IONUŢ  BERCARU  ŞI ISTORIA  NECUNOSCUTĂ A CONTINUITĂŢII  PE  VALEA  RÂMNEI

 Publicat de Georgică MANOLE, 24 ian.2014

Studiul lui Ionuţ Bercaru, actualul director al Şcolii Gimnaziale „General Gheorghe Zaharia” din Popeşti ( Vrancea), mi-a readus în memorie o concluzie a lui Sorin Antohi (vezi „Civitas imaginalis – istorie şi utopie în cultura  română”, Editura „Polirom”, Iaşi, 1999, p. 25): „Conflictul ireductibil dintre utopie şi istorie – cu apogeul său dramatic  în ideologie şi politică – nu poate fi nicăieri şi nicicând mai bine observat ca în epocile şi regiunile în care comunităţile umane ajung sub presiunea unor personalităţi excepţionale, la revelaţia destinului mesianic”.  Să ne înţelegem, personalităţi excepţionale în bine sau în rău. Stalin, spre exemplu, şi-a impus utopia prin teroare, iar Ionuţ Bercaru nu şi-a propus să facă o analiză a resorturilor totalitare de tip stalinist din România, foarte cunoscute, de altfel, ci  „…acela de a prezenta unul din episoadele mai puţin cunoscute din amalgamul mişcărilor de rezistenţă anticomuniste – Grupul de rezistenţă armată Motnău sau Grupul Militaru – Strâmbei – Isofăchescu, după numele liderilor şi o „rotiţă” esenţială a sistemului de teroare penitenciară – Închisoarea Râmnicu  Sărat”.

            Ca orice cercetător care se respectă, studiul debutează cu un „Cadru geografic”  ce scoate în relief elementele specifice toposului  Recea – Râmna, căile de comunicaţie şi aşezările omeneşti, cu scopul de a ne familiariza cu zona de acţiune.

   Urmează „Preistoria şi epoca antică”, capitol axat, lăudabil zicem noi, pe ideea continuităţii în acest areal, ca motivaţie  a acţiunii grupului de rezistenţă: 1. „ viaţa comunităţilor de pe valea Recii, în evoluţia lor de la epoca pietrei la epoca etnogenezei în lumina descoperirilor arheologice”; 2. „concluzii pentru epoca  neo – eneolitică”; 3. „descoperirile din epoca bronzului care sunt, pentru valea Recii, imens mai bine documentate şi cu o importanţă testimoniară sporită”; 4. „epoca fierului care a dus la progrese materiale şi spirituale ale autohtonilor”.

            Capitolul al treilea care, după cum suntem informaţi într-o notă de subsol, preia o sintagmă din istoriografia anglo – saxonă, DARK  AGE, desemnând, în linii mari, perioada invaziilor migratorilor dintre prăbuşirea Imperiului roman  şi formarea regatelor medievale, beneficiază de o denumire inspirată: „Mileniul întunecat”. Motivaţia abordării problematicii acestui capitol este bine argumentată de Ionuţ Bercaru:
1. „Preocupările centrale ale istoriografiei româneşti din epoca comunistă şi nu numai, legate de istoria veche, au fost legate de „luminarea” aşa numitului „mileniu întunecat”, cu problemele capitale ale etnogenezei: spaţiul, continuitatea dacă, continuitatea daco-romană, aportul migratorilor”;
2. „Puţinătatea surselor scrise a sporit tentaţia mitologizării istoriei, mai ales dacă era sugerată, sau chiar dictată de conducerea politică, ajungându-se până la aberaţii evidente precum transformarea stăpânirii lui Burebista într-un stat centralizat, eroul geto-dac având drept continuator direct pe Ceauşescu!”;
3. „Rolul arheologilor a devenit esenţial pentru studierea primului mileniu creştin şi pentru a oferi răspunsuri credibile la marile întrebări fondatoare. Cu excepţia, notabilă, a sintezelor oficiale, ce au urmărit interesele partidului şi al liderilor, fie Dej, fie Ceauşescu, redactate sub coordonarea unor personaje marginale ale istoriografiei româneşti, de genul lui Mihai Roller, Mircea Muşat, Ilie Ceauşescu, istoricii români, în special arheologii au încercat să prezinte onest rezultatele cercetărilor de pe teren, păstrând evident, „linia directoare” impusă”.

 Capitolul al patrulea, „Istoria prin monumentele ei: Valea Recei”, este prezentată, după cum autorul o spune, „…într-un stil turistic, păstrând acurateţea informaţiilor, aşa cum au mai fost publicate şi în precedenta sa lucrare „Bordeşti – repere istorice şi turistice” ( Editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011).

 Studiul excelează prin capitolul al cincilea, „Teroarea stalinistă. Rezistenţă şi opresiune la curbura Carpaţilor”, un text îmbunătăţit pe scheletul prelegerii susţinute de autor în cadrul Sesiunii de comunicări ştiinţifice de la Dumbrăviţa ( Timiş, octombrie 2010 ), în cadrul proiectului EACEA  „Learning from the past, creating a better future”. Autorul ţine să precizeze că acest capitol s-a bazat şi pe „…lucrări binecunoscute editate de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, Alianţa Civică, revista „Memoria”, sau ale lui Cicerone Ioniţoiu, Vladimir Tismăneanu, Adrian brişcă, pe mărturii orale ale supravieţuitorilor, culese de pasionaţi locali, contemporani şi părtaşi ai evenimentelor, precum Gheorghe Asănache, Gheorghe Bercaru, Ionică Sava, Nicolae Giurcă, sau de cei din tânăra generaţie. Precum cei din asociaţia „Plaiuri râmnicene””.

Sunt prezentate „Grupul Militaru – Strâmbei – Isofăchescu”, care a acţionat în zona de care se ocupă studiul şi Închisoarea Râmnicu  Sărat”, despre care Cicerone Ioniţoiu spune: „Dacă închisoarea din Piteşti s-a caracterizat printr-o violenţă colectivă, cea din Râmnicu Sărat a excedat prin exterminarea individuală într-o linişte de mormânt”.

Capitolul acesta, cel mai consistent al cărţii, se încheie cu o concluzie a autorului: „Teroarea a fost cel mai odios instrument inventat de om pentru susţinerea puterii. Pe măsură ce societatea a evoluat şi ideile liberale au devenit universale, democraţiile au fost neîncetat sub spectrul terorii totalitariste, iscate din suferinţele maselor, manevrate de minţi bolnave, indiferent de sistem sau ţară, cum ne spune şi Victor Anca, supravieţuitor al terorii comuniste de la    Penitenciarul Râmnicu Sărat: „Citind astăzi literatura despre lagărele de exterminare din URSS-ul marxist şi Germania hitleristă, cei ce am supravieţuit Râmnicului Sărat constatăm că România comunistă din timpul lui Gheorghiu –Dej nu a fost cu nimic mai prejos şi a avut şi ea pe alde Beria, Dzerjinski, Himmler, Eichmann sau alţi odioşi criminali, şi ai noştri se numeau Alexandru Vişinescu, Nicolschi Alexandru, Pantiuşa Bondarenco sau nume tot aşa de sinistre”.

Studiul se încheie cu „Sărbătorile de iarnă, element al continuităţii pe valea Râmnei”, la care se adaugă o bibliografie consistentă.

Cartea profesorului de istorie Ionuţ Bercaru, „Recea – Râmna, istoria neştiută a continuităţii” ( Editura „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2012,  150 p., ISBN 978 – 973 – 146 – 242 – 4 ), este un veritabil act cultural naţional  prin care autorul iese bine din marele război istoriografic al ultimelor decenii: mentalitate versus eveniment.

Un stil dezinhibat, pliat pe un patriotism local moderat şi lucid, întăresc afirmaţiile de  mai sus.