Primit pentru publicare: autor Mihaela Răileanu, Chișinău,  febr.2014.
Editor: Olivian Ivaniciuc, 24 febr.2014

Timpul şi noi doi

Tu şi eu am fost încă înainte ca timpul să ştie ce este el.

Tu şi eu am fost ploaie, vânt, foc… Am fost totul şi nimic.

Tu şi eu am fost îngeri şi demoni…  Am căzut în ispită pentru a ne învăţa să zburăm. Pentru a încerca mai apoi să ne curăţăm de păcate prin iubire.

Tu şi eu am fost timp, spaţiu şi istorie. Ne-am născut din timp, în timp, prin timp, pentru a ne desprinde din el, pentru a-l învinge şi a-l topi.

Tu şi eu eram atomi, plămădiţi apoi în substanţă, trecuţi prin epoci, pierduţi printre ruine de cetăţi, recuperaţi, izgoniţi, câştigaţi, uitaţi, oferiţi ca trofee, ca pedeapsă, arşi pe rug şi renăscuţi din cenuşă, aruncaţi de pe o corabie şi salvaţi de alta.

Tu şi eu am fost pace şi război; tortură şi recompensă; lumină şi întuneric. Am fost necunoaşterea din care s-a născut cunoaşterea şi chinul din care a apărut creaţia.

Tu şi eu am fost atât de mult, atât de încet, atât de departe. Am fost şi suntem. Ne trăim soarta la poluri diferite ale mapamondului, numărând firele de nisip din clepsidră, pentru a înţelege când vom fi NOI. Demult, când nu ştiam cine suntem, am căzut şi noi în dimensiunea ei eternă. Transcendere mută, oarbă şi rapidă, pe care o conştientizăm abia azi. Peste alţii s-au aşezat praf, cioburi, oameni. Doar noi am rămas intacţi, numărând clipe şi dor, aşteptând să ne trăim „Noi”-ul.

De câte ori am vrut să ne scufundăm în trecut şi să rămânem acolo, imobili în vreun moment de fericire şi de siguranţă? De câte ori am tresărit în miez de noapte, speriaţi de coşmarul singurătăţii şi de frigul de lângă noi? De câte ori am aruncat speranţa la gunoi, pentru a o căuta iar în dimineaţa următoare şi a-i reda locul în cutia Pandorei? De câte ori am vrut să zburăm cu aripi de Icar, pentru a trăi iluzia luptei şi pentru a nu ne reproşa că am renunţat prea devreme? Atât de multe ori am simţit că ne apropiem; că nu ne mai curge nisip prin vene, ci sânge; că nu mai trece timp prin noi, ci sentiment; că nu mai e luptă, ci destin.

… şi numărăm clipe. Trec una câte una prin noi şi printre noi. Dor. Rănesc. Nu le pasă.

Numărăm şi tot numărăm aşteptându-ne timpul. Timpul nostru. Timpul când nu vom mai număra, dar vom trăi. Timpul când tu şi eu vom prinde între palme aceeaşi clipă şi vom deveni „Noi”. Clipa în care timpul se va naşte din noi, iar noi ne vom naşte din dragoste.