Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… LUCIA CHERCIU

Primit pentru publicare: 08 sept. 2016
ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…
Manole,,GeorgeAutor: Georgică MANOLE, redactor șef al Revf. Luceafărul (Bt)
Publicat: 08 sept. 2016
Redactor ediție: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

 

 

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… LUCIA  CHERCIU

„cred că orice român din diaspora trebuie să fie sigur că este înarmat cu cărţi vechi şi noi de acasă”


 

Georgică Manole: Să o luăm invers, dinspre America spre Păuleştii Vrancei. Cu ce vă ocupaţi acolo?

Lucia Cherciu: Sunt profesoară de Engleză la State University of New York la Dutchess în oraşul Poughkeepsie, unde Cherciu,Dr-Luciapredau de cinsprezece ani. Poughkeepsie este la o oră şi jumătate distanţă de New York City. Facultatea are acum opt mii de studenţi. Predau cursuri de Creaţie Literară: Poezie, Referate, Literatură Americană Contemporană, Literatură Americană Scrisă de Femei şi un curs care aici se numeşte „Composition”. Acest curs este obligatoriu pentru toţi studenţii indiferent de domeniu de studiu şi se referă la normele fundamentale de scriere care includ organizarea unui text în funcţie de context, scop, cititor, şi mai ales regulile de încorporare a surselor bibliografice într-un text prin moduri de citare şi referinţe corecte.

G.M.: Care a fost reacţia studenţilor aflaţi faţă în faţă cu o atât de tânără profesoară venită din România?

 L.C.: Am început să predau în Statele Unite în 1997, din timpul programului de doctorat  pe care l-am făcut la Indiana University of Pennsylvania. Studenţii sunt minunaţi. Aici facultatea se plăteşte, atȃt la stat  (între 10.000 de dolari şi 40.000 pe an), cȃt şi la facultăţile particulare (între 30.000 şi 60.000 de dolari pe an sau chiar mai mult). Atȃt studenţii cȃt şi familiile lor fac împrumuturi pe viaţă ca să plătească aceste preţuri în continuă creştere. Uneori primesc burse de merit sau de ajutor, dar clasa de mijloc plăteşte pȃnă la ultimul bănuţ. Statul le face împrumuturi cu 5% dobȃndă, dar chiar dacă cineva declară faliment, datoriile de la facultate nu se şterg. Prin urmare, studenţii frecventează cursurile şi de multe ori au şi servicii în acelaşi timp ca să poată plăti. Fiecare curs are de obicei reguli de frecvenţă şi, depinde de departament şi de profesor, dacă un student lipseşte mai mult de echivalentul unei săptămȃni de cursuri, i se scade nota cu o literă, sau dacă lipseşte mai multe săptămȃni poate chiar să repete cursul.
La facultatea unde lucrez eu este o mare diversitate atȃt printre studenţi cȃt şi printre profesori. Numele meu de familie le este mai greu de pronunţat şi uneori îmi spun Doctor C. Aici toţi profesorii trebuie să aibă, pe lȃngă orele de curs, şi cel puţin patru ore pe săptămȃnă la birou, „office hours,” cȃnd studenţii vin să se consulte cu profesorul despre referate sau diferite proiecte la care lucrează. Este important ca profesorul să fie uşor de abordat, aşa că studenţii se identifică lesne cu profesorii tineri.

G.M.: Vă place să repetaţi adesea că sunteţi „un produs al şcolii româneşti” şi vă  mândriţi cu aspectul acesta.  Dezvoltaţi subiectul şi poate contrazicem un pic şi un politician român care a afirmat că „şcoala românească scoate tâmpiţi”.

L.C.: Oamenii pe care îi cunosc eu care au venit în State au făcut cinste Romȃniei şi educaţiei primite în ţară. Facultăţile romȃneşti se echivalează fără probleme. Ȋn cazul meu, am terminat cursurile Universităţii din Bucureşti , unde mi-am obţinut şi masteratul, la Facultatea de Limbi Străine, Secţia Engleză-Romȃnă, cu specializare în Literatură Americană. Am avut profesori excepţionali, precum Monica Pillat, Mihaela Irimia, Radu Surdulescu, Lidia Vianu, Rodica Mihăilă, Ioana Gogeanu, Ioana Zirra şi Madălina Nicolaescu-Vucicovici. La romȃnă, am avut profesori precum Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. Era o bucurie să ne ducem la cursuri şi să ne umplem inimile de entuziasm şi de încredere. Toţi aceşti profesori sunt superbi; şi-au dedicat întreaga viaţă pasiunii de a lucra cu studenţii şi ne-au binecuvȃntat tinereţea cu înţelepciunea şi elanul lor. Facultatea de Limbi Străine este excepţională, iar aceşti oameni au înfăptuit miracole prin munca lor.

G.M.: Aţi terminat un liceu din Focşani unde aţi avut ca profesor şi pe scriitorul Mircea  Dinutz. Cu siguranţă că „stilul Dinutz”, ca profesor şi scriitor, a avut o influenţă asupra  foarte tinerei, pe atunci, Lucia Cherciu.

L.C.: Mult regretatul profesor, scriitor şi director de revistă, Domnul Mircea Dinutz (1948-2013), mi-a fost profesor de Limba Latină la Liceul Economic din Focşani, secţia de Filologie. Pe atunci nu era profesor titular şi trebuia să îşi împartă norma la cȃteva licee din oraş. Mi-aduc aminte că ne scanda versurile din prologul la „Eneida” pe tablă cu o vervă nemaipomenită. Era de o onestitate şi hărnicie ieşite din comun, o integritate şi o statornicie în idealuri cu totul aparte. Colega mea de bancă a urmat mai apoi cursurile de la Facultatea de Limbi Străine la Latină şi Greacă. Ȋn liceu, înainte de revoluţie, ne duceam amȃndouă acasă la Domnul Dinutz şi plecam cu braţele pline de cărţi, pe vremea cȃnd multe cărti nu se găseau în librarii sau fuseseră scoase din circulaţie la biblioteci şi puse în fondurile secrete. Domnul Dinutz m-a încurajat să scriu poezie în liceu. Mai tȃrziu, cȃnd am publicat cele două cărţi de poezie în romȃnă, Domnul Dinutz a scris despre ele, a participat la lansările de carte şi mi-a publicat poeziile în revista „Pro Saeculum”. A fost pentru mine şi pentru multe generaţii de elevi un mentor, un model de corectitudine, precizie şi o definiţie a excelenţei. A scris multe cărţi de critică literară şi cronici de întȃmpinare, prin care a sprijinit numeroşi scriitori din toată ţara. Prin tot ceea ce a realizat, a făcut oraşul Focşani mai frumos şi a luminat mulţi elevi care au avut şansa să lucreze cu el.

G.M.: Pe profesorul Gheorghe Zaharia nu l-am cunoscut, eu am fost, acolo la Vidra, elevul unui alt distins profesor, Vasile Lefter. De ce Gheorghe Zaharia a fost un profesor special pentru dumneavoastră?

L.C.: Domnul Gheorghe Zaharia este un profesor superb, care a creat o adevărată tradiţie de olimpici la Secţia de Filologie. Are o metodă socratică de a preda şi un simţ al umorului cu totul ieşit din comun. Cȃnd i-am fost elevă, între 1986 şi 1990, reuşise să construiască un grup de elevi de la clasa a IX-a pȃnă la a XII-a, care se cunoşteau, lucrau împreună, făceau schimb de cărţi, mergeau împreună la olimpiadele naţionale de Limba Romȃnă sau în tabără împreună ca să se pregătească pentru olimpiadă. Elevii lui citeau Proust, Thomas Mann, Virginia Woolf şi se delectau cu fiecare cuvânt de Marin Preda. De la Domnul Zaharia am învăţat cum se scrie un eseu. Pe vremea când existau hȃrtiile acelea de imprimantă care erau lipite şi se puteau derula la nesfȃrşit, scriam pe ele mărunt pe lateral cu stiloul şi le prindeam pe uşă de sus pȃnă jos, un prim exerciţiu de critică literară care devenise o a doua natură. A fost o mare şansă să îi fiu elevă şi să devin parte dintr-un asemenea grup omogen de elevi care se motivau şi încurajau reciproc prin competiţie şi colaborare. Domnul Zaharia are un talent deosebit de a se face iubit de oameni şi nici nu ştiu cum merge prin oraş pentru că toată lumea care îl cunoaşte îl opreşte şi îl laudă! Atât Domnul Mircea Dinutz cât şi Domnul Gheorghe Zaharia dovedesc ce se poate înfăptui cu harul de dascăl.

G:M.: Să vorbim despre volumul de debut, „Lepădarea de limbă”, şi despre cel de-al doilea volum, „Altoiul Râsului”, care au  titluri, pe cât de simple, pe atât de ciudate, pentru mine care  privesc din interior.

L.C.: Primul meu volum de poezie, „Lepădarea de limbă” (Editura Vinea, 2009) descrie suspendarea perpetuă a celui ce trăieşte între două lumi, între Romȃnia şi America, şi delectarea cu misterele limbii materne care nu se pot traduce: muzica, îngemănarea, reverberaţia, intimitatea. Acest volum deplȃnge procesul prin care imigranţii adesea renunţă, intenţionat sau forţaţi de împrejurări, la limba maternă. În special dacă  se căsătoresc cu o persoană care nu vorbeşte limba română, le este foarte greu să-şi înveţe copiii româneşte. În primul rând copii renunţă să vorbească limba, şi chiar dacă o învaţă acasă, sau dacă părinţii vorbesc în română, copiii continuă să răspundă în engleză. Acest lucru se accentuează pe măsură ce cresc copiii şi se pierde acel interval de oportunitate când sunt mici. Uneori, după mulţi ani de stat în altă ţară, unele persoane nu mai vorbesc romȃneşte sau nu mai scriu în romȃnă. Această decizie de a-şi schimba total limba este fascinantă pentru mine. Ȋn cazul meu, soţul meu este american şi mi-a fost greu să o învăţ pe fetiţă romȃneşte, dar am reuşit. Metoda mea a constat în aceea că am început amȃndouă să învăţăm spaniola şi astfel ea a devenit conştientă de cȃt de frumos este şi cȃt de greu pentru mine ca adult să învăţ o limbă nouă de la zero. Volumul meu de debut subliniază fascinaţia mea faţă de procesul de a învăţa limbi străine şi a explora ce se întȃmplă cănd vorbim şi scriem poezie în două limbi diferite.
Pe de altă parte, deşi scriu mai mult în engleză, am prieteni acasă care nu vorbesc engleza şi uneori când scriu mă adresez lor, chiar şi dacă numai la modul ideal. Cȃnd scriu în romȃneşte îmi reafirm credinţa în ţara mea, deşi am şi cetăţenie americană. Tatăl meu a murit acum doisprezece ani şi nu a apucat să citească poeziile mele în romȃneşte. Cȃnd scriu, e ca şi cum i-aş scrie şi lui.
Cel de al doilea volum de poezie, „Altoiul râsului” (Editura Brumar, Timişoara, 2010), experimentează cu jocul, transfigurarea limbii, voluptatea de a redescoperi confortul şi extravaganţa limbii materne, în care, ca vorbitor, îţi poţi permite orice, pentru că eşti acasă. Titlul se bazează pe metafora altoiului. Când cineva pleacă în altă ţară devine ca un pom altoit, care îşi păstrează rădăcinile şi identitatea, dar devine altcineva în acelaşi timp. Această pendulare dintre normele şi cutumele de acasă şi rigorile noii comunităţi din care face parte sunt adeseori o sursă de ironie şi umor. Mi-am scris lucrarea de doctorat despre valoarea strategică şi de supravieţuire a rȃsului în literatura americană scrisă de femei în secolul al nouăsprezecelea. Ȋntotdeauna am fost fascinată de modul în care se foloseşte umorul, comedia, ironia şi sarcasmul. Exprimă o formă de asuprire a subalternilor, exploatează un privilegiu, sau dimpotrivă, creează o comunitate? Rȃdem cu cineva sau de cineva? Rȃdem să ne facem prieteni sau duşmani?
Amȃndouă volumele reprezintă o pendulare între realitatea de acasă din Romȃnia şi experienţa de a trăi în altă ţară de douăzeci şi doi de ani. Ȋn romȃneşte mă joc mai mult cu cuvintele şi mă alint mai degrabă decȃt în engleză. Ȋn Valea Hudsonului unde locuiesc, sunt foarte multe seri de lectură de poezie şi de fiecare dată cȃnd citesc din poeziile mele citesc şi una în romȃneşte dar nu o traduc, pentru că aş vrea mai degrabă să rămȃnă misterul şi rezonanţa cuvintelor de origine latină pe care spectatorii le pot eventual recunoaşte.

G.M.: Edible Flowers” („Flori comestibile”) cum a venit pe lume?

 L.C.: „Edible Flowers” a fost publicată de Main Street Rag în 2015. Ȋn mod paradoxal,  prima mea carte de poezie scrisă în engleză este şi cea mai romȃnească, incluzȃnd poezii despre anemonele lui Ştefan Luchian, cenzurarea lui Marin Preda şi  posibilul asasinat a lui Nicolae Labiş. Este o carte despre cȃini maidanezi, despre studenţi înfometaţi care trăiesc cȃte zece în cotloanele unui demisol şi tortura din timpul comunismului cȃnd eram obligaţi să învăţăm pe de rost citate sordide şi găunoase. Titlul trimite la absurdul ideii de a mȃnca o floare şi aduce, din nou, la ideea rȃsului. Una din poezii se numeşte „How to Make Your Mother Laugh”, „Cum s-o faci pe mama să rȃdă”,  care foloseşte un simţ al umorului de tip est-european, în genul lui Milan Kundera. Cartea a fost nominalizată pentru premiul de poezie Eugen Paul Nassar din Statul New York.
O nouă carte în engleză, „Train Ride to Bucharest” („Cu trenul la Bucureşti”), va apărea în 2016 la editură Sheep Meadow Press. Mi-am imaginat această carte mai mult ca un film, în care întrezăreşti, într-un tren românesc, un bărbat care citeşte un ziar cu fotografii pornografice spre stupefierea celorlalţi călători. Ȋn America se derulează a doua parte a filmului, în care femeile nu au nici un fel de drepturi la concediu maternal şi conduc maşina la servici în timp ce pompează lapte în biberon şi copilul plȃnge pe bancheta din spate în drum spre creşă.
Tocmai am terminat o nouă carte de poezie în romȃnă şi sunt în procesul de a-i găsi o editură în Romȃnia. Ȋn toate cărţile mele, atȃt în romȃnă cȃt şi în engleză, există o pendulare dintre locurile unde am trăit şi celebrarea portretelor de neuitat ale oamenilor pe care am avut binecuvȃntarea să-i cunosc. Caut mereu nostalgia şi umorul, ironia şi tandreţea.
De obicei nu traduc poeziile dintr-o limbă într-alta şi nu mă gȃndesc cum ar fi varianta în română sau în engleza. Sunt doar momente cȃnd poeziile îmi sosesc într-o limbă sau într-alta depinzȃnd de starea de spirit. Acum că pot să vorbesc romȃneşte cu fetiţa mea, e probabil să scriu mai mult şi în romȃneşte.

G:M:: După cum ştiţi, întrebările vin din Botoşani, astfel că ar fi , cred, normal să vă  întreb ce mai gândiţi despre Eminescu, ce mai gândesc americanii despre poetul nostru naţional.

L.C.: Am învăţat-o pe fetiţa mea câteva rugăciuni, şi în romȃneşte şi în engleză, pe care le spunem la culcare. Uneori seara îi recit şi „Somnoroase păsărele” şi odată mi-a spus că vrea să spunem şi rugăciunea asta. I-am explicat că nu e o rugăciune, ci e o poezie a poetului nostru naţional, dar m-am gândit apoi că poate ea are mai degrabă dreptate. Fiecare popor are nevoie de rugăciunile lui laice şi pentru noi Eminescu a însemnat asta. Faptul că l-am lăsat să trăiască în mizerie şi nu l-am recunoscut din timpul vieţii reprezintă o metaforă pentru felul cum tratăm oamenii de cultură şi artă în societatea romȃnească. Ştiu multe poezii de Eminescu pe de rost din liceu şi le recit cȃnd sunt numai eu cu fetiţa sau în clasă studenţilor mei când vreau să le explic iambul şi troheul, pentru că este mult mai uşor să auzi muzica şi ritmul într-o limbă pe care nu o înţelegi. Din păcate, Mihai Eminescu nu este cunoscut în America. Se traduce foarte puţin în America din alte literaturi şi chiar cȃnd se fac traduceri, acestea apar mai degrabă la edituri mici şi se pierd printre cele patru mii de cărţi care se publică în fiecare zi.

G.M: Ce trebuie să facă un român din diaspora pentru a nu i se anihila rădăcinile?

 L.C.: Rădăcinile nu se anihilează aşa de uşor, aşa că nu trebuie să ne temem. Cea mai  bună metodă e ca cei care pleacă din ţară să continue să citească volumele noi care apar acum în România. Eu merg acasă cam o dată la doi ani şi de fiecare dată îmi cumpăr cărţile noi pe care le-am râvnit. Cred că orice român din diaspora trebuie să fie sigur că este înarmat cu cărţi vechi şi noi de acasă. Toţi românii din diaspora ar trebui să aibă pe noptieră „Jurnalul de la Păltiniş” a lui Liiceanu, „Jurnalul fericirii” de Steinhardt, cele mai recente cărţi ale lui Cărtărescu („Solenoid” sau „Orbitor”), „Luminile şi umbrele sufletului” de Petru Creţia şi tot ce a scris Monica Pillat. Scriitorii români în diaspora ar trebui să colaboreze mai mult şi să faciliteze procesul de traducere a cărţilor româneşti în străinătate. De exemplu, în America nu se traduce destul; scriitorii şi traducătorii de acasă ar trebui să ştie că au nevoie de un agent pentru a publica proză în America; nu se poate apela direct la editurile mari, ci este nevoie de un agent.
Institutul Cultural Român ar trebui să devină o instituţie care aduce oamenii împreună, facilitează colaborarea dintre artişti şi scriitori şi sprijină scriitorii noi. Cei mai buni ambasadori ai României în străinătate a fost noile filme româneşti, care au făcut mai mult pentru diaspora românească decât orice alt domeniu. Filmele noi precum „Şcoala noastră” de Mona Nicoară, „Aferim” de Radu Jude, „Patru luni, trei săptămâni şi două zile” de Cristian Mungiu, sau „Moartea Domnului Lăzărescu”de Cristi Puiu au contribuit la exprimarea unor voci româneşti puternice şi originale în întreaga lume.
Pe de altă parte, cred că cel mai greu este să îi învăţăm pe copii româneşte, şi de aceea ar trebui să existe mai multe activităţi dedicate copiilor români din diaspora. Eu am avut şansa că locuiesc într-o zonă în care se află o biserică ortodoxă de vis, dar sunt numai câţiva români care locuiesc pe aproape ca să se întâlnească şi să se joace copiii noştri împreună.

G.M.: Şi am ajuns la satul natal, Păuleşti. Faceţi un elogiu al acestui loc de suflet.

L.C.: Familia mea a avut casă la Păuleşti şi eu acolo m-am născut, dar ne-am mutat cu toţii la Focşani când aveam şase ani. Ne-am întors în fiecare vară la bunici şi am păstrat casa aceea pȃnă acum vreo cinsprezece ani. Este uimitor că noaptea mă visez acolo şi adeseori visez că directoarea lucrării mele de doctorat din Pennsylvania stă de vorbă cu mine în casa bunicilor mei de la Spineşti; casele acelea de la munte formează fundalul şi scena viselor mele noapte de noapte. Am avut noroc că este un loc atât de frumos, cu atâtea poveşti şi legende şi cu oameni cuviincioşi. Pentru că este la deal, pămȃntul nu prea rodeşte şi atunci totul devine un chin sisific pentru localnici. Nu e de mirare că multe dintre satele din jur s-au golit de tineri care au plecat în Italia şi Spania la lucru. Dar bănuiesc că îşi construiesc case în Păuleşti în vis—sau în realitate. Deşi am locuit în Focşani şi apoi am plecat la facultate la Bucureşti, am păstrat vii în minte portretele oamenilor de demult, dar şi imaginea greutăţilor prin care au trecut. Pe de altă parte, m-am obişnuit de la şase ani cu dorul de ducă şi curajul de a pleca altundeva. Toţi cei care au un loc ferm de care sunt legaţi sunt în acelaşi timp mai liberi, pentru că vor avea întotdeauna acest loc ca sursă de încredere, entuziasm şi elan.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5