105 ANI DE LA CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS (1919– 1920)

1.MEMORIUL ROMÂNIEI PREZENTAT DE PRIMUL MINISTRU  ION I. C. BRĂTIANU LA 1 FEBRUARIE 1919
Col. (R)  Prof. Ioan GRĂDINARU

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie1919, în Sala orologiului din palatal Ministerului de Externe al Franței. Au participat 66 de delegați reprezentând 32 de state, printre care și România. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țara gazdă : primul ministru Georges Clemenceau.

Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu, până la demisia din fruntea delegației, la 12 septembrie 1919. Conferința de pace avea ca scop să încheie tratatele cu puterile învinse în primul război mondial, tratate în care să fie confirmate noile stări de lucruri existente în lume după prăbușirea marilor imperii (austro-ungar, german, țarist si otoman) și implicit să fie recunoscute.
În ce privește România, Conferința de Pace de la Paris, forum internațional investit cu putere politică si juridică, urma ca, în virtutea uriașelor eforturi militare si materiale pentru ducerea războiului, precum si a hotărârilor cu caracter plebiscitar din 1918 ,de la Chișinău (martie), Cernăuți (noiembrie) si Alba Iulia (decembrie), hotărâri care certificau în mod oficial STATUL NAȚIONAL UNITAR ROMĂN , să consacre în tratate noile frontiere ale României întregite si cotele ce i se cuveneau din plata reparațiilor pentru jaful practicat de Puterile Centrale în anii ocupației militare din anii 1916 -1918.
Prin urmare, în momentul în care Conferința își începea dezbaterile, existența statului național unitar român era o realitate de facto, negociatorii păcii urmând să dea acestei realități investitura de jure prin înscrierea sa în tratatele ce urmau a fi încheiate. Este vorba deci de recunoașterea înfăptuirii unui drept legitim si nu de un DAR al Conferinței de pace, nici de RĂSPLATA oferită României de aliații săi.                                   

La 1 februarie 1919 șeful  delegației române, primul ministru Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul ROMĂNIA ÎN FAȚA CONFERINȚEI DE LA PARIS. REVENDICĂRILE SALE TERITORIALE, prin care s-a făcut o amplă și argumentată prezentare a situației României începând cu anul 1914, când a izbucnit războiul, până în momentul deschiderii Conferinței de pace, așa cum reiese din stenograma întocmită de senatorul delegației britanice la Conferință.
Stenograma discursului rostit de Ion I. C. Brătianu la 1 februarie 1919 se află în Biblioteca Congresului S.U.A., secția manuscrise, fondul Woodrow Wilson Papers, rola nr. 448. Un document care se referă la aceeași expunere a lui Ion I. C. Brătianu se găsește și în Arhiva Ministerului de Externe al României, fondul 71/1914,partea II,vol.57.
Premierul român a început prin a arăta că de la declanșarea războiului , România, deși legată de Puterile Centrale printr-o alianță defensivă, a refuzat să urmeze pe agresori în acțiunea lor războinică. Mai mult, în cursul războiului România nu a încetat să imprime politicii sale de neutralitate din anii 1914-1916 o serie de elemente care lăsau sa se întrevadă o atitudine binevoitoare fată de puterile Antantei.
Erau amintite în acest sens restrângerea ,”pe cât posibil”, a exporturilor românești în beneficiul Puterilor Centrale, facilitarea trecerii armamentului către Serbia, obstrucționarea tranzitului prin România a materialului de război pentru imperiul otoman.
Ion I. C. Brătianu a ținut să remarce importanța serviciilor aduse de România cauzei Antantei, servicii “care au atras asupra sa sentimente de dușmănie si amenințări din partea Germaniei”. Șeful delegației a arătat că la cererea Antantei, România “s-a declarat gata să sprijine efectiv cu armata o cauză pe care deja o considera a fi a ei însăși”.
A pus însă câteva condiții a căror îndeplinire era absolut  necesară pentru ca misiunea sa militară să fie încununată de succes, și anume:

1. – definirea pe hartă, în mod precis, a teritoriilor românești din cadrul Imperiului austro-ungar ce urmau a fi eliberate, “în scopul de a înlătura orice discuție ulterioară cu privire la acestea”;
2. – asigurarea furniturilor militare și a munițiilor necesare înzestrării si dotării armatei române;
3. – asigurarea României de o eventuală agresiune din partea Bulgariei prin măsuri politice si militare;
4. – garanții pentru România împotriva unui război pe două fronturi pe care, din cauza poziției geografice și a potențialului de care dispunea, nu l-ar fi putut duce cu succes.

Puterile Antantei au recunoscut în cele din urmă justețea cererilor românești si le-au confirmat în Tratatul de alianță și Convenția militară din august 1916.”Aceste două documente, sublinia Ion I. C. Brătianu, au avut menirea să asigure capacitatea României de a ajuta cauza comună printr-o acțiune militară efectivă și, în același timp, să-i garanteze după victorie revendicările recunoscute ca legitime și necesare pentru dezvoltarea națiunii române”.
În continuarea cuvântării sale, premierul român s-a referit la desfășurarea acțiunilor militare, subliniind că fiind izolată de aliații săi, cu teritoriul național ocupat în cea mai mare parte și armata redusă la mai puțin de jumătate, României i-a fost impus, sub presiunea politică si militară a Puterilor Centrale, odiosul tratat de pace din mai 1918.Cu toate acestea, România a rămas loială față de cauza aliaților săi care era si cauza proprie.

Date fiind încercările unora de a nega României statutul de aliat invocând pacea cu Puterile Centrale din mai 1918,premierul român ținea să remarce că, pentru guvernul țarii sale, “această pace nu a fost nici legală, nici practică, nici morală…Ea n-a fost niciodată nici sancționată, nici ratificată de rege”.
În sprijinul dreptului la unitate al poporului român, Ion I.C.Brătianu a invocat o serie de argumente bazate pe date și fapte istorice, etnico-lingvistice, economico-geografice statistice care demonstrau autohtonia românilor pe întreg teritoriul țării, permanența lor la viață si cultură, unitatea de civilizație materială și spirituală în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, lupta lor necurmată pentru păstrarea ființei naționale și reunirea într-un singur stat.
Întrebat de premierul italian, Vittorio Emmanuele Orlando, despre numărul maghiarilor din Transilvania, șeful delegației române aducea în discuție datele recensământului ungar din 1910, potrivit cărora din totalul de 4 642 253 locuitori ai Transilvaniei 2 505 958 (54 %) erau români, 1 092 719(23%) unguri, 450 000(9,7%) secui, 276 335(5,9%)sași, 187 987(4%) evrei, 73 416(1,6%) slavi, 55 838(1,2%) alte populații”.

Este suficient să observăm cifrele conținute de aceste statistici care indica sporul natural al populației românești pentru a constata că ele sunt de-a dreptul fanteziste. În timp ce populația de dincolo de Carpați (din vechiul regat român) s-a triplat si împătrit , românii din Transilvania, potrivit statisticilor ungare, a staționat. Dacă s-ar fi făcut un recensământ corect, exact, cifrele ar fi indicat 2 900 000 români si 587 000 unguri sau 62 si, respectiv, 15 la sută”.
In ce priveşte poziția minorităților naționale din Transilvania față de hotărârea de Unire adoptată de Adunarea Națională de la Alba Iulia din1 decembrie 1918, premierul român, răspunzând întrebărilor puse de David Lloyd George, reprezentantul Marii Britanii, pe această temă, a ținut sa precizeze că populația germană “ a încheiat chiar un act formal de unire cu regatul României”, dar în ceia ce privește pe ungurii din această provincie, el și-a exprimat convingerea că chiar dacă reprezentanții lor ar fi fost invitați să voteze în favoarea unirii cu România “cu siguranța că ei n-ar fi făcut aceasta”.
In numele guvernului pe care îl reprezenta la Conferință, Ion I. C. Brătianu a dat asigurări că în viața publică viitoare drepturile minorităților vor fi cu siguranță respectate și le vor fi garantate libertățile cele mai largi posibile. El era pe deplin de acord cu David Lloyd George când afirma că “nu va mai fi posibil ca minoritățile să fie tratate în viitor așa cum au fost tratați românii, în cadrul statului ungar, care au fost lipsiți de folosirea limbii naționale, a tradițiilor și a propriei lor vieți”.
Premierul român făcea cunoscut că în actul de unire de la Alba Iulia s-a stipulat că libertățile religioase și politice pentru toate naționalitățile urmează să fie recunoscute și respectate și tocmai acest fapt a determinat pe saxonii din Transilvania să se declare de acord cu Unirea. “Acest principiu are valabilitate generală, el va fi extins în toate ținuturile unite, fără excepție”.
În ce privește cererile României cu privire la Bucovina, Ion I. C. Brătianu arăta că această provincie românească, anexată de Austria la 1775,s-a unit cu România prin hotărârea de la Cernăuți din 1918, în virtutea dreptului la autodeterminare națională.
Delegația română a cerut sa fie recunoscută unirea Bucovinei în frontierele ei istorice, chiar dacă partea de nord a acestei provincii era locuită de o populație majoritară de ruteni, colonizată acolo de Austria în scopul suprimării caracterului etnic al populației.
          ”Ar fi un aranjament lipsit de trăinicie, din punct de vedere politic și geografic, a subliniat premierul român, dacă nu s-ar lăsa Bucovina la România așa cum este în prezent”. Se amintea de asemenea, că la adunarea de unire cu România au fost reprezentați 500 000 de locuitori din 800 000, câți număra Bucovina la acea dată.

A treia provincie unită cu România, pentru a cărei recunoaștere a pledat șeful delegației României la Paris a fost Basarabia. Prin unirea Basarabiei cu România, a 27 martie 1918,”o mare nedreptate a fost reparată”, a subliniat premierul român. Unirea a fost actul de voință al românilor “care constituie mai mult de 72% din locuitorii acestei provincii. Restul este alcătuit din slavi, bulgari sau germani, dar ei nu reprezintă decât 15% din populație. În concluzie, din toate punctele de vedere Basarabia este un teritoriu românesc”.
Încorporarea Basarabiei la Rusia în 1812 a constituit, după părerea sa, un anacronism a cărui existență nu mai putea fi continuată. În final premierul roman a susținut :”Acum Basarabia se va afla într-o comunitate de idei cu conștiința națională românească. Din toate aceste cauze, România consideră că forumul de pace nu va pune sub semnul întrebării justețea unirii Basarabiei cu România”.

Conferința de pace, ca for suprem internațional, era invitată de premierul român să dea investitura sa oficială statutului politic și teritorial al României întregite. În acest scop, Consiliul Suprem al Conferinței a decis înființarea unei Comisii condusă de Andre Tardieu (politician de seamă francez, viitor prim ministru),care urma să studieze și să soluționeze problema complexă a frontierelor românești, urmând ca acestea să fie înscrise în tratatele de pace cu Ungaria, Austria și Bulgaria.

Bibliografie selectivă:
            1.Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României(1916-1919), vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989;
          2.Relații internaționale în acte și documente (1918-1945), vol. I  și vol. II ,Editura Didactică și Pedagogică,București,1976;
          3.România și Conferința de Pace de la Paris ( 1919 – 1920 ), Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983.