Încă de când era student la Viena și apoi director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, Mihai Eminescu era interesat de manuscrisele și cărțile vechi, pe care le căuta pe la anticari, le studia și, uneori, le cumpăra, chiar dacă rupea de la nevoile sale zilnice.

     Ca director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, Eminescu achiziționează o serie de cărți vechi și manuscrise de la anticarii din Iași, pentru care obține și o reducere de preț, având aprobarea Ministerului Instrucțiunii Publice, preocupându-se de îmbogățirea instituției cu tipărituri rare și de mare valoare.
     Dragostea lui Eminescu pentru cartea veche era în spiritul epocii, numeroși intelectuali ai vremii publicând crestomații și manuscrise românești, cum au fost: profesorul Aron Pumnul, care a scris ,,Lepurariul românesc” (1862-1865), șase volume; Timotei Cipariu cu ,,Analectele literare” (1858); Moses Gaster, cu a sa ,,Chrestomație română”, scrisă la 1881 și publicată după zece ani, în abul 1891.

     Eminescu a avut un prieten bun, evreul Moses Gaster, care povestește despre ,,manuscrisele cele vechi și letopiseți ce le avea Eminescu” și cu ajutorul lor el și-a făcut documentarea pentru studiul său despre ,,Literatura populară română”. Împrumutase de la Eminescu 9 manuscrise cu literatură populară, pe care poetul le-a cules în timpul peregrinărilor sale prin țară, sau le obținuse de la colegii săi de școală și de la prieteni. Când, în 1869, făcea parte din cercul literar ,,Orientul”, Eminescu a avut ca sarcină să culeagă folclor din Moldova.
     Moses Gaster, povestește că atunci când Eminescu locuia în București, peste drum de Grădina Episcopiei, poetul răsfoia cărțile vechi și, din când în când ,,lua câte o fițuică de pe masă și copia sau o frază sau un cuvânt care-i plăcea mai mult. Nu mă îndoiesc că pe urmă aș fi putut să le găsesc în poeziile sau scrierile lui… și nu am nicio îndoială că frumusețea limbii sale se datorește citirii textelor vechi, pe care se vede că el le citise odinioară” (Moses Gaster, Scrisoare din 11 ianuarie 1934 către N. Cartojan- Cărțile populare în literatura românească de N. Cartojan, F.P.L.A. București, 1938).

     Pentru Eminescu vartea ,,e semnul ce-i în stare de a te transpune în adâncimile sufletești, în lumi care se formează aievea așa cum le dorești, în spații iluminate de un albastru splendid, umed și curgător” (Sărmanul Dionis).
      Gaster afirmă că Mihai Eminescu era un mare colecționar de carte veche, pe care le-a folosit ca surse de inspirație în multe din creațiile sale, fiind de părere că ,,vechiul este mai bun și că din arcanele grafice ale textelor vechi iradiază ,,lumina înțelepciunii edenice” și că ,,doar cel ales o poate privi fără să își ardă ochii”. Gaster a fost și el unul din cei mai devotați cercetători al cărților vechi, cel pe care Eliade l-a numit ,,unul dintre cei mai învățați oameni ai veacului nostru”. Așa se explică și strânsa prietenie dintre cei doi intelectuali, dragostea de cartea veche i-a unit și i-au făcut să colaboreze în mod fericit.
         Gaster are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în lucrarea „Literatura populară română”, București, 1883. „Chrestomația română” (Leipzig, București, 1892), a fost considerată mulți ani lucrare de referință în domeniu, făcând cunoscute în mediile de specialitate europene limba și literatura română”.

      Cărțile vechi, pentru care Eminescu dădea și ultimul ban, cărți la care ținea foarte mult, au rămas la Maiorescu, în lada cu cărțile și manuscrisele sale, de mare valoare istorică și literară, dar și financiară, pe care le cerea mereu când locuia la Iași (1884-1886) și la Botoșani (1887-1888).  Din păcate, nu le-a putut obține, Maiorescu neluându-l în seamă, mai mult, nu-i răspunde la scrisori și nu se mai interesează de soarta Poetului, după ce l-a trimis cât mai departe de București.

      Eminescu era de părere că pentru a construi viitorul trebuie cunoscut bine trecutul. Acest trecut Eminescu l-a descoperit în manuscrisele și cărțile vechi, pe care le prețuia în mod deosebit. În vara anului 1878, când a fost rugat să traducă din documentele Hurmuzaki, Eminescu a acceptat cu bucurie, retrăgându-se la Florești, la conacul lui Nicolae Mandrea, unde a tradus primul volum din aceste prețioase documente și din care s-a inspirat și el în planificatul său ,,Dodecameron dramatic” și în poeziile de inspirație istorică (Scrisoarea III, Mușatin și Codru, Dragoș Vodă cel Bătrân, Învia-v-or voievozii,  Doina, Mira etc).
      În aceste documente vechi, poetul găseşte fragmente din visul sultanului Osman I, îndrăgostit de frumoasa Malchatun, fiica învăţatului Şeic Edebali. Osman visează că din inima lui creşte un copac, care creştea în frumuseţe şi tărie tot mai mare şi îşi întinse ramurile din ce în ce mai departe, acoperind cu umbra sa ţările şi mările până la extremul orient. Sub umbra lui se ridicau munţi ca Atlasul şi Caucazul, Taurus şi Haemus, întocmai ca patru stâlpi ai unui umbrar nesfârşit. Din rădăcinile acestui arbore gigantic  izvorau patru râuri:Tigrul, Eufratul, Nilul şi Istrul. Corăbiile acopereau râurile şi flota mările, din munţi ţâşneau izvoare care udau livezile de chiparoşi şi trandafiri.

     Eminescu folosește ideea cu ,,Arborele erecta”, a lui Dimitrie Cantemir, gravură de Aleksei Fedorovici Zubov, din 1772, în care dinastia Osman, pe care sultanul a întemeiat-o, este reprezentată de ,,arborele erecta”, ce crește din trupul său, sub copac stau trei personaje feminine cu coroane și sceptru, deasupra cărora scrie: Asia, Africa, Europa, exact ca în versurile eminesciene:

,,Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește.
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i…”
(M. Eminescu- Scrisoarea III)

      Fiind un om credincios, crescut de mic în spiritul credinței ortodoxe, Eminescu a citit cărțile vechi de religie, aflate în casa părinților săi, sau de la Mănăstirea Agafton, Biblia fiind cunoscută și folosită ca izvor de inspirație în poeziile sale de natură religioasă (Învierea; Rugăciune; O, chilia mea sărmană; Preot şi Filozof; Colinde, colinde, Răsai asupra mea, Legenda lui Iisus, Dumnezeu și om, Melancolie, Mortua est, Cu mine zilele-ţi adaogi etc,). Mătuşa Fevronia îl ajută pe Mihai la descifrarea alfabetului chirilic, el având acces la cărţile şi manuscrisele din mănăstire: ,,Apostol” tipărit în 1774; ,,Octoih”, din 1774; ,,Didahiile lui Ilie Miniat”, din 1837; ,,Psaltire”, din 1794; ,,Rânduială la facerea rasoforului”, din 1815; ,,Împărţire de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur”, din 1834 şi multe altele. 

     Cunoscând bine Biblia, Eminescu se inspiră din ,,Evanghelia după Ioan”, în conceperea poemului Luceafărul, lucru observat și de teologul Valeriu Anania: ,,Drama divină a lui Hyperion şi Legenda Luceafărului, cu Evanghelia după Ioan transcrisă de Eminescu”.
     Lui Mihai Burlacu îi datorăm descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian (în Biblioteca Academiei) pe care se află însemnarea: ,,Legenda Luceafărului, dedesubtul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Ar fi de văzut, mai la adânc, dacă această vecinătate este o simplă coincidenţă (din mâna unui poet care-şi notează, pe aceeaşi pagină, gândurile cele mai disparate, după cum îi vin în minte) sau dacă legătura dintre cele două însemnări e deliberată, organică şi unitară”.

      Manuscrisele și cărțile vechi, pe care Mihai Eminescu le căuta cu fiecare prilej, erau ținute în lada de lemn, care-l însoțea în locuințele pe care le închiria, ca lucrul cel mai de preț,  cu excepția zilei de 28 iunie 1883, când se îmbolnăvește și se desparte de ea. Poetul le-a folosit în mod strălucit în creațiile sale cele mai frumoase și în special cele de inspirație istorică și patriotică, deoarece așa cum spunea într-un articol publicat în Timpul: ,,Patriotismul nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de țară”. Mihai Eminescu afirma că ,,trecut și viitor sunt în sufletul meu ca pădure într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” (Sărmanul Dionis), afirmând în Glossă:

,,Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe”.

Nicolae Iosub, 10 iulie 2026, Botoșani