Dialog neconvenţional.Dumitru Ignat: Nu agreez profeţiile şi profeţii

Botoşănenii interesaţi de cele culturale vă cunosc ca poet, prozator, publicist. Încercaţi şi pentru tinerii cititori ai revistei noastre un scurt curriculum vitae.
M-am născut în Botoşani, am învăţat la un liceu de aici şi tot în acest perimetru am lucrat în felurite instituţii culturale şi artistice: Comitetul de cultură al judeţului, Teatrul „Eminescu”, Centrul de librării, Teatrul „Vasilache”. Fiind absolvent al Facultăţii de Ziaristică, am trecut şi prin presa scrisă botoşăneană, câţiva ani între 1968 şi 1971 şi mai mulţi după 1990. Am publicat şi vreo zece cărţi. Aşadar, nimic deosebit.

Dintre foştii colegi de liceu, cu cine mai păstraţi legătura?
În vara asta, promoţia mea a împlinit o jumătate de veac de la absolvirea Şcolii medii „Eminescu”, cum i se zicea pe atunci. Dar e o întâmplare petrecută demult. Demult!

Ce profesori v-au marcat viaţa de liceean?
Spuneaţi de un dialog neconvenţional !… Aş putea totuşi pomeni de doamna Ileana Turuşancu. O minte pătrunzătoare, clară până la sfârşitul vieţii ei, aproape centenară. Venea dintr-o elită intelectuală şi socială şi ştia literatura română aşa cum noi nici nu ne-o puteam închipui. Amintesc doar că proletcultismul epocii ne-a îngăduit accesul la poezia lui Arghezi (de fapt, numai la o parte din ea) abia spre 1960.

Cum arătau Botoşanii din copilăria şi adolescenţa dumneavoastră?
Am scris câte ceva despre trecutul mai apropiat sau mai depărtat al oraşului. Chiar şi nişte monografii turistice. Dar Botoşanii la care vă referiţi aveau, pe-atunci, cam un sfert din populaţia de azi şi alt status de urbanitate. Care nu era de laudă.
Poate că sânt minţi care se gîndesc şi la viitorul municipiului. Se va consolida el, măcar în parte, folosind spaţiul agricol generos din jurul său, adică dezvoltând industria alimentară? Ce se va întâmpla când funcţia sa administrativă va scădea, în perspectiva constituirii unor regiuni?
Dar, ca să revin, eu sânt cetăţeanul acestei aşezări şi acesta-i oraşul meu, cu bunele şi cu relele lui.

Aţi avut un rol deosebit în cultura botoşăneană, înainte şi după 1989. Cum a fost să conduceţi Teatrul „Eminescu” în anii 1983-1986 şi Teatrul de păpuşi „Vasilache” în intervalul 1997-2ooo?
Trecerea mea la Teatrul „Eminescu” a coincis cu impunerea, de către statul comunist, a ceea ce s-a numit autofinanţarea. Subvenţiile au fost amputate drastic. Ca şi astăzi, administraţiile devenisere obeze. Restrângerea aparatului de stat era, neîndoielnic, necesară. Şi erau, în anii aceia, destule alte structuri care meritau restrânse ori chiar suprimate. Doar era în natura statului impulsul ca orice constrângere să înceapă cu instituţiile de cultură. Important e că am supravieţuit, inventând soluţii şi păstrându-ne demnitatea artistică.
Perioada petrecută la Teatrul „Vasilache” a fost cu totul diferită, în alt climat istoric.
Pentru mine, câştigul a fost să înţeleg şi să accept, mai potrivit, mai nuanţat, că, în teatru, persoana care conferă spectacolului distincţia de obiect de artă este regizorul. El este acela care are în vedere întregul, cel care stabileşte felul în care se citeşte emoţional, artistic, ceea ce se petrece pe scenă.

Când aţi debutat în literatură?
În 1967, am publicat câteva poezii într-o culegere regională, „Peisaj sucevean”; altele, în martie 1970, în „România literară”. Debutul editorial s-a petrecut în 1978, la „Junimea” ieşeană, cu placheta de poezie „Pe această linişte”.

Până în prezent, aveţi şase cărţi de poezie şi trei de proză. Care dintre ele vor rezista în timp şi de ce?
Îmi cereţi să fac pronosticuri, iar eu nu agreez profeţiile; şi nici pe profeţi.

Cartea de publicistică „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni” este una de referinţă şi n-ar trebui să lipsească din biblioteca profesorilor de istorie…
… Exageraţi. „Calvarul” se înscrie într-o serie, amplă, menită să reabiliteze foştii anticomunişti. O reabilitare limitată, care nu poate nicicum recompensa curajul şi suferinţele lor. „Calvarul” spune despre câţiva dintre luptătorii anticomunişti da aici. Dar, la data apariţiei volumului, Asociaţia foştilor deţinuţi politici din Botoşani avea în evidenţele ei 367 de persoane. În aceleaşi evidenţe, figurau şi 53 de foşti deportaţi, strămutaţi, persoane cu domiciliu obligatoriu. Alţi 22 de anticomunişti muriseră în închisori. Iar presupunerea mea e că aceste evidenţe nu erau şi nu sânt complete.

În ianuarie 1983 a apărut primul număr al „Caietelor botoşănene” o revistă literară care rezistă şi astăzi. Care a fost rolul ei în anii dintâi ?
„Caietele botoşănene” au arătat nevoia de exprimare literară şi publicistică a creatorilor de aici. Apariţia lor a ilustrat intensitatea vieţii literare botoşănene, de-a lungul anilor. Presupun că am avut şi eu o anume contribuţie la ivirea lor în corpul revistei „Ateneu”. Şi le-am susţinut, publicând poezie, proză, interviuri cu personalităţi culturale şi artistice din ţară. O publicaţie este însă produsul muncii de echipă, iar meritele se împart partenerilor.

Ce credeţi despre găştile literare? Privesc ele, cumva, şi pe scriitorii botoşăneni?
Dacă gaşca e de găsit la periferie, gaşca literară nu poate sta decât la periferia literaturii, întrebarea e ce l-ar putea mâna pe un scriitor la o acţiune de gaşcă? Creşte, astfel, rangul lui literar? În faţa foii albe, scriitorul e, totdeauna, singur.
Ar fi însă de semnalat o altă tendinţă. Criticul literar de azi nu mai pare dispus să se pună în serviciul autorului; tentaţia e să se aşeze pe sine în prim plan. El nu se mai referă la poeţi, ci la poezie, nu la prozatori, ci la proză, autorii sfârşind îngrămădiţi în „generaţii”, „promoţii” ori în alte configuraţii croite de vanitatea „şefului de şcoală”: criticul care oficiază. O asemenea structară poate coborî până la nivelul de gaşcă? Se poate petrece o asemenea deplorabilă derapare? Pun doar întrebări, iar întrebările nu calomniază.

Asta fac şi eu! Care mai e partitura culturii într-o societate româneasc multilateral…dezbinată!
Cultura şi arta au o anume autonomie, aşa că nu le putem estima după cabalele politicii, după eşecurile economice sau după debusolate frământări sociale. Şi cu atât mai puţin după notorietatea construită de mijloace de comunicare discutabile ori doar partizane. Aşadar, îndrăznesc să spun că arta şi cultura rămân reperele sigure ale evoluţiei unei societăţi, chiar dacă ele sânt mai lesne ori mai dificil de citit.

Am ajuns la un gând pentru finalul întrevederii…
Mi-amintesc de o zicere veche, amendată de actualitate: cine râde la urmă, înţelege mai greu glumele…