Costică Blănaru s-a născut la 12 octombrie 1955, în comuna Murgeni, județul Vaslui și a murit, în urma unui accident stupid, la 22 august 2001, la Iași, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Mecanică (secția subingineri) a Universității Dunărea de Jos din Galați. A traversat cu dificultate perioada de continue căutări și convulsii sociale a anilor ’90. Despre experiența sa de viață de atunci, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 18 martie 2000, la Iași.

• – Cum vă numiți?
• – Blănaru Costică.
• – Aveți familie?
• – Da, sunt căsătorit și am o fetiță.
• – Sunteți șomer cu studii – deci, un fel de șomer de lux; în ce an ați început „activitatea” de șomaj?
• – În 1993.
• – Unde ați lucrat până atunci?
• – La Combinatul de Utilaj Greu din Iași.
• – Care a fost motivul despărțirii?
• – Am plecat de bună voie, sperând că mă voi putea realiza pe alte planuri. Era o situație delicată, în sensul că se păstrau salarii mici și, în lipsă de altceva mai bun, lumea era mulțumită. Pe mine, însă, nu m-a satisfăcut, pentru că leafa mea era foarte mică; un inginer câștiga acolo mai puțin decât o măturătoare de la fabrica de ulei. De aceea, mi-am spus că aș putea reuși în alte direcții.
• – Aveați ceva aranjat?
• – Nimic.
• – Care a fost prima ușă pe care ați deschis-o pentru a vă câștiga existența?
• – Am fost vânzător în magazinul unui prieten; cu tot cu ajutorul de șomaj, câștigam de două ori mai mult decât înainte.
• – De ce n-ați continuat?
• – Magazinul a fost închis.
• – Ce a urmat?
• – Am lucrat ca muncitor necalificat la o fabrică de ulei.
• – Cum ați reușit să intrați acolo?
• – Foarte greu; cu pile.
• – Ce trebuia să faceți?
• – Eram hamal: căram, încărcam și descărcam navete cu sticle și butoaie cu tot felul de produse, dar câștigam dublu față de combinat, pentru că mai primeam ulei, halva și margarină, care măreau venitul.
• – De ce ați renunțat la această oportunitate?
• – Veneam dintr-un mediu mai elevat, însă nu asta m-a deranjat cel mai mult, ci mizeria umană; toți furau și vindeau prin fabrică, fugind de muncă, iar eu rămâneam să trag singur din greu.
• – Vă considerați un om cinstit?
• – Da; acesta e și unul dintre motivele pentru care am plecat – inclusiv de la combinat.
• – Ce ați făcut după aceea?
• – Am vândut apartamentul în care locuiam într-o zonă centrală, mutându-mă la periferia orașului, și, astfel, am câștigat niște bani, cu care mi-am deschis o afacere; însă n-a mers și a trebuit s-o vând.
• – Apoi?
• – Am vândut și acest apartament, care avea patru camere, mutându-mă în altul cu două și așa am câștigat din nou niște bani, cu care am mai supraviețuit o vreme.
• – Ce a urmat?
• – Am încercat, pe diverse căi, să merg la lucru în străinătate; am plecat cu un prieten în Africa de Sud, dar ne-am oprit la granița cu Siria din cauza unor probleme apărute între noi și a trebuit să ne întoarcem.
• – Până la urmă, tot în țară a trebuit să găsiți o altă variantă…
• – Da, am cumpărat o tonetă, dar, după trei luni, am ieșit în pierdere și am fost nevoit s-o vând.
• – În acel moment, mai aveați vreun venit în afara ajutorului de șomaj?
• – Doar pe cel al soției, că eu nu mai aveam de mult; situația devenise disperată.
• – Ce fel de munci ați mai prestat?
• – De toate: am fost și merceolog, am mai lucrat prin țară, am ajutat cunoștințe la reparații și văruit… [Așa a și murit, în timpul unei lucrări benevole la un prieten.]
• – Vă pricepeați sau a trebuit să învățați?
• – Am fost nevoit să învăț.
• – Erați bine plătit?
• – Majoritatea lucrărilor le făceam pe la rude sau prieteni și de la ei nu puteam primi bani; doar făină, zahăr, ulei…
• – Ce alte munci necalificate ați mai fost nevoit să faceți?
• – Niciodată, nu am refuzat vreo muncă; am fost chemat și să spăl un mort, pentru că nu se oferise nimeni – am făcut orice.
• – Din punct de vedere psihic, această perioadă v-a afectat?
• – Da, dar eu tot trăiesc cu speranța în viitor și nu consider șomajul o rușine; ba chiar cred că este un rău necesar.
• – Deci, vă numărați printre cei care nu regretă că, până în ’89, au avut un salariu stabil și, deodată, s-au trezit fără el.
• – Niciodată! Chiar dacă am mai și slăbit câteva kilograme, sunt convins că viitorul aparține economiei de piață. A ne face că muncim și toți să luăm același salariu, cum era până în ’89, este o pierdere de timp; nu mi-a plăcut niciodată, chiar dacă aveam o leafă și o funcție. Nu ne mai putem întoarce înapoi.
• – Ce credeți că vă așteaptă?
• – E greu, pentru că și eu, și soția suntem trecuți de o vârstă și peste tot se caută forță de muncă tânără, cu specializări în calculatoare și limbi străine.
• – Ce e mai greu de suportat: sărăcia sau nesiguranța?
• – Lipsa banilor. Pe mine, incertitudinea nu mă deranjează; a avea un serviciu sigur cred că este depășit. În orice domeniu, apar permanent noutăți și trebuie mereu să te adaptezi; dacă ai învățat să faci o șaibă, nu trebuie să ieși la pensie făcând numai asta.
• – În final, vă solicit o sugestie pentru cei care se află în situația dumneavoastră.
• – Aș vrea ca exemplul meu să-i determine să nu rămână într-un serviciu ușor; viitorul înseamnă să fii în permanență aproape de nou, să încerci să dai tot ce poți ca să câștigi un ban și nu doar să te mulțumești cu un loc de muncă. Chiar dacă eu n-am reușit, acesta e viitorul; fără riscuri, nu faci nimic, nicăieri.

Florin Bălănescu