Dragoș NICULESCU

Răcoarea din urmă

Simt că se-apropie vara, o simt în amintirea
Celui pierdut prin frunze şi răstignit sub ploi,
Cînd cenuşia toamnă mă scufunda-n iubirea
Unui destin de rană, lucrînd în amîndoi.

O ruginie spaimă, în arşiţe confuze…
Pe trupu-mi tot leşia, fierbînd, se va lăsa,
Nenumărate zile de foc vin să acuze
Răcoarea milenară din sufletu-mi de nea.

Isterice incendii şi plumb topit prin clipe…
Voi deveni o baltă cu apă, stuf şi peşti
Cînd frunza din octombrie în iulie o să ţipe
A putregai şi-a lacrimi, prin visele lumeşti.

Şi-o să-mi revii zadarnic, la patruzeci de grade,
În cîte-o-nchipuire, de cîte-un somn furat,
Şi-am să te rog revino cînd frunze-or să mă prade,
Ca o salvare veche, dintr-un tomnatec pat.

M-a părăsit un munte, nu mă mai ştie rîul,
N-am nicidecum scăpare, rămîn aici topit,
Să-mi amintesc de tine cînd se va coace grîul,
Cînd păsări, în lumină, pe veci s-or fi zidit.

Şi, totuşi, vine vara, şi-o secetă solară
Presimt cum mi se lasă în fiece atom,
Ca neatinsa creangă mă scutur de povară
Şi mă transform în ploaie şi-n umbra unui pom.