Artur Enăşescu (1889-1942)

La 4 decembrie 1942, era înmormântat ca un anonim, într-unul dintre cimitirele Bucureştilor, Artur Enăşescu, poetul despre care se afirmase că, după dispariţia lui Mihai Eminescu şi a lui Panait Cerna, era cel mai îndreptăţit să ocupe locul de poet-filosof reprezentativ al literaturii române, pe care aceştia îl părăsiseră, succesiv.

Născut în anul 1889 la Botoşani, cu studii liceale începute la Liceul Laurian din localitate şi definitivate la Liceul Naţional din Iaşi, audient, ca mulţi alti conaţionali a unor cursuri de filosofie, între anii 1911-1912 la Paris, Artur Enăşescu este autorul unei opere structurată pe două domenii: poezie şi publicistică. Ea a fost răspândită în numeroase publicaţii ale vremii, începând cu “Convorbiri critice” (1910), care-i publică prima poezie, “Epoca”, “Rampa”, “Convorbiri literare”, “Propilee literare”, “Familia”, “Vremea nouă”, “Luceafărul”, “Flacăra”, “Steagul”, “Universul literar”, “Jurământul” (Chişinău”), continuând cu cele botoşănene “Moldova”, “Îndrumarea” şi „Junimea Moldovei de Nord” şi sfârşind cu unicul volum de versuri apărut antum, intitulat “Pe gânduri” (1920).

A rămas în conştiinţa contemporanilor prin firea sa libertină, reticentă la orice reguli şi constrâgeri. Temperament vulcanic şi-a trăit puţinii ani în care s-a bucurat de sănătate cu intensitate , schimbând cu aceeaşi frenezie costumele de haine şi femeile. A iubit, fără a întâlni sufletul pereche, sperând, până în ultimii ani de viaţă, marcaţi de boală, într-o iubire care n-a mai venit.

Criticii literari, în special Perpessicius, i-au preţuit talentul literar, recompensat, în anul 1927, cu Premiului “Ion Pavelescu” al Societăţii Scriitorilor Români, singurul pe care l-a primit în timpul vieţii sale, pentru poezia “Afrodita”, considerată cel mai bun sonet al anului.
Marcat de timpuriu de o maladie psihică ce avea să-l depărteze de lumea reală, Artur Enăşescu şi-a petrecut ultimii ani de viaţă pe străzile Bucureştilor, într-o cruntă mizerie, din care nimeni nu l-a putut salva. Mai mult chiar, poetul pare a-şi fi predestinat acest sfârşit. Ne face să credem acest fapt poezia “Lui Eminescu”, în care scria: “Să arzi ca o scânteie sub focul tinereţii/ Într-un avânt sălbatic de chin şi zbuciumare/ S-adormi pentru vecie, sunt fericiri pe care/ Le gustă numai sfinţii pe lume şi poeţii!”

A părăsit, la doar 53 de ani, lumea căreia-i dăduse tot ceea ce sensibilitatea şi simţirea sa de creator de frumos putuse da, lăsând în urmă o operă care nici până acum nu a fost pe deplin evaluată critic.
Sunt puţini cei care pot face referiri cuprinzătoare la opera lui Artur Enăşescu, dar nimeni nu-l poate ignora atunci când face referiri la viaţa literară românească din primele decenii ale secolului al XX-lea, în ciuda faptului că George Călinescu nu l-a inclus în monumentala sa Istorie a literaturii române.

Artur Enăşescu rămâne o prezenţă vie în conştiinţa românilor, cel puţin prin două dintre poeziile sale: “Ţiganca”, devenită, graţie compozitorului Ionel Fernic şi cântăreţei Ioana Radu, una dintre cele mai îndrăgite şi mai cântate romanţe şi “Balada crucii de mesteacăn”, dedicată nenumăraţilor ostaşi anonimi căzuţi la datorie în Primul Război Mondial, care a marcat în asemenea măsură sufletele celor loviţi de urgia războiului, încât a intrat în circuitul folcloric. Ce recompensă mai mare decât aceasta, pentru un poet!