Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DORIN BACIU

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… DORIN BACIU
Interviul scriitorului Dorin Baciu acordat redactorului șef al Revistei ”Luceafărul” (Botoșani)„Judecarea unei opere artistice este uluitor de simplă: măsori câtă viaţă omenească este în ea”

Georgică Manole: În ultima perioadă v-aţi „ascuns” după un „paravan al tăcerii”, în comparaţie cu alţii care, pentru a fi cât mai vizibili, au dat foc „paravanelor” de tot felul. E o atitudine autoimpusă?

Dorin Baciu: Ei, asta-i bună! Nu m-am ascuns după nici un paravan. Pentru ce să mă ascund? Trăiesc perfect în mijlocul familiei mele şi alături de câţiva prieteni de familie. În rest, nu văd ce m-ar interesa în afara vieţii. Nu mă consider scriitor important ca să fac acte exemplare. E drept, ieşind la pensie după o viaţă de gazetărie cenuşie, am avut, vorba băieţilor simpatici de la Radio Zu, s-o pun şi eu de un tolstoism mărunt şi românesc, ca o mulţime de alţi intelectuali mărunţi şi români. Adică să mă stabilesc cu soţia într-un sat, să cultiv zarzavaturi şi să ucid omizile din pomii fructiferi. N-am putut! Mi s-a părut mai plăcut să flanez pe ( era să spun „frumoasele” ) străzi ale Botoşaniului şi să public, din an în paşte, câte o cărţulie. Un alt vis al meu de pensionar a fost să deschid, vis – a – vis de Teatrul „Eminescu”, o crâşmuliţă cu numele „La Oache”. N-am avut bani. Nici îndrăzneală să iau credite de la generoasele bănci din România. Am scris, ca o compensaţie penibilă, o povestire cu titlul: T.B.C. „La Oache”. Pentru artişti şi toată lumea. Poate o voi publica pentru că are o temă tragică. Totuşi, spre surprinderea mea plăcută, domnul botoşănean Ochişor, un distins iubitor de cultură şi afaceri, coleg şi prieten, de la liceul cu nume rizibil „A. T. Laurian”, cu regretatul poet Mihai Ursachi, ei bine, domnul Ochişor m-a anunţat cu ani în urmă, că a deschis un restaurant cu numele „La Oache” în satul copilăriei mele, Roma. Îi mulţumesc pentru atenţie. Pot să mă mândresc şi ei cu o realizare notabilă în viaţă; sunt, probabil, singurul ziarist român care l-a inspirat pe un restaurator. Bietul Adrian Năstase l-a inspirat şi el pe un bucureştean vioi şi şmecher, care şi-a botezat restaurantul „La mătuşa Tamara”. Asta e!

G.M.: După ce am publicat eseul „Proba oglinzii la Dorin Baciu”, mi-am dat seama că ar trebui să scriu altul despre „Retrospectivitate şi prospectivitate la Dorin Baciu”. Din această perspectivă, vă întreb: cât este retrospectivitate şi cât este prospectivitate în romanele lui Dorin Baciu?

D. B.: Nu mă interesează nici retrospectivitatea, nici prospectivitatea în puţina mea literatură. M-a interesat să creez, asemenea lui Dumnezeu, viaţă reală, palpabilă, mirositoare ş. a. m. d. în cărţile mele şi oameni făcuţi din carne şi sânge, frumoşi şi urâţi, mirosind a putere sau a moarte, care să pătrundă ca nişte gloanţe în cititor. Mi-e teamă că, totuşi, n-am izbutit să fac lucrurile acestea.

G.M.: De ce o scriere n-ar fi, până la urmă, roman?

D. B.: O scriere este roman pentru că este roman. Ca să ne întoarcem la cei antici şi nemuritori, ceea ce este este, ceea ce nu este nu este! Evident, un roman are structura sa specifică. Şi sunt o mulţime de structuri specifice ale romanului. De cele mai multe ori, romanele care ni se oferă pentru lectură, sunt nişte povestiri extinse, aşa cum şi femeile cochete şi cu păr firav fac extensii de păr. Un roman, pesemne, trebuie să aibă structura unui univers, a unui univers uman. Dar e prea complicat să înţeleg eu aşa ceva. Pentru asta există teoreticieni literari foarte inteligenţi şi învăţaţi, care despică firul atât de mult, până dispare firul!

G.M.: Întrebarea care urmează nu se referă neapărat la proza lui Dorin Baciu, cât la întreg domeniul creaţiei, ea pornind dinspre teoria care atestă existenţa unei tot mai acute lupte între generaţiile de scriitori. Care este diferenţa fundamentală între generaţia lui Dorin Baciu şi generaţia de azi?

D. B.: Nu fac parte din nici o generaţie literară. Sunt un scriitor fără generaţie, concept existent de multă vreme în teoria generală a creaţiei artistice. Nu există deosebiri substanţiale între generaţii. Aceeaşi luptă acerbă pentru supravieţuirea speciei domină toate generaţiile. Fiecare generaţie nouă are dreptul să dea un cap generaţiei anterioare şi să-şi afirme – deplin crede cu naivitate – propria existenţă. Dacă vrem să vedem frumuseţe în înfruntările dintre generaţii, e minunat! De aceea Dumnezeu ne-a dăruit frumosul şi moralul, pentru că viaţa omenească să fie cât mai suportabilă şi să credem cu optimism că reprezentăm ceva în Univers.

G.M.: Basarabeanul Ştefan Baştovoi spunea că „nu eşti copil dacă nu ai încercat să prinzi vreodată o pasăre cu mâna”. În ce altă situaţie nu mai eşti copil?

D. B: Cred că domnul Baştovoi este poet. Adică poet în accepţia comună a termenului. Eu ştiu că în copilăria mea, petrecută după anii războiului, ani de mare foame în Nordul Moldovei, ei bine, în acei ani, copiii din satul meu prindeau păsările cântătoare cu laţul şi le mâncau. Ştiu foarte bine că nu trebuie să ucidem păsările cântătoare şi căprioarele, dar Nicolae Labiş a trăit îngrozitor de tragic nevoia omului de a ucide păsările cântătoare şi căprioarele.

G.M.: Ce părere are prozatorul Dorin Baciu despre prea mult pronosticatul faliment al poeziei?

D. B.: Nu înţeleg prea bine poezia. Dacă nu găsesc sufletul omenesc în ea, chiar nu o înţeleg deloc. Ştiţi, domnule Manole, judecarea unei opere artistice este uluitor de simplă: măsori câtă viaţă omenească este în ea. Cu ce instrument faci măsurarea, cum faci operaţia asta ş. a. m. d. sunt chestiuni foarte dificile. Există milioane de sculpturi făcute de artiştii genului. Mai toate sunt frumoase la vedere. Dar numai câteva dintre ele au viaţă omenească încorporată. Restul sunt frumoase opere moarte. Aşa e şi cu poezia. Cam 90% din ea este o frumuseţe moartă., cu care nu poţi face dragoste decât dacă eşti necrofil. Nu va exista nici un faliment al poeziei. Decât odată cu finalul speciei umane.

G. M.: Aş dori câteva puncte de vedere despre opera a doi mari scriitori ai literaturii române. Mai întâi despre proza lui Eminescu…

D. B.: Despre Eminescu, numai de bine! Este un poet genial şi un gazetar excepţional. Cât despre teatru sau proză… Multe genii s-au simţit atrase de teatru şi poezie. Nicolae Iorga a scris poezie. N-ar fi fost nimic dacă n-ar fi scris. Haşdeu a scris teatru. Chiar şi Lucian Blaga. Eminescu a scris un teatru poematic dificil de pus în scenă. Dramaturgii se nasc cu teatrul în sângele lor. Caragiale, da, a fost dramaturg. Şi alţi câţiva după el, cum ar fi concetăţeanul Mihail Sorbul. Sunt aşa de puţini dramaturgi autentici!

G.M.: … şi apoi despre proza lui Marin Preda.

D. B.: O parte din proza lui Marin Preda a fost atinsă de aripa geniului. DorinBaciu,TatalMă refer la romanul „Moromeţii” şi câteva dintre povestirile sale. Media şi mediocritatea sunt fundamente ale speciei umane. Ce ne spune domnul Scopenhauer, filosoful iubit de Eminescu? Iată: „Astfel, cu cât un bărbat are mai puţină forţă musculară, cu atât va iubi mai mult femeile puternice şi invers. Dar cum femeia este întotdeauna mai slabă, ea preferă bărbaţii robuşti. De altfel, bărbaţii nu au gust pronunţat pentru femeile masive, iar femeile cu o structură fizică mare nu iubesc bărbaţii înalţi. Instinctual, natura evită însă o rasă de giganţi sau pigmei, cărora n-ar putea să le transmită vigoarea necesară pentru a-i asigura durata”. E preferabilă, deci, media fizică. Dar şi mediocritatea intelectuală pentru ca specia să dureze. Dacă numărul de genii ar fi prea mare, sfârşitul umanităţii ar veni prea repede. Câteva genii au descoperit energia nucleară şi, gata, suntem pe marginea hăului! Specia are grijă să existe întotdeauna o proporţie suficient de prudentă între numărul de genii şi masa enormă a mediocrităţii, masă atât de necesară precum apa, aerul şi terestrul.
După acest ocol plicticos revin şi spun că Marin Preda a avut neîndoielnic scântei de geniu în puterea sa creatoare. Ca să generalizez oarecum riscant, spun că scriitorii autentici sunt cam 15 – 20 % dintre toţi scriitorii lumii. Restul scriu o literatură bună, respectabilă; sau o literatură mediocră, consumată cu plăcere; sau o literatură proastă. Dar toţi aceştia, scriitori mărunţi îi denumea Marx cu respect, sunt necesari precum apa, aerul şi terestrul . Ei frământă harnici şi cu încredere lăudabilă în sine limba literară şi ideile, pentru ca mai apoi un geniu să preia roadele muncii lor şi să le transforme în creaţie autentică. Vă propun o imagine grafică foarte simplă a creaţiei: imaginaţi-vă un smârc uriaş în care palpită milioane de microorganisme şi de ierburi minuscule, iar deasupra lor, ici şi acolo, răsare câte un nufăr frumos. Am împrumutat imaginea de la excepţionalul artist George Călinescu. Nu e chiar imaginea lui cu ţeava subţire a unui crin care răsare o dată la o mie de ani, dar e pe aproape. Da, Marin Preda a fost unul dintre puţinii atinşi de geniu.

G.M.: Din multe motive, unele chiar de ordin deontologic, critica nu poate cuprinde toate aşteptările unui scriitor despre opera sa Există aspecte nepercepute, altele voit omise, care riscă să rămână necunoscute. Ce n-a sesizat critica la opera lui Dorin Baciu?

D. B.: N-am avut şi n-am nici o relaţie cu critica literară. Mai exact spus, cu criticii literari. Înainte de 1989 treaba era simplă: editura îţi publica o carte, o reţea de difuzare o răspândea în toată ţara, iar un critic sau altul, dacă voia să-şi facă meseria spre care îl împingea vocaţia lui congenitală o cumpăra şi scria. Bine sau rău, cum dorea sau cum se pricepea. Acum e complicat tare! Trebuie să trimită scriitorul cărţile sale către critici, să-i aduleze, să-i roage respectuos să scrie ceva. Nu pot face aşa ceva şi nici nu mă interesează s-o fac dintr-un motiv foarte simplu, nu mă consider un scriitor foarte important. Iar cu criticii literari chestiunea este foarte simplă. Cei mai mulţi dintre ei, dar ce zic eu cei mai mulţi, aproape toţi sunt nişte inşi foarte învăţaţi, foarte informaţi în problemele literaturii, dar, din păcate, cei mai mulţi nu au organ pentru a percepe misterul artistic al literaturii. Aşa că nu vă speriaţi de critici! Sunt şi ei oameni, mai învăţaţi, mai încrezători în puterile lor intelectuale, dar… Criticii dăruiţi de Dumnezeu cu capacitatea de a înţelege literatura sunt extrem de puţini. Trei, patru, hai cinci, la o generaţie! Repet: n-am trimis cărţile mele niciunui critic literar. Mai întâi pentru că nu merită (cărţile!). Mai apoi, pentru că nu aştept nimic.

G.M.: Vă simţiţi bine în spaţiul literar al Botoşaniului?

D. B.: Mă simt bine în orice spaţiu prietenos fiinţei mele şi a familiei mele. E prezumţios să vorbeşti de un spaţiu literar botoşănean. Trăiesc aici mulţi oameni care scriu literatură. E foarte bine. Frământăm şi noi ( eu mai puţin că sunt indolent) limba literară şi ideile pentru a sluji apariţia unui nou geniu, asemenea lui Eminescu.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Sincere urari de bine si sanatate domnului DORIN BACIU!

  2. Radu Bacauanu spune:

    Mult respect si toate cele bune domnului Dorin Baciu !

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania