Islazul de la marginea satului îşi aştepta în fiecare zi, odată cu răsăritul, vitele care păşteau în preajma râului Teleajen, după noaptea de singurătate, petrecută alături de greieri. Văcarul Miluţă al lu’ Miron le aştepta la pod, până la ultima, şi pornea alene în urma şi în mersul lor domol. Câţiva duzi noduroşi şi nuci tineri le îmbiau  la prânz, la umbră şi la un răgaz pentru a rumega hrana. Liniştea făcea să se audă tăcerea ierbii şi aripile fluturilor. Veşti negre se anunţau însă dinspre Rafinăriile din Ploieşti, aflate la 5 kilometri de islaz, aruncând în aer această tihnă şi rânduire pastorală. Se zvonea că, foarte curând, în câteva zile, avioane americane aveau să bombardeze unităţile industriale în care se prelucra petrolul pentru a le distruge nemţilor staţionaţi aici aprovizionarea cu combustibil. Erau teribilii ani ’40! Anii celui de-al Doilea Război Mondial, în care au murit milioane de soldaţi tineri, dar şi mulţi civili, anii Holocaustului în care au fost ucişi aproximativ 11 milioane de oameni, distruse centre industriale şi oraşe din Europa, anii bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagaski… În acest cel mai criminal şi abominabil conflict din istoria omenirii, au pierit aproape 85 de milioane de suflete. Plus mutilările teritoriale din trupurile ţărilor şi deportările la moarte sigură în Siberia…

Pentru ce? Pentru ce atâta cruzime, pentru ce ne omorâm copiii, tinerii, pacea şi viitorul, de ce repetăm de mii de ani aceleaşi atrocităţi de care nu ne lecuim şi din care nu învăţăm din lecţia de istorie? Iată că şi secolul XXI este asaltat de războaie cumplite şi conflicte absurde, de orori, în care imperii destrămate, ridicate prin violenţă şi asimilare forţată, încearcă să-şi refacă vechile structuri teritoriale cu ajutorul armelor, crimelor şi distrugerii. Multiculturalitatea etnică, respectată în România şi în multe alte ţări democratice, ar trebui să însemne şi pentru zonele aflate în conflict dialog şi convieţuire paşnică, înţelegere şi pace între oameni diferiţi ca rase, culori, culturi, religii, orientări. Între Eu şi Celălalt. De ce suntem totuşi aşa de diferiţi, de ce nu suntem lăsaţi să ne creştem copiii în pace, de ce zeci de armate sunt în poziţie de drepţi în faţa unor dictatori paranoici, de ce soldaţi de 18-21 de ani sunt condamnaţi prin ordin la moarte pentru o cauză care nu este a lor? Hitler spunea că “pe Pământ nu va fi pace decât atunci când ultimii doi oameni se vor lupta și doar unul dintre ei va supraviețui”. Nu vrem asta, cu siguranţă! “Pacea nu poate veni din dorinţa de pace, ci de la suprimarea instinctelor de război”, afirma celebrul istoric român Nicolae Iorga.

…Era vară. 31 iulie 1943. Ploieștiul sau „rafinăria lui Hitler“ fusese deja ținta aviației americane care avea misiunea de a distruge rafinăriile din zonă și astfel să destabilizeze planurile dictatorului nazist. Islazul plin de iarbă pentru păşunat fusese bombardat şi găuri uriaşe i-au distrus chipul pastoral. Numeroase caverne ca nişte văi adânci îl mutilaseră şi-i uciseseră nucii şi duzii bătrâni. Era muribund. L-am cunoscut aşa desfigurat şi plin de bube după 20 de ani de la încheierea Războiului, când, prin gropile uriaşe, încă se mai găseau obuze şi resturi de la avioanele doborâte. Autorităţile comuniste aveau numeroase priorităţi printre care arestarea, torturarea şi împuşcarea celor care se împotriveau ridicării unei noi  societăţi egalitariste, multilateral dezoltate. Eram copil, iar satul meu fusese scena unui război în care, până în 1944, au fost cantonaţi soldaţii germani ce-şi construiseră arhitecturi ofensive – trei cazemate în triunghi, situate la câte 2 km unele de altele, şi tuneluri adânci, defensive, legate între ele pentru refugiul pe sub pământ. După 23 august 1944, satul cu islazul nimicit a fost invadat de ruşi cu  misiunea de a-i omorî şi alunga pe nemţi. Diferenţele de cultură dintre cele două tabere beligerante au făcut ca ţăranii să-i iubească pe soldaţii lui Hitler cu care oamenii se împrieteniseră şi să fie rezervaţi faţă de mojicii ruşi, agresivi şi hoţi care le vandalizau hambarele şi bunurile. În paranteză, în prezent, este ridicată în satul meu natal o cruce-monument în memoria celor care au murit în Război, indiferent din ce naţionalitate proveneau. 

Mergeam cu Nela şi Viorel să ne jucăm prin catacombele Cazematei de la Stavri, coboram în subsoluri, ne urcam pe ziduri, ne alergam şi ne jucam de-a războiul. Atunci, în încăperile ei, existau încă pistoale, puşti, resturi de uniforme şi căşti neridicate…
Aşa am găsit pe jos casca lui Hans… 

Locul pe care părinţii mei şi-au construit casa în tinereţe, unde au crescut trei copii, fusese sediul de campanie al regimentelor germane, în al Doilea Război Mondial. Târziu, foarte târziu, în urmă cu 4 ani, pe câmpul din spatele casei unde ai mei cultivă anual lucernă, grâu sau porumb, a fost descoperită o groapă misterioasă ca un tub circular, îngust şi foarte adânc, ceea ce i-a surprins şi îngrijorat pe toţi. După măsurarea cu o piatră legată cu sfoară şi coborâtă în adânc, s-a dovedit că acel canal are o înălţime de 23 de metri. Era gura de aerisire din tunelul ce lega în linie dreaptă fostul sediu al nemţilor de pe pământul nostru de Cazemata ascunsă în via Liceului Agricol. Au astupat groapa, iar eu trăiesc cu speranţa că un muzeograf pasionat va fi interesat ca şi mine de vestigiile din subteran, urme ale celui mai sângeros război din istorie. 

Casca germană, ruginită, găurită de un glonţ, pe care o adusesem acasă, am identificat-o după după cureluşa care se prindea sub bărbie ca fiind a lui Hans Schmukle. Am plâns pentru acest soldat tânăr, nevinovat, obligat să moară la peste 1700 de km, departe de casă şi familie. Am plans şi când l-am îngropat sub formă de Caloian, iar deasupra micului mormânt am aşezat casca peste vârful unei cruci din două beţe încrucişate. Domnul să se îndure de sufletul lui!

Mama mea mi-a vorbit mereu despre fabuloasele amintiri legate de nemţii şi ruşii din copilăria ei, trăită în casa cu prispă, cerdac şi stâlpi de lemn decoraţi, cu şindrilă pe acoperiş, corcoduşi, pruni, cireşi, cu gâşte şi oi, cu mersul la fântână cu cobiliţa şi ţest în curte. În casa copilăriei mamei, a bunicilor mei, venea adesea soldatul Dietrich care ieşea din cazemata de la Stavri pentru a aduce unt, conserve şi ciocolată în schimbul a câtorva ouă, untură, pâine proaspătă, carne la garniţă. Între timp, s-a îndrăgostit de o fată din sat cu care a avut un copil, pe Marioara, botezată de bunica mea după numele ei, o fetiţă blondă, deosebit de frumoasă. Dar norii negri ai morţii s-au adunat deasupra satului. A năvălit Armata Roşie în august 1944, iar ruşii, mirosind a vodcă, cu ceasuri la mâini şi picioare, au intrat cu armele în casă, îndreptate spre bunici, ameninţându-i să le dea tot ce au de valoare. Nu a mai fost nevoie, şi-au luat singuri. Când a apărut Dietrich cu ciocolată, ruşii i-au aliniat pe toţi, copii, femei, bărbaţi, în faţa prispei ca să-i împuşte. Neamţul s-a predat pentru a salva viaţa prietenilor lui români, ce deveniseră familia sa din străinătate. A fost ucis în rafalele gloanţelor, în faţa prispei şi a implorărilor disperate a celor de-acasă. Călăii au ridicat ciocolata şi au ieşit pe poartă dând pe gât câte o gură din sticla cu vodcă. Urmând ritualurile de înmormântare ortodoxe, deşi Hans era catolic, după ce bunicul Dumitru a spus câteva cuvinte şi rugăciuni către Dumnezeul unic, l-au pregătit pentru călătoria spre cer. În taină, bunicii i-au îngropat trupul lui Dietrich la lumina Lunii, în spatele casei, aproape de gardul din grădina cu porumb. În fiecare primăvară, în acel loc, răsăreau ghiocei şi flori de muşeţel. Frumoasa copilă Marioara, botezată şi crescută de bunicii mei, a devenit, la 15 ani, nevasta lui Bărzoi, numit chiaburul cu burta mare, ce locuia foarte aproape de cazemata de la Stavri, casa temporară, de război, a lui Dietrich. De tatăl ei nu-şi amintea nimic. Nu-l cunoscuse decât din poveştile şi amintirile bătrânilor mei. Marioara lu’ Bărzoi îi dăruise chiaburului opt copii blonzi. Dietrich putea să trăiască veşnicia în pace…

Războiul şi pacea. Viaţa şi moartea. Ca un ADN, ele se răsucesc necontenit pe scara nemuririi, a memoriei şi istoriei. 

“Poruncă nouă vă dau, să vă iubiți unii pe alții, precum v-am iubit eu. După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteți următorii mei, dacă veți avea dragoste între voi”. Pacea aceasta a dragostei a dăruit-o lumii Domnul Hristos. La naşterea Lui corurile îngerilor cântau: “Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire”.