O avalanșă de trăiri extreme în umbra apăsătoare a comunismului, unde zilele se succed cu aceeași teamă ce paralizează sufletele în care abia mai pâlpâie lumina speranței. Destine curmate înainte de vreme, adevăruri ascunse sub obișnuita și continua prefăcătorie zilnică, o lume încremenită între deznădejde și durere, unde cu greu mai pătrunde, sporadic, câte o anemică rază de soare. În acest amalgam de trăiri, iubirea adevărată, profundă își face loc printre suflete sfărâmate și inimi frânte, alină suferințe și înseninează privirile ațintite mereu în pământ. Redau un fragment din romanul intitulat „N-a fost să fie”, aflat în lucru:
Trecuse de miezul nopţii. Aerul din cameră era aproape irespirabil, iar umezeala îţi lipea hainele de trup. Se auzeau, estompat, tunete, semn că se apropia ploaia care să răcorească şi să învioreze atmosfera chinuitoare. Miona nu-şi găsea locul; se aşeza în pat şi, în clipa următoare, cobora şi mergea la fereastră, căutând o adiere, o pală de vânt care să-i alunge neputinţa. Din când în când, simţea o durere scurtă, dar ascuţită, pentru care, oricât de mult a încercat, nu era pregătită. Trăise mereu cu o apăsare sufletească de care nu mai scăpa şi care îi devenise tovarăş de cursă lungă. Acum, însă, durerea fizică era aproape de nesuportat. În curând, va da viaţă unei fiinţe pentru care îndurase umilinţe greu de imaginat.
Zi și noapte, încerca să facă pace cu trecutul ei zbuciumat, să-și accepte destinul, să poată trăi fără gânduri chinuitoare, dorindu-și să meargă mai departe fără nicio apăsare, să poată zâmbi și visa la o viață mai bună, lipsită de umilințe și de teamă, fără să-i pună nimeni piedici. „Dar cum să uiți, cum să nu te doară amintirile, când singurele tale certitudini sunt numai trecutul și clipa de față, când nu știi ce va fi mâine și, mai ales, nu speri la nimic bun, nu mai ai putere să crezi că, într-o zi, va răsări soarele și pentru tine?” – își spunea adesea în gând, nedând voie lacrimilor să se reverse peste chipu-i trist și palid de om nefericit. I se întâmpla uneori să nu se mai poată abține și izbucnea în plâns, încercând să se elibereze de nodul din gât care-i tăia respirația. Lacrimile parcă-i mai ușurau suferința, dar nu pentru mult timp, fiindcă nimic nu se schimba în viața ei – aceeași tristețe, aceeași deznădejde…
Încerca să se încurajeze singură spunându-și că tanti Puia se va întoarce la timp, că nu va naște singură ca un animal. Stătea într-o casă izolată, la marginea satului, departe de ochii lumii. De la cine să ceară ajutor? Cum să meargă noaptea singură pe câmp? Chiar dacă ar vrea, durerile sfâșietoare o împiedicau să facă un pas.

Începuse ploaia, cu tunete și fulgere. Durerile nașterii sunt atât de mari, încât, indiferent cine ești, din ce familie provii sau ce educație ai primit, nu te poți stăpâni și urli ca un animal rănit. Țipetele Mionei erau estompate de tunete, iar fulgerele luminau parcă înadins chipul schimonosit de durere și frică. Se zvârcolea, se ridica din pat, se reașeza, își dorea să moară, să nu mai simtă durerea și să nu mai vină ziua de mâine, când se va trezi cu un copil în brațe. Auzi ca prin vis un scâncet de copil, șoapte ale unor oameni necunoscuți, apoi căzu într-un somn adânc, fără vise. Oare cât să fi trecut?
٭
Se trezi, buimacă, într-un loc necunoscut, cu pereți albi și miros de clor și de spirt.
– S-a trezit, domn’ doctor, s-a trezit! – auzi glasul unei femei necunoscute.
Își dădu seama că era într-un spital. „Dar cum am ajuns aici, cine m-a adus și de ce?” – își spunea, nedumerită și înfricoșată.
– În sfârșit, ai revenit la viață! Copilul ți-a murit și era cât pe ce să nu mai fii. Lasă, că e mai bine așa pentru tine; oricum, chiar dacă ar fi trăit, l-ar fi luat statul, că tu nu aveai cu ce să-l crești. – spuse un bărbat masiv, îmbrăcat în alb, cu trăsături grobiene și cu ochi mici ca de viezure, acoperiți de ochelari cu rame rotunde și groase.
– Niște pușlamale! Fac copii cu te miri cine și ne dau nouă de furcă. A fost găsită inconștientă, într-o baltă de sânge. – zise femeia care-l anunțase pe doctor că ea s-a trezit.
Mionei îi era atât de somn, că nu mai putea să țină ochii deschiși. Medicul se apropie de ea, îi examină pupilele și scrise ceva într-o foaie.
– Mai fă-i o fiolă de Diazepam, că cine știe până dimineață ce e în stare să facă! – spuse doctorul și ieși din salon.
٭
Parc-a fost ieri…
Încă nu se luminase de ziuă. Câinii lătrau întruna și din curte răzbăteau zgomote de pași.
– Deschideți, deschideți! – se auziră voci.
Miona și părinții săi, speriați de zarva din curte, au sărit din pat încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Înainte de a-și da seama, ușa fu spartă și doi milițieni cu pistoalele îndreptate spre ei intrară în cameră amenințându-i cu moartea dacă nu se supun.
– Cred că e o neînțelegere… – spuse tatăl Mionei.
În clipa aceea, fu lovit și căzu la pământ, încercând, cu greu, să-și regăsească echilibrul.
– Fiu de cățea ce ești, nu vrei să dai pământul și carul cu boi, ai? La pușcărie cu voi, să vă săturați de pământ! – urlă unul dintre milițieni.
– Afară din casă, marș! – răcni și celălalt.
Miona și mama ei, înghețate de frică, abia se mai țineau pe picioare. Mama o strânse în braţe, încercând să-şi ascundă lacrimile şi să nu dea frâu liber ţipătului de durere care-i sfredelea întreaga fiinţă. Cum să-i explice fetiței, un copil de șapte ani, că nu-şi vor mai revedea niciodată casa, că trebuie să plece departe de satul lor, la sute de kilometri, în necunoscut?
Puse capul în pământ, simţind o durere care-i sfredelea întregul trup. Avusese multe dureri în viaţă, dar parcă niciuna nu fusese ca aceea de acum. Îşi făcuseră un rost în sat, aveau o bucată de țarină, animale. Ce să ia cu ei? Puţinii bani pe care-i aveau, actele şi amintirile de-o viaţă. Măsură cu privirea grădina, care-i era atât de dragă, se uită la fiecare pom, la fiecare arac înfipt în pământul muncit din greu, la fiecare fir de iarbă. Merse apoi în grajd, mângâie boii cărora le vorbea adesea ca unor prieteni, cerându-le iertare pentru jugul greu pe care-l duceau în fiecare zi. Presimţea că e un drum fără întoarcere…
٭
Dis-de-dimineață, pe un drum de țară uscat de arșița verii, cu crăpături la tot pasul din cauza secetei, mama Mionei, cu un sac de cânepă plin cu haine așezat pe creștetul capului și cu câte o traistă mare în fiecare mână, înainta anevoie lăsând în urmă o dâră de praf. În sân, avea actele și puținii bani agonisiți din greu. Miona, aproape alergând, abia ținea pasul cu mama ei. Mergeau spre gară, în necunoscut. „Unde ne duci, Doamne, în ce lume, printre ce oameni?” – își spunea mama, cu spaimă în suflet. Gândul că era doar ea cu fetița, că au despărțit-o de bărbatul ei, o îngrozea. Era puhoi de oameni în fața și-n spatele său, fiecare cu ce putuse lua din casă la repezeală. Alergau către nicăieri, spre trenuri care să-i ducă cine știe unde, departe, departe…
După ore grele de mers, au ajuns în gară. Nu erau trenuri de călători, ci vagoane de marfă. Oamenii nu aveau de ales; vor merge ca vitele, înghesuiți unul în altul în arșița verii. Mama Mionei și fetița ei stăteau ghemuite pe sacul cu haine, neavând unde să-și întindă picioarele și privind cu jale la necunoscuții din jur. Copila vedea tristețea din ochii mamei și nu îndrăznea să pună întrebări. Vagonul era plin de oameni îmbrăcați sărăcăcios, cu ochii încercănați și trași la față. Era o atmosferă înăbușitoare; atât de cald, de parcă simțeau că se topesc în aerul fierbinte din vagon. Fiecare își drămuia puțina apă pe care o mai avea. Miona sorbea câte o gură din tiuga legată cu ață de cânepă, în care apa rămânea rece ca într-un termos. Toți încercau să-și amăgească setea, pentru că nu știau cât vor avea de mers. Ațipeau, din când în când, și așteptau să vină seara ca să se mai răcorească. Călătoria devenise, încet-încet, un calvar. În liniștea apăsătoare, se mai auzea câte un bocet, câte un suspin sau oftat. „Cum să pleci din casa ta spre nicăieri și să lași totul în urmă?” „Cum să o iei de la capăt într-un loc necunoscut, printre oameni străini?” – erau întrebări care-i măcinau și cărora nu le găseau răspuns. „Dă-ne, Doamne, sănătate și putere să îndurăm!” – își zicea mama în gând, privind cu duioșie la Miona, care ațipise.

După o zi și o noapte de mers, trenul se opri. Prin crăpăturile vagonului, se zări peronul unei gări dărăpănate și se auzi un murmur nedeslușit de voci. Când se deschise ușa, aerul răcoros al dimineții le învioră puțin fețele obosite de căldură și nesomn. Se îmbulziră să coboare, să respire aer curat și să-și dezmorțească oasele după ce stătuseră chirciți ore în șir. Unii erau vioi; alții, însă, flămânzi, abia se mai țineau pe picioare și cu greu își cărau sacii și traistele în care înghesuiseră la repezeală ce au apucat: haine, linguri, câte o oală de lut, străchini și poze de familie. Peronul era plin de oameni derutați și înfricoșați de ceea ce le va aduce ziua de mîine.
– Coborâți cu toții din vagoane! – se auzi vocea hotărâtă a unui lucrător de la căile ferate.
Ca la un semnal, începură plânsete, vaiete și blesteme.
– Or să ne ia pământul, casele și vitele, dar nu ne vor putea lua și sufletele; într-o zi, se va face dreptate! – se auzi o voce din mulțime.
– Blestemații! Blestemații! – strigă mulțimea dezlănțuită.
– Liniște! – spuse ceferistul. Vom face un triaj și vom vedea care încotro va apuca; mai întâi, femeile singure cu copii, apoi restul.
Mama Mionei și fetița ei au urcat într-o căruță cu care au mers ore nesfârșite. Din când în când, se mai opreau ca să pască pe miriște caii și să se ohihnească. În traistă, mai rămăsese doar un colț de pâine.
– Ia, Miona, mie nu mi-e foame; mănâncă tu.
– Nici mie, mamă. – spuse Miona cu glasul stins, deși îi era foame și sete, dar nu voia ca mama ei să sufere și din cauza asta.
În urma lor, zeci de căruțe pline cu oameni de toate vârstele înaintau greu pe drumul prăfuit în arșița verii. Se auzea tropotul cailor obosiți de atâta mers și câte un plâns de copil căruia îi era foame și sete. „Unde ne-or duce, Doamne? Cu ce-am greșit în lumea asta?” – își spunea în gând mama Mionei. Drumul părea nesfârșit, cu hopuri și praf, în soarele arzător care te sleia de puteri. Îți doreai să te faci una cu pământul, să nu mai simți nimic și, mai ales, să nu te fi născut în această lume strâmbă și nedreaptă.
După un drum lung și istovitor, au coborât lângă o lizieră.
– „La umbră, la umbră!” – se auzeau în cor voci disperate de atâta așteptare și chin.
Au coborât din căruțe, fiecare cu puținul bagaj pe care îl putuse lua, în grabă, de-acasă.
– Până aici, v-au adus caii; de-acum, mergeți pe picioarele voastre până la barăci! – se auzi o voce autoritară.
Un nor de praf se ridica la fiecare pas târât prin țărână. Unii oameni cădeau, nemaiavând putere să meargă, apoi se ridicau cu greu, obligați să-și continue drumul chinuitor. Se zăreau barăcile, sfârșitul drumului fără întoarcere, pe care nimeni nu și l-a dorit vreodată.
Au fost aliniați și li s-a trecut numele într-un registru.
– Aici veți locui și veți munci, să puneți umărul la mersul înainte al acestei țări, căreia n-ați vrut să-i dați pământul și animalele! – spuse un milițian, roșu la față de căldura dogoritoare.
În barăci, erau câte treizeci de paturi metalice suprapuse, unde fiecare urma să-și aleagă unul. De mâine, va începe calvarul…

Cornelia Bălănescu