Bătrâna a tăcut o vreme,
Nu mult, cât să mai poată duce
A vremurilor povară-n voce.

Greu a mai fost, maică, după război!
Dar și eu nebună!
Măritată, ajunsă la a mea casă,
Am vrut să am de câte n-am avut parte.

Nu mai știam de-i zi ori noapte,
Muncind la câmp sau prin ogradă,
Ban pe ban am pus grămadă.

Ajunsă mamă-n casă cu nevoi,
Mi-am rupt opincile-n noroi:
Piața nu-mi era străină,
Vindeam ouă, vreo găină.
Din a bărbatului bănuți,
N-am fi putut trăi toți,
Nu.

Să le fie copiilor cartea carte,
Am lucrat până-n miez de noapte.
N-am avut bani să le iau jucării,
Dar la cooperativă orice carte băgată
Le-o luam chiar de eram nemâncată.

În serile de iarnă lungi,
Mâinile – împletituri mai scurte, mai lungi.
Ochișorii lor la a luminii lampă
Citeau carte după carte
Și câte-o frântură mie
Din ce le plăcea mai tare.

Duși sunt anii, maică,
Mai ieri parcă eram în putere,
Era greu, dar era bine
Că-mi era casa plină de copii
Și nu eram vădănă,
Și mereu neamuri în ogradă.

Acum, vorbesc c-o mâță și c-un câne.
Rar cineva dă pe la mine.
Se-nvață omul cu de toate.
Numai de-ar fi sănătate.