Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

     Unde ne sunt… cerșetorii?

    Vasile LEFTER

     

     


                                                    Unde ne sunt… cerșetorii?

               Cititorii mei dragi, obișnuiți de multă vreme cu titlurile articolelor mele, vor avea o mică tresărire. Ce legătură este între poezia lui Vlahuță, vrâncean de-al nostru, și titlul parafrazat al acestui articol.

          Sunteți de acord că străzile orașelor din Romania și din Europa s-au cam pustiit fără cerșetori, unii chiar pitorești și inventivi?

    Pe la intrarea în piețe, în magazine sau în fața bisericilor , pe vreme rea sau bună, bravii cerșetori te întâmpinau cu rugăminți. Bănuți pentru o pâine. Nu pentru o pâine pentru săraci, ci pentru o pâine câștigată cu mâna întinsă. Dușmanul numărul unu al cerșetorilor, a nu se confunda cu oamenii străzii, devenise Gheorghe Dinică, protagonist în „Filantropica”: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!”   De fapt, era implementată și pe pământ românesc experiența de pe alte meleaguri. Și acolo însă, lenea îi învăluia de multe ori pe cerșetori. Scriau ceva pe cartoane. Practica scrisului implica un risc. Sunt și oameni care nu știu să citească. Uneori,  mesajele afișate presupuneau și ceva cugetare. Un exemplu din frumosul Madrid. Un cerșetor mai spălat avea scris pe un carton galben douĂ propoziții: „Yo no soy enfermo, pero estoy enfermo!” Ne-am oprit să- întrebăm. Nu prea s-a descurcat în explicații. Un domn s-a oprit și ne-a luminat, făcându-ne să înțelegem perfect deosebirea dintre cele două verbe din spaniolă: ser și estar. Cerșetorul lingvist ne comunica un adevăr: nu era bolnav cronic, ci doar temporar. Ne-a zâmbit afectuos, bucuros că am înțeles. I-am lăsat niște mărunțiș, convinși fiind că avea mai mulți bănuți decât noi. Lecția primită merita micul nostru efort financiar.

          Astăzi , cerșetorii devin aproape amintire. Occidentul i-a trădat și le-a suspendat ajutoarele. Pandemia i-a cam exclus din vechile „locuri de muncă”. Au plecat pe la casele lor. De muncă,  nu poate fi vorba. Cei cu dizabilități încă sunt omeniți de români.  Prin zona Ceasului Rău un biet oropsit al sorții, orb, își tot spune poezioara emoționantă până la plâns: „Mai bine să n-ai o mână, dar să ai vederea bună!”

            Focșaniul are puțini cerșetori „activi”. Îi mai cheamă primarii la muncă pentru comunitate. Nu știu povești și trebuie să se apuce de muncă. Dacă nu, pot învăța istorioare de la marii povestitori ai lumii. După ce trece pandemia , poate au cui să le spună. Se vor mulțumi și ei cu austeritatea/E nevoie de solidaritate socială, așa că…

    Unde ne sunt cerșetorii? Pe aproape! În așteptarea unor vremuri mai mănoase, nici campaniile electorale nu mai sunt așteptate ca altădată. Politicienii nu mai dau nici căldări, nici zahăr, nici ulei. Dai, nu dai tot cu mîna-ntinsă spre bogații Europei stai!. Deviza acestor zile negre pare a fi una din vremuri de bejenie:„ Scapă cine poate!”

     Și mulți români nu prea mai pot!

      

             

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5