Se spune – şi asta ar fi una din cauzele nereceptării la dimensiunile cosmice – că e un mare nenoroc că Eminescu s-a născut în ţara lui Caragiale. Marii filosofi, ca Eliade, Cioran, Noica, credeau că satira sa împiedică spiritul românesc să ajungă la metafizică. Pentru restul muritorilor, Caragiale este „grecul” care n-a ezitat să strige, chicotind că „românul e gol!”, becherul umezindu-şi mustaţa în bere, iar după ce a creionat magistral portretul nenorocului, prin inversarea a „Două loturi”, beneficiarul lozului unei moşteniri, ce i-a permis o bătrâneţe tihnită în riguroasa civilizaţie germană. Ba a huit târgul, pareAgzamplu, că ar fi cochetat cu Veronica, fără ofranda epistolară a Eminului. Până şi instinctual, nenea Iancu nu se dezminte: e autorul genetic al ezotericului Mateiu, care ne-a dăruit cel mai fascinant roman din literatura română: „Craii de Curtea Veche”. Caragiale ni-i mereu contemporan: el încă ne mai dezvăluie cusururile şi reflexele dobândite în obscura Peninsulă balcanică şi ne îndeamnă să râdem voluptuos de noi înşine, ca şi cum am râde de alţii. Cred că ar trebui să-i mulţumim, rece, politicos, pentru o astfel de radiografie fidelă.
Şi iată că avertismentul său, ce părea a fi declarat „la caterincă”, – „Sunt un sentimental”, – are o acoperire teribilă, accentuată de originalitatea unui necunoscut poet franc. Dar aidoma lui Orwell, „produsele caragialeşti” sunt periculoase şi pentru socialism, şi pentru capitalism (sigur nici Evul Mediu nu-l accepta în somptuoasele lui curţi). Prudent, academicianul Eugen Simion prezintă lirica poetului născut la Haimanale drept „exerciţii de digitaţie poetice”. De data asta, a fost rândul lui Caragiale să fi avut ghinionul de a se fi născut în ţara lui Eminescu, deoarece nenea Iancu s-a retras înspre scena pieselor de teatru şi terasa momentelor şi schiţelor, realizând amplitudinea de neconcurat a Luceafărului.
Asta nu l-a împiedicat, ca într-un muşcător stil parodic, să-l ironizeze pe Macedonski („A! de n-aş fi fost un laş,/ Nu c-aş fi laş!…sunt fin, mi-e naş!/ Cu lumea trbui a fi fin/ Nu mi-ar fi naş-nu i-aş fi fin!”). Cât de actuală e critica vehementă împotriva oligarhiei dintotdeauna: „Miniştri cruzi/Mai bine v-aţi/ Fi hotărât să suprimaţi/ Atâtea mii de sinecuri,/ Nu pâinea de l-atâtea guri!”. Aproape că nu mai e nevoie de o formală moţiune de cenzură. Îndrăgostitul Ilie e potolit de Maria, în virtutea unei cutume: „-Măi, se vede nu
ţi-e bine…/ Fii pe treabă, nu fi prost:/ Intri-n iad, sărac de tine!/ Ai uitat, nu ţi-e ruşine?/ Că acum suntem în post!”. Cât despre deşertăciunea cunoaşterii, ce versuri mai expresive vreţi? „Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume/ Despre legile eterne şi stăpâne peste lume/ Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit/ Ca să spuie „Tot e totul” şi sărmanul a murit…” În fabula „Boul şi viţelul” transpare o modernitate de dată recentă: „Mare lucru-n lume e
şi-nvăţătura/ ţine loc de multe, chiar şi de talent…/ Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:/ Din viţel poţi scoate un bou eminent.” N-aveţi senzaţia reformelor şcolare de azi?
Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne în bronzul eternităţii.