În loc de editorial. Omul, (mai) recent…

„Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Cântăriţi, sunt însă prea lejeri. Evaluaţi, sunt de tot greoi.
(…) Oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria ne-măsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemenea conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi… Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa.
Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor -, s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor. Este momentul când Gregor Samsa, după o noapte agitată de vise neliniştite, se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gândac.
– Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?” (H.-R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001)
Reiau, cu sublinierile mele, întrebarea de mai sus: „- Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?”
– Care dimineaţă? Care noi?… Noi am sucombat, deja! În somn(ul raţiunii). La ceasurile dimineţii, pe Planetă, viu (nu ştiu dacă şi treaz!) nu va mai fi rămas decât un singur om: Omul, (mai) recent. Zeus…
Şi, dacă nu aş macula paginile „Luceafărului”,…Doamne, ce editorial aş scoate de aici! Numai că, din considerente uşor de bănuit (sunt şanse infime ca vocea mea să se şi audă), mă rezum, mă mulţumesc şi mă mângâi cu mult mai vizibilul extras din Opera binecunoscutului exeget şi filozof. Pe care îl şi asigur, la rându-mi, de respectul şi omagiul meu (mai mult decât) cordial…