Primit pentru publicare: 12 febr.2016
Autor: Lili BOBU (Articol publicat în ,,Literatura şi Arta” – Chişinău şi în http://confluente.ro).
Publicat în Luceafărul (Bt): 12 febr.2016
Editor: Jan TRISTEA

Grigore Vieru – ,,simplu ca iarba, simplu ca pâinea, simplu ca Biblia”

Motto: ,,Un neam care zămisleşte din când în când un Eminescu sau un Vieru
nu poate până la urmă să nu învingă.” Nicolae Dabija

 

Lili Bobu:
Maestre, adâncă plecăciune, pentru răscolitoarea dedicație de pe antologia de versuri ,,Steaua de vineri”, pe care mi-ați dăruit-o! Ea va fi, de acum, Biblia mea. Păstrez cu emoție și evlavie toate cărțile domniei-voastre, ce poartă alese gânduri dedicate sufletului meu, tributar nevoii de poezie, de infinit.

Trăiesc și acum bucuria întâlnirii cu dumneavoastră, cu aceeași intensitate ca în vara anului 1989, când ați venit la Botoșani, acasă la Eminescu, la matca poeziei, însoțit de Doina și Ion Aldea-Teodorovici, suflete care ne-au hrănit spiritual din dulcea și frământata Moldovă, din preaplinul ei de har și durere, din preaplinul ei de dor și cântec. Este meritul distinsei poete Lucia Olaru-Nenati, buna dumneavoastră prietenă întru spirit, pentru că m-a făcut părtașă acestui eveniment istoric, când ,,Dumnezeu a plâns peste țară cu lacrima limbii noastre”. Așa avea să înceapă o frumoasă și onorantă prietenie, oferindu-mi astfel privilegiul de a-mi fi mentor, în inițierea deslușirii tainei cuvintelor, prin ochii ,,spionului” din Miorcanii lui Ion Pillat, satul străbunilor mei, la apus de Pererîta dumneavoastră natală, pe valea ,,dulce-amară” a Prutului. Vă mulțumesc că ați găsit astăzi vreme și dragoste să ,,privim în ochii cuvintelor drepte până vom plânge împreună cu ele.” Imortalizând clipa în șoapte și tăceri, ,,trăind din pâinea metaforei și bucuria creației”, ne vom rătăci în întrebări și răspunsuri, dezvăluind universul lăuntric al poetului zidit în templul cuvintelor, pregătit să dăruiască lumii candoarea, restituind astfel imaginea unuia dintre cei mai mari poeți români, de la răscruce de milenii – un interviu scris cu ,,cerneala iubirii în peniță”.  

Ați cutreierat desculț prin iarba plaiului basarabean ,,dorind să deveniți simplu ca ea”. Ați plâns cu frații dumneavoastră în aceeași limbă, ați cântat psalmii și ați colindat eroii neamului, ați fost, pe rând, rapsod național, Patriarh al cuvintelor, membru al Academiei Române, propus la Premiul Nobel pentru Pace. Ați urcat Golgota Basarabiei ,,dezmărginind lumea prin ființa și taina poeziei”, sporind dragostea de cuvânt, de neam, de Limba Română, de pământ și de Cer deopotrivă. Ați umblat neobosit, toată viața, pe cărarea iubirii, la capătul căreia vă regăsim așa cum ați fost dintotdeauna: blând, smerit, generos, sfânt ca un apostol, ,,părinte coborât dintr-o adâncă sihăstrie”.

Grigore Vieru:
Pururi voi oameni/ Pe cel care se-apropie/ De izvoarele suferinţei mele./ Prelungire în Dumnezeu/ A vieţii pe care-o trăiesc-/ Acesta e numele/ Îndureratei mele iubiri./ În lacrimă numele mi-a putrezit/ Renăscând în pământul/ Pe care l-am regăsit./ Fratele îmi este cel / Care numele îmi înţelege/ Îndrăgindu-l ca pe numele său.

Lili Bobu:
Încorporând, într-o singură ființă tribunul și ascetul, ați urcat dealul și sarea lacrimii, purtând îngândurarea și durerea neamului atât de amăgit, atât de împins spre înstrăinarea de el însuși, care nu-și mai cunoaște adevărata identitate, adevărata patrie și limbă. Ieșind din cumințenia aparentă a verbului v-ați adresat Basarabiei îngenuncheate, în versuri ce adună-n ele energia durută, strânsă de veacuri, având ceva din forța și mânia ,,Doinei” eminesciene. Ați ridicat steagul și l-ați bătut în cuie de martir pe trupul dumneavoastră, dând marele semn de chemare străjerilor de neam, obosiți prin cotloanele istoriei.

Grigore Vieru:
Basarabie,/ Trecută prin foc și sabie./ Pământule, tu cel de glorii,/ Te caut prin străvechi istorii,/ Ca-n vremea noastră, de acuma,/ Ce-a mai rămas din tine? Huma!/ Doar huma cu de aur fire,/ Ce, de atâta siluire,/ Degrabă nici pe ea, o, Doamne,/ N-o vom cunoaște-n veri și toamne./ Ridică-te din suferință/ Și din cazona umilință!/ Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc și sabie,/ Bătută, ca vita, pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanțul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Lili Bobu:
Întreaga viață, întreaga dumneavoastră energie creatoare au fost puse în risipirea  hotarului dintre frați…

Grigore Vieru:
Însingurat, Prutul pare să curgă printre două maluri străine. Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.
De-ai curge tu, Prutule,/ De-ai curge pe Mureş,/ Ca liber să pot asculta/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu!/ Să nu/ Mai fiu întrebat/ Ce caut eu, –/ Auzi?! – ce caut eu/ În Ţara mea?!

Lili Bobu:
Visul dumneavoastră – un mare și inegalabil poem întru revenirea la matca străbună. ,,Apa cu lacăt ” a Prutului care ascunde-n adâncuri freamăt, clocot și zbucium și ferestrele casei părintești să se verse nestingherit unele în altele.

Grigore Vieru:
E atât de mare binele ce îl aștept,/ Că orice suferință-mi pare-o fericire.
Răbdăm. Dar totul, negreşit,/ Pe lume are un sfârşit./ Un capăt toate au sub cer/ Răbdare, umilinţi, tăceri…/ Dar totul are un sfârşit./ Suntem.Venim. Am răsărit!

Lili Bobu:
Ostenind, la ,,ocna cuvintelor”, arma dumneavoastră a fost slova care a făcut revoluția basarabeană cu poezia și cântecul, purtând crâmpeie din istoria și suferința neamului. V-a urcat pe baricade durerea din sufletul dumneavoastră și a pământului care v-a zămislit. Cetatea care v-a ținut mereu trează conștiința de apartenență la Patria-Mamă a fost Limba Română. Nădejdea dintâi v-ați pus-o în limba noastră, pe care o scrieți, invariabil, cu majuscule, ,,aflând în Limba Română un adăpost al ființei.”

Grigore Vieru:
Avem un grai cu ochi umezi de dor și istorie. Un grai cu tâmple îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai clar și mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul și-a făcut-o sieși. Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia și Limba Română. Din mila, din dragostea și din dărnicia Limbii Române, am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat… Aș putea să mă strămut de oriunde, numai din două locuri nu: din Munții Carpați și din Limba Română.

Lili Bobu:
Purtând povara unei punți de lacrimi și flori, ați simțit că nu puteți supraviețui decât în Limba Română și că patria întreagă de cuvinte vă va împlini și idealul reîntregirii cu Țara-Mamă.
V-ați înlăcrimat versul în așteptarea revenirii la sânul patriei. Și ați așteptat o viață. Cu dor de România, cu aceeași dragoste de-o parte și de alta a Limbii Române – Heruvimul neamului înstrăinat nădăjduind la reîntoarcerea la glie.  

Grigore Vieru:
Norodul cuvintelor a biruit. Granița dintre cuvinte s-a prăbușit. Mântuirea prin cuvânt a venit. Toate zilele mele izvorăsc și se înalță din adâncul și din puterea limbii materne. Viețuiesc în limba mea, acționez în limba mea: de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile Universului în limba mea.

Lili Bobu:
Devotatul dumneavoastră prieten, Academicianul Nicolae Dabija, a mărturisit faptul că primele Mari Adunări Naționale au luat naștere, la începutul anilor 80, la seratele de poezie Grigore Vieru. Ulterior ele au curs în stradă, încurajând mulțimile să-și regăsească Țara, dar și Țara să-și regăsească Basarabia, cea a culturii și a poeziei.

Grigore Vieru:
 Am mucenicit ca Hristos/ Pe crucea suferinţei/ Ca să ajung la tine,/ Ţară./ N-aveam arme secrete,/ Aveam numai/ Proverbul poporului meu:/ „Cine caută printre străini,/ Înstrăinat rămâne.”
Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă.
Am un singur crez politic: reunirea cu Patria-Mamă. După aceea să mă lase Dumnezeu să mă ocup numai și numai de credința în el.
Vă las dorul meu durut  și nădejdea de la Prut.

Lilli Bobu:
Dreapta speranță… Vom birui?

Grigore Vieru:
Va birui nu țara cu cele mai multe tancuri, ci țara cu cel mai mult Dumnezeu în ea, cu cel mai mult grâu în ea și cu cele mai multe splendori ale limbii ei materne. Aștept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât niște steaguri pe care le agit către ea, în semn de prietenie. Nu aștept să vină timpul meu, ci Țara mea.

Lili Bobu:
În perioada în care poezia era pusă în cătușe, în Basarabia ați cunoscut Țara prin niște mari spioni, din partea dreaptă a Prutului: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și mulți alții care au încăput în hrisovul fără de sfârșit al aceleiași istorii. Prin nespusul de limpede și amețitorul adânc al numelor lor ați apărat ființa românească în Basarabia. Primul manual de Limba Română, primul manual de istorie și primul manual de spirit românesc: Eminescu. Primul dascăl: Eminescu. Contaminat până la străfunduri de Eminescu, aureolat de Eminescu – zestrea eminesciană însemnând și o tainică și neistovită modelare.

Grigore Vieru:
La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu./ Suntem în cuvânt şi-n toate,/ Floare de latinitate,/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu drepate,/ De avem sau nu drepate,/ Eminescu să ne judece.

Lili Bobu:
Zeificat, modelul Eminescu rămâne reperul absolut, ,,lacrima de foc a universului”, cu care ați încheiat ,,Legământ”.

Grigore Vieru:
Știu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie,/ Tot deasupra cărții Sale./ Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideți cartea,/ Ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsați așa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reușit nici tata./ Iar de n-au s-auză dânșii/ Al străvechii slove bucium,/ Așezați-mi-o ca pernă,/ Cu toți codrii ei în zbucium.

Lili Bobu:
Un post-scriptum la Eminescu?

Grigore Vieru:
Descoperindu-l pe El mi-am descoperit sufletul. Dacă a existat cândva România ca Imperiu, acel Imperiu se numește Eminescu. Este cel mai drept, cel mai frumos și cel mai al nostru Imperiu, în care mă simt atât de bine, în care mă simt și eu poet. Veșnic trăi-va Neamul care l-a născut.

Lili Bobu:
Sunteți un poet de drumul mare. Prin locurile pe unde și-au sunat pașii, de-a lungul vremii, mari nume ale culturii române, v-ați preumblat și dumneavoastră. Purtând fiori de sfânt mister, v-ați dus la Lancrăm să puneți o piatră la templul celui ,,aplecat peste marginile lumii”. Niciun drum nu a fost prea lung pentru a fi unde sporește taina. Ați mărturisit că l-ați simțit pe Lucian Blaga ca o imensă lacrimă, care acoperă chipul întregii noastre patrii. Căci, dacă a rămas un colț neacoperit de lacrima lui Blaga, acela este un deșert, un pustiu.

Grigore Vieru:
Numele-acest are ceva în el/ care sună nespus de frumos -/ e ca și cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de sărbători/ s-ar lovi de trupul unei viori./  Numele-acest/ Are ceva nespus de limpede-n el -/ e ca și cum te-ai uita la o stea/ prin altă stea./ Numele acest/ are în el ceva amețitor de adânc -/ e ca și cum te-ai uita/ în oglinda unei fântâni,/ prin altă fântână./ Numele-acest/ e ca streșina casei noastre -/ pe fiecare literă a lui/ rândunica își poate clădi/ cuib de lut.

Lili Bobu:
Cu lanțul de rouă la glezne, prin iarba verde de acasă, ați cuprins sfințenia ființei, a obârșiei, a casei ,,văduve și triste de pe margine de Prut”, în metafora ,,verdelui ce ne vede”. Lumea satului, ,,picurat alb pe un deal”, a rămas vie. O apartenență sufletească irevocabilă. V-a urmărit mereu acest univers tainic, invadat de blajinătate, învăluit într-o atmosferă de Eden, de bunătate divină, de bucurie beatificatoare, mirosind a dumbrăvi și busuioc.

Grigore Vieru:
E atâta tăcere/ În casa mumei,/ Că se-aude în jur murmurând/ Plânsetul humei.
Divinizez pământul care se urcă până-n vârful frunzelor, numai el, numai biata asta mână de lut urcă atât de departe în Univers, până în vârful frunzelor. Nimeni n-a zburat încă mai sus de frunză, mai sus de firul de iarbă, prin care urcă dulce laptele. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia și cumințenia sa, la fel prin osteneala mâinilor noastre.

Lili Bobu:
,,Există un limpede loc,/ O casă cu cireșe de foc.”
Întors din lume, la locul replierii fericite, vă ,,curge lin pe chip liniștea și pe mâini tăcerea”. Sunteți ,,alb de duminică”, purtând respectul cuvios celor care, ,,adunați grămăjoară,/ ar putea încăpea într-o icoană”.

Grigore Vieru:
Oamenii la noi/ Primăvara/ Scot din malul Prutului/ Lut pentru casă:/ Îi scot pe străbunii noştri,/ Prefăcuţi în lut./ Pe urmă,/ Frământă, dureros, lutul/ Până când/ Le sângerează picioarele./ Apoi,/ Femeile pictează pe horn,/ Cocoși și flori stilizate.

Lili Bobu:
Dacă ați fi un zugrav al penelului și ar trebui să imortalizați o imagine din această mirifică lume, care ar fi acest tablou ?

Grigore Vieru:
Ferestrele casei/ deschise-n Univers./ Pereţii albi/ ca miezul de nucă proaspăt,/ ca nişte steaguri de pace,/ mama răcorindu-și palmele,/ alipindu-le de faţa lor.
Iarba înaltă, uitându-se pe geam în casă. Eu, jos, în ogradă, sub umbra zarzărului, care nu mai este, păzind țărâna, pasărea, izvorul… Și lumina dimineții, în care îmi simt mai liber sufletul. Nimic nu i se mai poate adăuga…
Îmi văd umbra pe ierbi,/ Mă pot pe dânsa culca,/ Convins pe deplin/ Că-i umbra mea proprie./ Iarba îmi linge pe spate/ Sarea cămășii.

Lili Bobu:
O singură sărbătoare continuă ați avut. Ea s-a numit MAMA – sufletul în care au încăput toate neliniștile lumii. Mama – sinonimă cu așteptarea, ca o statuie a solitudinii, cu lacrima pierdută la poartă. Mama – fântâna, adâncul și înaltul, femeia – aripă, femeia – teiul, istoria în curgerea evenimentelor ei tragice. Icoana mamei adună în ea, ca într-un altar al sacralității: satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, pâinea, ploaia.

Grigore Vieru:
Un străvechi proverb spune: ,,Cum Dumnezeu nu poate fi pretutindeni, El a inventat mama.” Dintre toate religiile, cea mai frumoasă este mama.
Și eu țin atât la mama,/ Că nicicând nu îndrăznesc/ Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-l mâzgălesc. 

Lili Bobu:
Simbolul central al creației dumneavoastră este mama, cu toată încărcătura de afecțiune și ecouri, pe care acest cuvânt ne-o aduce aminte. Un mit fundamental. Sunteți considerat cel mai important poet al mamei din literatura universală și pentru aceasta ar trebui să primiți Premiul Nobel.

Grigore Vieru:
Dragostea melancolică a omului matur pentru mama ar fi dorința lui de a redeveni copil și conștiința dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită.

Lili Bobu:
În evocarea lirică, de mare vibrație, a celei care v-a dat viață, încape toată sensibilitatea, aproape dureroasă, întreaga energie afectivă.
Ființa dumneavoastră se umple absorbant de ființa mamei.

Grigore Vieru:
Mamă, de ai fi-n cer stea lină/ Te-aș găsi după lumină.
Mama este trecutul meu cald,/ prezentul meu,/ viitorul meu strălucit.

Lili Bobu:
Iar ea, cu ,,fierbintea ei respirație,/ rotește pe cer stelele, luna”, cosmosul, căpătând astfel un nimb matern, mama devenind osia lumii. O mucenică este mama din versurile dumneavoastră, o făptură care abia atinge pământul și cerul, ridicată deasupra binelui și răului.

Grigore Vieru:
Ușoară, maică, ușoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ./ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuși ești./ Iarba știe cum te cheamă, / Steaua știe ce gândești. 

Lili Bobu:
Ați fost profund marcat de tragismul vieții mamei dumneavoastră. În ziua în care s-a stins din viață, plecând la strămoși, a murit în ochii dumneavoastră întregul univers. V-ați simțit orfan. ,,Pierzând pe mama, v-a rămas Patria, dar n-ați mai fost copil de atunci.”

Grigore Vieru:
Mi-i plină ființa de jale,/ Ca trupul mării de sare.
Mă doare căsuţa,/ Grădina ta verde,/ Toate/ Câte-au rămas fără tine/ Mă dor./ Nu-mi mai e dor/ De nimeni, mamă,/ Numai de tine mi-i dor.
S-a mutat pe mormântul mamei toată iarba din abecedarul copilăriei mele.

Lili Bobu:
Apelând la memoria vie a vârstei paradisiace, ce păstrează ea din inocența copilăriei?

Grigore Vieru:
Copilăria mea a fost desculță, pârjolită săraca de ea de focul războiului și umilită de urmările sale. Pomul schilodit de explozii, pământul ucis de secetă… Mă urmărește, de atunci, din copilărie, un fel de teamă în fața neploii, a nezăpezii… Unele dintre cântecele mele sunt un fel de litanii pentru firul de grâu și de iarbă. Mă tulbură ninsorile albe, tot mai rare azi și mai istovite și ele.
Din anii zburdalnici,/ Din anii mei cei copii,/ N-am mai fost atât de/ Aproape de Cer.”/ şi, Doamne,/ „Câtă zăpadă curată/ Şi câtă ţară/ În copilăria mea!
Când eram mic/ mă jucam în cuvinte./ Jucam prost –/ am pierdut aproape/ toate cuvintele./ N-aveam de la cine/ lua altele./ N-am timp de pierdut,/ mă silesc să le-nvăţ/ măcar pe cele mai sfinte./ Încep să fac cântece/ din numai două cuvinte.
Eu, când nu mă înțeleg cu cei mari, mă întorc în lumea copilăriei, la cei care mă cheamă în jocul lor, fără să-mi ceară în schimb un compromis. Trebuie să ai neapărat un copil în adâncul ființei tale, pentru a putea scrie pentru ei. Fără acel copil etern nu ai făcut nimic. Dacă poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arșiță într-un pământ uscat, poezia copiilor este ploaia curată, care mă spală de colbul zilei, mă înseninează și mă întărește în vederea aratului.
Întors în anii copilăriei, călăresc/ Calul mărului către cocori/ Până când trupul său/ Se umple de-o albă și sfântă/ Sudoare: de flori.

Lili Bobu:
Într-un cireşar incandescent, prin vibraţia trăirilor sub semnul lui Eminescu, am redescoperit împreună bucuria întoarcerii în lumea copiilor, acceptând cu generozitate invitaţia Grădiniţei ,,Sandy-Belle”, prima instituţie de învăţământ preşcolar privat din România, de a participa la recitalul dedicat marelui poet, spectacol organizat în Amfiteatrul Complexului Memorial de la Ipoteşti. Cucerit de puritatea şi delicateţea indicibilă a eului personalităţii copiilor, le-aţi dăruit abecedarul ,,Albinuța” .
Dincolo de plăcerea jocului și a muzicii, ,,Albinuța” este o ,,veritabilă Odisee a copiilor basarabeni, menită să-i întoarcă în Itaca frumosului și adevărului propriei lor identități.” Respirând blândețe, într-un spațiu vierean ingenuu, răscolit  de o bunătate primordială, vă risipiți în poeme, visând la o simplitate mereu proaspătă.

Grigore Vieru:
La ,,Albinuța” țin cel mai mult din tot ceea ce am scris. Este o carte curată ca lacrima, o carte sinceră, scrisă cu dragoste și căldură și nu am nicio îndoială că ea va trăi încă multă vreme. Caut să-mi găsesc echilibrul în literatura pentru copii și în cântec. Un cântec frumos/ Pentru copii/ Poate salva în viitor/ O patrie.
Există o ţară preafrumoasă,/ În gând te-ntorci ades la ea,/ Strigat de maica ta la masă/ Ori invitat de-o viorea./ O ţară în care grănicerii/ Sunt greieraşii cei verzii/ Şi-n loc de paşaport se cere/ Să spui la vamă poezii./ Cât e de bine, cât e de bine/ Să te joci copil mereu,/ Într-un fraged april!/ Oare cu cine, oare cu cine/ Se jucase Dumnezeu/ Când era copil?

Lili Bobu:
În arbori, în păsări, în iarbă, în izvoare, în pâine, în busuioc, în dimineață sunt mereu  și ochii lui Dumnezeu. ,,Ostil tenebrelor, refractar dezolării năruirilor morale”, ați căutat zădărnicirea sordidului, întunericului… Deși, ,,nu este destul întuneric, în tot universul, ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Grigore Vieru:
Fericit este cine are limpede în minte numele unei lumini. Există o singură uriașă cultură: religia. Restul e disperare, neputință, ceață, graniță, port în care nu te-așteaptă nimeni.

Lili Bobu:
Într-un secol grăbit și asaltat de un real degradat, evlavios, contemplați succesiunea anotimpurilor, ,,culegeți roua sufletului” și, bolnav de armonie, îngăduiți ,,căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, anihilând păcatele lumii. Developând suferința ca rană, conjugând credința și eticismul, lirica dumneavoastră este deopotrivă rugă și blestem.

Grigore Vieru:
Mă împrospătez zilnic/ Cu înălțătoare cuvinte/ Întru Hristos.

Lili Bobu:
Au fost și momente când ați fost singur, când ați simțit că divinitatea v-a părăsit?

Grigore Vieru:
Păşeam prin sfânta rourare,/ Pe-al mării ţărmure frăţesc,/ Mirat că două urme clare/ Pe ale mele le-nsoţesc./ Păşeam în dimineaţa lină/ Atât, atât de fericit,/ Părând eu însumi o lumină/ În Universul infinit./ Creştin, am înţeles pe dată,/ Că Cel alăturea păşind/ Era chiar Domnul ce Se-arată/ Prin semne numai ori în gând./ Pe mare înceta furtuna,/ Dragi urme mă-nsoţeau ca-n vis,/ Voiam să le sărut întruna/ Ca pe-al măicuţei mele plâns./ Tristeţea, însă, ca pe-un laur/ O am simţit când am văzut/ Că cele două urme de-aur/ M-au părăsit, au dispărut./ „Nu-Ţi mai sunt drag eu, Doamne, oare?!”/ L-am întrebat pe Dumnezeu./ Şi-am auzit un glas de soare:/ „Te duc în braţe, fiul meu”./ Cu Ţara-mi de trudită pâine/ Păşeşte, Doamne, alăturea/ Şi dacă merită, Stăpâne,/ Tu ia-o-n braţe şi pe ea.

Lili Bobu:
Simplu, cu nevinovăția și candoarea celor care pășesc pe acoperișuri, ați umblat cu lira-n lacrimi, pe muchia muntelui de cuvinte, nepedepsite cu prăbușirea. Unde ar trebui să-l căutăm pe Grigore Vieru? În care poem îl găsim cel mai bine?

Grigore Vieru:
Locuiesc la marginea/ Unei iubiri./ La mijlocul ei/ Trăieşte credinţa mea./ Locuiesc la marginea/ Unui cântec./ La mijlocul lui/ Trăieşte speranţa mea./ Locuiesc la marginea
Unei pâini./ La mijlocul ei ?/ Dragostea mea pentru voi.

Llili Bobu:
Creațiile dumneavoastră v-au fost scut, v-au apărat de vremelnicie, de zădărnicie, de nimicnicie, de ostilitatea și răutatea oamenilor. Am simțit cum v-ați stins câte puțin cu fiecare trădare de dincolo sau de dincoace de Prut. Cât de bun sunteți cu cei care vă contestă?

Grigore Vieru:
Sunt bun, în măsura în care mi-o îngăduie răul din jur. Aceștia suntem noi, buni cât se cuvine, în mijlocul răului.
Puternic nu sunt./ Nu pot fi de față/ Cu sângele meu/ Când e rănit.
Sufletul rănit naște mărgărit. Suferința naște frumusețe.
Am urmat învățătura biblică : Celui ce îți azvârle o piatră/ Aruncă-i o pâine. Căci, n-au reușit să-mi spargă cerul din fereastră odată cu geamul. Și, dacă vei întoarce piatra cu fața spre tine, vei vedea că-i plânsă.

Lili Bobu:
Blândețea dumneavoastră imponderabilă naște empatie, ingenuitate, o armonie evanescentă, cu accente de profunzime omenească, autentică, aidoma cuminecării, sporind dragostea de semeni. Și ei v-au răspuns în exerciții de curată prețuire, admirație și condescendență, jinduind la prietenia dumneavoastră.

Grigore Vieru:
Să ai un prieten în familie, unul în țară, unul în lume și unul în Cer. Mai mulți numai Dumnezeu poate avea. Suntem un amestec ciudat de stări și de lucruri: trădăm plângând și râdem trădând.

Lili Bobu:
Ați reușit să zidiți iubirea între coperte de carte. Extazul iubirii este o incantație a sentimentelor, care nu se îndură a se irosi. Lirica dumneavoastră poartă marca inconfundabilă a purității, a candorii, a sincerității, fără mască, fiind străină oricărei duplicități, conferindu-i femeii un statut miraculos, care ține de taina filozofiei. Ea ființează și aureolează sensul existenței. O iubire pământeană și o alta cosmică – locuire întru moralitate. Într-o poezie cantabilă și cu o mare inocență sentimentală, adorați, proslăviți și idolatrizați femeia.

Grigore Vieru:
Femeia/ pasăre trebuia să fie,/ să zboare/ în preajma Lui Dumnezeu. Pe ea doar o am pe lume și nu voi alte veșnicii.

Lili Bobu:
Vibrația profundă, pe care o produc poemele dumneavoastră, se datorează propriei vibrații lăuntrice, căci ,,dacă nu ar fi dragostea, v-ar fi teamă de viață”.

Grigore  Vieru:
Galeșă pururi!/ Noaptea, fiind/ de iubire cosită,/ în zori răsărind ca otava,/ Albastra fereastră luminatoare, deschisă către sufletul meu întunecat, uneori, ca un nor,/ Biruitoare  pururi, tu, asupra deznădejdii mele – numai atunci, frumoaso, înceta-va/ Iubirea noastră, când lumea va sfârși pe/ Pământ, dar și atunci regăsi-ne-vom în ceruri, în veșnicia lor.

Lili Bobu:
Tot ce atinge iubita devine dor, lumină, cântec de leagăn. ,,Ochii ei sunt marginea lumii.”

Grigore Vieru:
Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihnește, amintindu-și toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toți strugurii toamnei și toate ninsorile iernii. 

Lili Bobu:
Între pâine și iubire ce ați alege ?

Grigore Vieru:
Aș alege cântecul, care le poate câștiga pe amândouă… Căci în Basarabia, românii sunt săraci de mângâiere.
Am două vieți:/ În vene una-i,/ Cealaltă în muzică tresaltă./ Întâia, într-o zi, muri-va,/ În cântec va trăi cealaltă.

Lili Bobu:
Poet al candorilor, născut în cântec (de leagăn), ați crescut din ,,adânca rădăcină a cântului cosmic”, clădind lumea și sinele prin cântec, într-o cascadă a bucuriilor simple, regăsindu-vă în metafora lui Lucian Blaga: ,,locuiesc într-un cântec de pasăre”.

Grigore Vieru:
M-am amestecat cu viața/ Ca noaptea cu dimineața./ M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul./ M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul./ M-am amestecat cu tine, / Ca ce-așteaptă cu ce vine.

Lili Bobu:
Îndrăgostit iremediabil de muzică, ca o privighetoare mistuită de dor, cântând pe o claviatură neobişnuit de amplă, care dezvăluie complexitatea eului creator, aţi oferit cu generozitate multe dintre creaţiile dumneavoastră unor compozitori şi artişti talentaţi, care au tezaurizat în cânt patria de pământ şi de spirit, sentimentul matern şi valorile copilăriei, iubirea ce poate copleşi şi birui totul. Un univers construit din nostalgii, visare şi revărsări de luminozitate solară pe portative, din care n-au lipsit, nicio clipă, substanţa şi rafinamentul emoţional. Pretabile la ample declamări pe scenele publice, versurile dumneavoastră ascund reliefuri afective de un incontestabil dramatism, păstrând nealterată ,,corola de minuni a lumii”.

Grigore Vieru:
Două sunt partidele care au fuzionat în unul singur în inima mea: Limba Română și Muzica, pe care nu le voi părăsi nicicând. Tot ce-i dur și tot ce-i amar în viața mea se va topi în farmecul muzicii. Cu cât cânt, cu atâta sunt.

Lili Bobu:
Cu dorul în glas, ființa dumneavoastră întreagă pare a fi un creuzet al cântecului liric – originalitatea melodică a slovei, delicatețea simțirii și a expresiei, estetica frumosului, înscrise în crezul dumneavoastră: ,,a fi zilnic frumos și simplu”.
Ați colindat, ați doinit, ați șoptit cântece de leagăn, ați lăsat o lacrimă pe cântecul amintirii, bijuterii cantabile, duioase, eliberând melosul-reverie, netezind intrarea în rezonanță cu cei care s-au întâlnit cu ele. Dincolo de cântec începe pustiul…

Grigore Vieru:
Dincolo de mierla ce se-aude-n ramuri/ Ard ale pustiei nisipoase flamuri.

Lili Bobu:
Ilustrați cel mai elocvent metafora lui Nichita Stănescu: ,,Poetul este ca soldatul. El n-are viață personală.” Toată existența dumneavoastră s-a transformat, a devenit vers – ,,ființă întru Poezie”, cum v-a numit Academicianul Mihai Cimpoi. Pentru Grigore Vieru, poet elegiac, spirit incoruptibil, voce oraculară, cu accente mesianice, poezia este travaliu sau terapie ?

Grigore Vieru:
Poezia este un chin pentru cei lipsiți de har și o suferință pentru cei chemați pentru poezie. Este cântecul care unește spiritul cu simțirea; e ca un măr împlinit, sănătos: din care parte nu-l muști îți bucură inima. Este răzbunarea frumuseții pe urâțenie.

Lili Bobu:
Noica v-ar numi ,,un poet al singurătății bucuroase”…

Grigore Vieru:
Actul de creație este o repetabilă moarte, iar în acest gen de murire poetul a fost întotdeauna singur. Chiar dacă scrie pentru cei mulți. Poezia mea vine din marea singurătate și greaua suferință.

Lili Bobu:
Academicianul Eugen Simion  a declarat că poezia dumneavoastră este ca o lacrimă care mărturisește și profetizează. Care ar fi menirea, rostul ei?

Grigore Vieru:
Aceleași dintotdeauna. Să-i facă omului clipa mai ușoară și mai frumoasă. Să-l facă pe om mai bun, mai sigur pe forțele sale. Să-l facă să-i fie dragă viața, natura din sânul căreia este uneori smuls. Să încurajeze soarele să răsară și femeia să nască. Să întindă punți între oameni, între popoare.

Lili Bobu:
Opera dumneavoastră s-a împletit organic cu viața a câtorva generații, intrând în conștiința acestora avidă de adevăr și splendoare, de frumusețea logosului, ca o hrană vitală. Cum e să trăiești ca un simbol?

Grigore Vieru:
M-am săturat de simboluri,/ Pictează-mi o miriște./ Mi-e dor de copilărie./ De Prut./  De liniște.
Nu eu am ales poezia, ci poezia m-a ales pe mine. Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare. Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape. M-am născut ca poet dintr-o mare suferință.
Eu continui să vin. Eu nu am ajuns. Încă nu am scris acea carte, de care să fiu sigur că va rămâne în istoria literaturii române. O caut, mă zbat și sper că va veni.

Lili Bobu:
Încrezător în puterea divină, în taina care vă apără și ne apără tuturor ființa, cu destinul și opera împlinite, ce vă conferă cu adevărat sentimentul plenitudinii ?

Grigore Vieru:
Eu știu că Dumnezeu mă iubește, dar nu știu pentru ce… Ca un copil aștept dimineața,/ Până la lacrimi mi-e dragă viața. Din bunuri/ Câte fostu-ne-au lăsate,/ Eu am păscut înfometat/ Ideea/ Pe dealurile cele mai/ Sărate,/ De-aceea ars mi-i sufletul,/ De-aceea./ Şi-asemeni cântăreţului–/ Al vieţii–/ Sub ceruri/ Ce topite cură,/ Am dus la gură/ Fluierul arşiţei/ Şi-o stea de sus/ M-a sărutat pe gură.

Lili Bobu:
Peste aceste cuvinte trec anotimpurile, se face istoria, se schimbă lumea, trăiește poetul… Încă nu v-ați adunat memoriile într-o carte de confesiuni, în care să vă odihniți și să vă găsiți liniștea în adevărate duminici ale spiritului, dăruite cu generozitate cititorilor de azi și de mâine, sporind acea taină a lumii, care vă apără.

Grigore Vieru:
Cu mine lucrurile stau puțin altfel. Nu eu îmi povestesc viața, ci viața mă povestește pe mine. Viața în complexitatea ei este de nepovestit. Ca și divinitatea.
Nu pot până la capăt/ Cântecul duce./ Scriind,/ Parc-aș ara cu o cruce.

Lili Bobu:
Constantin Ciopraga a consemnat faptul că, în confesiunea despre Lucrarea în cuvânt, ați declarat că afară de nostalgia infinitului spiritual nici o alta nu v-a tentat. Doar orizontul deschis, autodepășirea, fuziunea cu înconjurimea…

Grigore Vieru:
Dorul de alte nesfârșiri nu mă mistuie. Nesfârșirea e fără trecut, iar eu sunt o ființă iubitoare de toate, care au un început, un trecut. Eu sunt o ființă prea casnică, legată de firul de iarbă, de firul izvorului.

Lili Bobu:
Ce credeți despre viață, maestre, la vârsta înțelepților atenieni?

Grigore Vieru:
La 14 ani, flămând fiind, credeam că nu există pe lume nimic mai bun, decât o bucată de pâine. La 25, îndrăgostit fiind, credeam că nu există nimic mai frumos pe lume, decât iubirea, la 40 mai credeam în iubire, iar acum cred că nu există nimic mai tulburător, decât viața în general, fie că ești flămând, fie că nu ți-ai găsit dragostea, pe care ai visat-o.

Lili Bobu:
Care este temerea, emoția care v-a dominat în tinerețe și ați reușit să o risipiți ?

Grigore Vieru:
De prin 47 mi-a fost frică de foamete. Cu alte cuvinte m-am temut de moarte. Viața este o necontenită frică de moarte. După 70 de ani nu te mai temi de nimic, aștepți cu seninătate moartea. Și nici ea nu se mai teme de tine.
Voi muri lângă cel care nu mă va plânge și nici nu se va bucura de moartea mea : voi muri lângă mine însumi. Dar cine știe dacă moartea este sau nu partea noastră de cer și lumină, cine știe dacă sufletul nostru nu este și el mușchiul verziu de pe cruce ?

Lili Bobu:
Doar marile spirite, palpând esențele, ajung la această simplitate cutremurătoare a zicerii: ,,Respectăm moartea,/ pentru că nu este/ mincinoasă ca viața.”

Grigore Vieru:
Dar ai să-ți iei din mine ce e lut,/ Iar ce e foc îți va scăpa din mână.

Lili Bobu:
Unul dintre gesturile cele mai impresionante și definitorii ale liricii dumneavoastră este cel al sfidării morții, în numele valorilor, care vă călăuzesc ființa și dau marile înțelegeri ale creațiilor.
Când steaua poetului va cădea, înălțându-se parcă mai strălucitoare, amintirea dumneavoastră va dăinui, atâta timp, cât va exista poezia. Opera durată și durută, sfidând ,,păienjenișul sârmei ghimpate”, citind lumea prin prisma suferinței basarabene, iradiind candoare, o lirică trainică, sub cupola adevărului, este ceea ce ne va rămâne. O lume clădită din frunze, din cuiburi de păsări, din ierburi și din dulcile vetre. Mai bună, mai frumoasă, mai accesibilă, mai umană. Și acolo, deasupra bolții Luminii, veți dantela noi versuri, senine și neliniștite deopotrivă, resacralizând lumea.

Grigore Vieru
Mare ești, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu./ Ce dulce este pe câmp/ A ciocârliei umbră,/ Ce verzi sunt pomii prin care/ Melcii stelelor umblă!/ Ce dulce-i femeia/ Care-mi născu!/ Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am țară unde să mor,/ Tu nu, tu nu.

Lili Bobu
Ați trecut vămile timpului, purtând în mâini propria-i lumină, statornic devotat unei cauze nobile. Rostindu-vă poezia, ați vibrat dinspre toată istoria, pe care o duceți cu dumneavoastră. Prin forța verbului și spiritului dumneavoastră, ați adus ploaie și rod pe un pământ ars de stele. Ați durat o Casă a Poeziei, în care trăiește un neam întreg, învățându-ne cum să viețuim demn, întru curăţenia lacrimii, asemenea fiinţei începuturilor de lume, ,,aurorală, nefisurată, neculpabilizată”.  Primordială înțelepciune! Primordială bunătate! Primordială iubire de semeni!
Adâncă plecăciune, maestre, pentru clipele neasemuit de frumoase sub semnul cuvântului zămislitor de pronie, a cuvântului îndumnezeit de credința dumneavoastră îndurătoare, de blândeţea sublimă, de iubirile vrednice, de osânda dumneavoastră aleasă.
Mă simt împlinită, pentru faptul că am avut nemăsurata mândrie și marele privilegiu de a fi contemporană cu dumneavoastră, de a vă cunoaște, îmbogățindu-mi astfel ființa cu un tezaur răvășitor. Viața mea, viața noastră s-a schimbat când am înțeles fenomenul fascinatoriu Grigore Vieru. O pildă uriașă, un mare caracter, un model de ,,conștiință plurală”! O pură vocație a prieteniei, iubind infinit mai mult decât am fi vreodată vrednici de prietenia dumneavoastră. Vă sărut mâna care scrie cu lacrimi, sporind lumea, considerând că sunteți: lumină și bucurie durută, lecţie de demnitate şi dăruire întru poezie şi frumos.
Să ne trăiți nouă și literaturii române! Ne-am dori să fim demni de numele dumneavoastră! Românitatea vă va rămâne datoare! Acum și în veac! Ființarea întru adevăr și cuvânt vă va înveșnici!

Grigore Vieru:
Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte. 

Epilog
,,Patimile și urile vor obosi, poate, distrugătorii și demolatorii își vor găsi liniștea, dar și uitarea sub brazde, revoluțiile vor deveni istorie, oamenii vor intra, poate, pe porțile unei patrii mai largi și mai mănoase, dar cine va voi să-și audă sufletul urcând din rădăcini, în răgazul unui amurg cu umbre de aur, în care iubirea față de mamă, de glie, nu se va fi demodat, o va putea face sprijinindu-se pe armonia evanescentă a versului vierean.”

Lucia Olaru Nenati:
Interviu imaginar – 14 februarie 2015, ziua nașterii poetului, îndrăgostit până la lacrimi de patria de cuvinte și de țărână, de mamă, de femeie, de copii şi de Limba Română

LILI BOBU – ASOCIAȚIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

Notă:
Interviul va fi cuprins în volumul ,,Inscripţie pe stâlpul porţii” (poeme, cântece, aforisme, confesiuni, interviuri, secvenţe publicistice, evocări – pagini alese cu CD), antologie pe care Asociația Culturală ,,Regal d`Art” o va edita în anul 2016, în cuvinte de mătase şi auriu regal – o Biblie a Poeziei.

Bibliografie:
1) BÃILEȘTEANU, Fãnuș. Grigore Vieru: Omul și poetul. București: Editura Iriana, 1995, 128 p.
2) CIMPOI, Mihai. Grigore Vieru: poetul arhetipurilor. Chișinãu: Prut Internațional, 2005, 188 p.
3) CIMPOI, Mihai. Întoarcerea la izvoare. Chișinãu: Literatura artisticã, 1985, 185 p. („Scriitori contemporani”).
4) CIMPOI, Mihai. Mirajul copilãriei. Chișinãu: Lumina, 1968, 62 p.
5) CODREANU, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. București: Litera Internațional; Chișinãu: Litera, 2004, 411 p. (Colecția ,,Biblioteca școlarului”).
6) CORBU, Daniel. Grigore Vieru în amintirea contemporanilor – antologie. Iași: Princeps Edit, 2009.
7) DOLGAN, Mihail. Creația lui Grigore Vieru în școalã. Chișinãu: Lumina, 1984, 78 p. (,,Scriitorii moldoveni în școalã”).
8) DOLGAN, Mihail. Grigore Vieru, adevãratul. Chișinãu: 2003, 63 p.
9) GRUIA, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. București: Editura Eminescu, 1995, 186 p.
10) POSTOLACHI, Veronica. Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui Lucian Blaga și Grigore Vieru : studiu comparat. Chișinãu: Pontos, 2007, 262 p.
11) RACHIERU, Adrian Dinu. Grigore Vieru și „biblioteca de rouã” în volumul ,,Poeți din Basarabia”. Chișinău: Editura ,,Știința”, 2010. Oglinda literarã, 3, nr. 38, feb. 2005, p. 1106-1107.
12) ȚIGÃNUȘ, Virgil Nistru. Grigore Vieru, iluminat de poezie. Chișinãu: Editura Universitãții din Chișinãu, 2006, 152 p.
Un discipol al lui Orfeu: Omagiu poetului Grigore Vieru. Ediție reeditată, îngrijitã de Raisa Vieru. Chișinãu- Baștina – Radog, 2010.
13) VICOL, Mihai Sultana. Grigore Vieru – pontiful limbii române. Iași: Princeps Edit, 2009.
14) VIERU, Grigore. Acum și în veac: poeme, cântece, confesiuni. Colecție coordonată de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu, ediția a VIII-a. București-Chișinău: Litera Internațional; 2004, 532 p. (Colecția ,,Biblioteca școlarului”).
15) VIERU, Grigore. Lucrarea în cuvânt: confesiuni; aforisme. Craiova: Editura Fundației „Scrisul Românesc”, 2001, 212 p.
16) VIERU, Grigore. Taina care mã apãrã – opera poeticã. Ediție realizată de Grigore Vieru și Daniel Corbu. Itinerar biografic și bibliografie de Daniel Corbu. Prefață de Mihai Cimpoi. Postfață de Theodor Codreanu. Iași: Princeps Edit, 2008, 790 p. (Colecția „Ediții Critice”).

Interviuri și articole:
1.Poetul cel mare. Adrian Pãunescu. Literatura și Arta, nr. 40 (2304), 28 sep. 1989, p. 4-5.
2.Vin din lacrima mamei, lângă al cărei mormânt, la Pererîta, când nu voi mai fi, vreau să mă odihnesc și eu. Constantin Preda în dialog cu Grigore Vieru. Craiova – Bucureşti (1994 – 2006), editie.ro.
3.Interviu cu Grigore Vieru. Valentin Marica. Bistrița- Târgu-Mureș, 1995, basarabia91.blogspot.ro.
4.Nu am venit sã mã credeți, am venit sã vã cred – Interviu cu academicianul Grigore Vieru.  Ion Anton. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 3, nr. 6 (73), 6 feb. 2003, p. 19.
5.Basarabia este un copil înfãșat în sârmã ghimpatã. Interviu realizat de Adrian Pãunescu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 4, nr. 9 (128), 26 feb. 2004, p. 5.
6.Sunt o inimã care cugetã. Grigore Vieru în dialog cu Andrei Strâmbeanu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 8, nr. 25 (296), 29 iun.-5 iul. 2007, p. 11.
7.Umilința, cel mai sângeros tiran: Dialog Vieru-Strâmbeanu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 8, nr. 26 (297), 6-12 iul. 2007, p. 6.
8.Patriotismul nostru nu este o slãbiciune sentimentalã, ci o datorie bãrbãteascã. Interviu realizat de Adalbert Gyuris. Convorbiri literare, 142, nr. 8, aug. 2008, p. 6-8.
9.La moartea lui Grigore Vieru: Sufletul neînvins al Basarabiei. Alecu Renițã. Formula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.
10.Nu sunt altceva decât o lacrimă de-a lui Eminescu – Interviu cu Grigore Vieru. Grigore Ilisei. Revista Română Nr. 1/ 2009.
11.La moartea lui Grigore Vieru: Fratele lui Eminescu. Nicolae Dabija. Formula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.
12.Femeia este al cincilea anotimp– Interviu cu Grigore Vieru. Constantin Preda. Revista Tango, 02.04.2010.
13.Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă– Interviu cu poetul Grigore Vieru – Stelian Gomboș. 13.02.2015, liternautica.com.