), fie ele şi „interzise”, iată două dintre gesturile de esenţă peratologică”.

            „Şi iată-(mă)…”,  a zis poetul pe 1 martie 1953, pentru ca, dintr-un calcul venit dinspre ancestralitate şi prins  prin labirintul gândirii de factură peratologică, în 1995 să repete ţipătul ivirii: „Şi iată…”.  Noul strigăt avea să fie explozia unor tăceri acumulate în timp,  concretizate în versuri de o factură aparte, ţinând cont de sensul privirii. Patru  „porţi” sfărâma poetul cu acest strigăt artistic: poarta comunicării („Cuvintele”), poarta sinelui („Mirat copilul…”), poarta gândirii pozitive („Inele de curcubeu” şi poarta candorilor („Vinovăţii albe”).

            Până a-şi uni cuvintele  într-un strigăt care să deschidă prima poartă, cea a comunicării cu lumea, Al. D. Funduianu le găsea locuri speciale, pline de siguranţa asigurării unui confort ideatic: într-o strânsură de palmă, într-o privire, într-un gând scris îngroşat pe un colţ de carte sau caiet, într-un zâmbet, vecine cu luna într-un adânc, într-un murmur de plop etc.  Al. D. Funduianu  deschide această primă poartă pentru a permite accesul altora la cuvânt: „Să rostesc numai acele cuvinte / rotunde şi simple / să-mi întreţin freamătul / enigmatic al plopului / din memorie – / o aureolă însoţindu-mi / călătoria efemeră. // Şi iată / ştiu că nimic nu se înstrăinează / de fiinţa mea suspect / de concretă / şi totul la vedere se / înfăptuieşte / chiar dacă zeul deşertăciunii / ca un copil al nimănui / îmi face discret semne / de protecţie…” („Şi iată…”). Studiile universitare, prin natura lor, i-au impus şi o serie de abordări psiho-pedagogice a relaţiilor, făcându-l conştient de faptul că o comunicare nu poate fi empatică dacă nu sensibilizează puternic. Observând   argumente  de mare impact în comunicarea om – natură, „Pomul, când simte că are de spus ceva fundamental – înfloreşte…” sau „peste copacul acesta / o pasăre / a trecut / şi a încolţit / un cântec..”, poetul şi le  transferă în relaţia cu semenii parcă dorind să spună: „Omul, când are de spus ceva fundamental – scrie poezie…” sau „peste cuvântul acesta / un gând /  a trecut / şi a încolţit / un poem”.  Astfel că,  deschizând poarta comunicării, spune Al. D. Funduianu: 1. „O iubire a mea dintotdeauna / Poezie – / ţi-am trăit cu freamătul inimii / statuile inegalabile de cuvinte…” ; 2. „…cuvintele au totdeauna rădăcini / nu poţi fi grăbit să le mături fluierând / în poeme…”; 3. „…cuvintele sunt / – cum să vă spun – / ca o tavă cu jeratec în mijlocul unei herghelii / în care uneori şi / numai / cu aripi poţi pătrunde / de care nu te poţi apropia decât / cu mâna pe inimă…”; 4. „…efort, zidire, artă să ştii cum / s-aşezi şi cărămida şi cuvântul”; 5. „…cuvântul scris sau vorba înţeleaptă / e şansa de-a râvni la apa vie…”  şi jocul ar putea continua.  Versurile din „Petală pentru un poem”, alături de altele,  întăresc demonstraţia noastră: „În bucuria singurătăţii / dincolo de / speranţă / îmi e necesară / o petală de crin / alb / la lumina căreia să / scriu / ori / – mai bine – / să închei aceste gânduri / într-un poem”.

            Dacă eu, sau alţii care  au puterea să recunoască, percep orice gest al naturii doar  în mod real, Al. D. Funduianu  se supune  „paradoxului celui  mai excesiv”, formulat de Gaston Bachelard încă din 1942: „Glasurile apei sunt uşor metaforice, iar limbajul întinderilor de apă este o realitate poetică directă”. De aceea, continuă Bachelard, „e posibil să stabilim, ca ţinând de tărâmul imaginaţiei, o lege a celor patru elemente, pentru a clasa diferitele imaginaţii materiale după felul în care se raportează, respectiv la foc, la aer, la apă sau la pământ”.  Aspectul e prezent, cu precădere,  prin deschiderea porţii gândirii pozitive din „Inele de curcubeu”.  Supuse unor ritmuri ce duc spre filonul  de aur al folclorului,  puse sub semnul celui mai vechi sentiment alături de ură, cel al iubirii,  versurile lasă întredeschisă pentru veşnicie această poartă, însă atât întredeschisă încât să nu lase să intre mai multă ură sau nenorocire decât putem duce: „Inima mea – / carte cu coperţi aurii / şi file albe, file negre, / file albe, file negre, / după cum /atunci când o deschizi /porţi în ochi / surâs, suspin, / surâs, suspin…” („După cum…”)  sau „La ora de mătase când / ciorapul luneca alene / pe coapsa ta / zeiţă Olimp – / visam la iubire / sau poate la stele…/ Gândind: / înainte / nu-i timp // înapoi / nu e vreme” etc.

            Mirat, copilul…”, încearcă să deschidă poarta  sinelui. Gabriel Liiceanu spunea că o astfel de încercare ar consta în „scoaterea adâncului din noi”. Ori pentru a scoate adâncul din el, Al. D. Funduianu  se scufundă în sinele său. Nu ştiu dacă  poetul l-a citit pe Liiceanu sau pe Platon,  dar o face ca şi când i-ar fi citit, pentru că procedează asemenea  scufundătorilor din Delos, care erau recunoscuţi în Grecia antică pentru timpul mare în care stăteau scufundaţi sub apă.  Căutări lente, delicate, fără bruscări sau cotrobăiri indecente, duc la amintiri, copilărie, bunici sau imagini apuse. Nici dincolo de această poartă nu lipsesc gesturile de mare impact ale naturii: „În copilărie / plângeam câte o zi până mă / lăsau / la izvor // şi seara  când mă / înapoiam / numai ulciorul mai era / neciobit // mie / îmi rămâneau mereu / pe drumuri / ba un zbor / ba un cal / ba un suflet // şi atunci / – fără permisiunea nimănui – / plecam din nou / noaptea / să mă culeg…” („La izvor”) sau „ne mângâie văzduhul cu alba-i / castitate / şi apoi zăpada / dispare. // Ne acoperă ochiul cu umbra adâncă / şi apoi frunzele / pier. // Ne străjuie între ziduri liniştea / credinţei / şi apoi cetatea / se năruie. // De ce / de ce toate acestea / suspină mirat / copilul. // Pentru că ninge / şi cresc frunze şi se zidesc cetăţi / i se şopti.” („Mirat copilul”).

            Ultima poartă, mare cât o vamă, este aşezată  pe graniţa dintre Ţara Candorilor şi Restul Lumii. Trec aceste candori, una câte una, ca nişte „Vinovăţii albe”, aşezându-se în poeme precum fulgii de zăpadă într-o iarnă liniştită sau razele de soare într-un bob de strugure. Curg reflecţiile din versuri, finalurile poemelor fiind concluzii deja acceptate. Iată  o reflecţie excepţională: „ sunt atât de trist încât / dacă aş pătrunde într-un /  suflet / de om / l-aş face piatră…”. Al. D. Funduianu ar putea  fi plasat pornind de la modul cum priveşte sociologul francez M. L.  Muchielli direcţiile din care vin reflecţiile, fiind, în fapt, o abordare  din perspectiva antigeometrismului. Muchielli stabileşte următoarele direcţii de pornire a unei reflecţii: privirea în urmă, privirea în sus, privirea în jur şi privirea înainte.  La   Al. D. Funduianu  predomină cele  venite dinspre privirea în urmă şi, deseori, deşi  dintr-un pozitivism exagerat, Muchielli nu a  considerat şi privirea în jos,  la   Al. D. Funduianu există.

Dar vorba poetului, „dacă /  între noi / nu ar fi atâţia care / îşi tot potrivesc / de o viaţă de ori / ceasurile…”, poate că nu s-ar fi dedicat până la abandonare matematicii. Ceea ce e foarte bine pentru marea poezie care încă nu s-a scris despre „locul geometric”.

Georgică MANOLE

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 37 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. al. d. funduianu spune:

    – Multumesc foarte mult colegului si prietenului meu, Georgică Manole, pentru profunzimea şi ingeniozitatea analizelor (căpătate prin lectură,studiu, exerciţiu). Din păcate, eu am rămas dator, am rămas mult în urmă, nu am mai „produs” deloc noutăţi! Cartea (aniversară!) de anul trecut – „Prin şi printre SIMBOLURI” – îmi e cea mai dragă, trecând – în aprecierea mea – înaintea tuturor celorlalte…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5