Gheorghe Median – un Hermes modest

În Olimpul antichităţii greceşti, Hermes era mesagerul zeilor, un mesager plin de iniţiativă însă, procedînd la rectificarea mesajelor pînă la a le distorsiona conţinutul; comunicările transmise de orgoliosul mesager derutau şi manipulau atît pe expeditori cît şi pe destinatari fiind h(ermetice), incifrate, criptice, sibilinice, phytiatice; pe această bază s-au format mai tîrziu noţiunile hermeneutică, ermetism, poezie ermetică.
Mai era harnicul mesager cu aripi la picioare protectorul hoţilor şi tîlharilor care i se închinau cu evlavie ridicându-i altare (herme) din pietre aşezate la răscruce de drumuri; corespondentul său roman, Mercur, îi avea sub protecţie pe negustori şi comercianţi – categorii dispuse spre fraudă şi înşelăciune; miercuri e ziua din săptămînă ce îi era dedicată, mercurialul (lista de preţuri) îi perpetuează numele, la fel ca şi denumirea ciudatului metaloid indecis între solid şi lichid (mercur) – semn al versatilităţii. Înaintea dubletului greco-roman a mai existat însă un Hermes egiptean – Trismegistos (Cel de trei ori mare), singurul care mai ştia limba primordială comună zeilor şi muritorilor, limbă în care îşi trimite mesajele pentru înţelegerea cărora era necesară acea anamneză platoniciană ce angajează chiar memoria speciei şi a formelor de viaţă anterioare. Aşadar, indiferent de ipostază, aceste entităţi supraumane ocultau conţinuturi ce necesitau o interpretare a unui intermediar – hermeneutul, singurul ce îi era accesibil destinatarului, şi acesta, la rîndu-i orgolios şi accesibil în condiţii cu totul speciale.
Pînă la noi au ajuns însă alţi urmaşi ai lui Hermes, modeşti şi competenţi, înrudiţi cu acei glosatori antici ce descifrau şi adnotau textele cele mai dificile, facilitînd înţelegerea lor; încadrez în această categorie pe toţi editorii de texte ce fac posibil lungul drum al unui manuscris ce nu le aparţine pînă la obiectul numit carte; în fruntea lor se cuvine a-l aşeza pe Perpessicius – iniţiatorul editării corpusului eminescian. În cazul literaturii epistolare, dificultăţile editării sporesc şi mai mult, presupunînd investigarea colecţiilor publice şi particulare, descifrarea, localizarea, relaţionarea şi transcrierea textelor, obţinerea acordului de publicare din partea urmaşilor… Dintre cei care s-au ocupat cu autoritate şi competenţă merită amintite numele unor specialişti precum Emilia Şt. Milicescu, Al. Săndulescu, Marin Bucur, Liviu Călin, Vasile Nicolescu, Z.Ornea, Vlad Alexandrescu, Marta Anineanu, N.Scurtu, George Potra, Paul Cornea, N. Gheran, Augustin Z.N.Pop…
La Botoşani unul dintre aceştia este muzeograful Gheorghe Median – un Hermes modest – prin două dintre cărţile sale: ,,Nicolae Iorga şi Botoşanii – Legături epistolare” – Agata 2006; ,,Personalităţi botoşănene. Ileana Turuşancu – corespondenţă” – Agata 2010. Te întâmpină în preajma acestor volume un halou de linişte şi reculegere intelectuală propriu studiului, un model hermeneutic ce accesibilizează contactul cu textul, un echilibru specific cercetătorului competent, o asumare a unui rol călăuzitor pe calea impactului dintre text şi lector, o degajare de dăunătorul orgoliu auctorial în numele unei senioriale şi demne supuneri în slujba unui proiect de descoperire şi valorificare a unor texte ce iniţial nu au fost destinate tiparului.
Cu privire la Nicolae Iorga, una este cu deosebire impresia care mă copleşeşte după parcurgerea unei însemnate părţi din opera sa, anume aceea a unei puternice, fascinante şi vulcanice personalităţi a cărei singularitate cu luciri de fulger răzbate chiar şi acolo unde spiritul ştiinţei ar fi cerut o neutră şi olimpiană privire. Depăşind parcă vechiul adagiu: sînt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin – Iorga ar fi putut cu îndreptăţire afirma că într-o viaţă de om nu a găsit în lume nimic care să-l lase indiferent. Şi lumea i-a răspuns cu asupra de măsură – întreţinând în inima sa un perpetuu şi mistuitor foc, la lumina căruia pălea însăşi realitatea. Susceptibilităţi de adolescent se amestecă cu euforii uneori fără obiect, sentinţe care par definitive sunt revizuite, frăţeşti prietenii se transformă în reversul lor. Şi totuşi, acest suflet proteic ar putea spune că-şi găsise în univers un punct de sprijin: Botoşanii, această adevărată Arcadie mitologică, loc al unei anteice reîntoarceri pentru reîmprospătarea forţelor, altar sacru al aducerii aminte şi punct geometric al emoţiilor trădate de o lacrimă amară. Era Iorga mereu nesăţios să primească veşti din Botoşani, apostrofa sever pe vreun obscur redactor dorohoian care nu-i expediase destul de repede ultimul număr din revistă, jubila descoperind o poezie populară culeasă de pe locurile-i natale şi tipărită în vreo publicaţie de aiurea, răspundea plin de zel chemărilor venite de la Botoşani, rămînînd mereu sub vraja cîntecului de sirenă al copilăriei…
Bogata corespondenţă a botoşănenilor (peste 180 de scrisori dintre 1907 – 1938) expediată lui Iorga şi cuprinsă în primul dintre volumele menţionate demonstrează că şi aceştia la rîndu-le au avut un rol incitator pentru postura de epistolar a savantului, perceput ca un genius locci, un spirit tutelar, o instanţă ce poate ajuta, sfătui, lămuri; îi scriu lui Iorga personalităţi botoşănene cunoscute şi recunoscute precum N.Răutu, Tiberiu Crudu, C.Hasnaş, C.Cucu, Al. Simionescu. P.Irimescu. Ion Sân Giorgiu, D.Furtună, Demostene Botez, I.Simionescu, C.Iordăchescu, I.V.Luca, A.Ţăranu, V.Galin, A.Iacobeanu, M.Gr.Posluşnicu… dar şi modeşti învăţători şi preoţi de ţară, elevi sau studenţi, gazetari, partizani sau adversari politici. Scrisorile selectate de Gheorghe Median din corespondenţa personală a lui Iorga păstrată la Biblioteca Academiei sînt de regulă centrate pe marile evenimente politice ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea, pe momente semnificative din viaţa savantului şi omului politic Iorga, pe fapte relevante din viaţa Botoşanilor sau din viaţa corespondenţilor; nu lipsesc invitaţiile, doleanţele, solicitările, mărturisirile…
Cînd, în 1907, Iorga este ales deputat independent de Iaşi, C. Hasnaş îi expediază o caldă scrisoare de felicitare aşezată sub apelativul Fericite luptător:
,,N-a fost om în ţara românească, care să nu tresară de bucurie la vestea izbînzii de la Iaşi; presimţea fiecare că din zbuciumul vremii răsar limpede zorii vremii celei noi, de adevărată viaţă, de adevărată luptă pentru sufletul românesc. În faţa josniciilor de acum v-aţi ridicat ca un urmaş vrednic al trecutei generaţii de idealişti şi aţi pătruns în arena de luptă în care iubirea D-voastră de binele multului popor românesc va căpăta întruchipare în fapte; aţi propovăduit pînă acum cuvîntul unei vremi noi şi aţi fost ascultat. Acum aveţi şi arma de luptă. Pentru izbînda acesteia vă trimit cele mai călduroase urări”. Aceleaşi sentimente le exprimă şi un modest impiegat de mişcare C.F.R. Botoşani (,,Nu mă pot abţine de a vă felicita pentru succesul ce l-aţi avut la Iassy; rog pe D-zeu să vă dea sănătate pentru a putea lupta pentru binele neamului…”) şi se pot bănui şi la alt simpatizant politic mai pragmatic: ,,Regret din suflet şi vă rog să mă iertaţi că nu v-am servit cu masa aşa cum se cuvenea, nefiind atât de pregătit, însă vă rog ca pe viitor să mă înştiinţaţi cu o zi două înainte şi eu voi fi gata a vă servi la orice”.
În acelaşi an (1910), Tiberiu Crudu îl felicită pe proaspătul academician Iorga (,,Felicit din inimă pe noul academician, nou întru toate: şi prin cultura întinsă pe care o stăpâneşte şi prin chipul cinstit şi nobil în care se foloseşte de ea şi prin străduinţa fără răgaz de a o răspîndi pînă în stratele adînci ale poporului”) iar preotul C. Robu de la Coşula îşi calcă pe inimă şi îl atenţionează asupra faptului că ,,aţi luat o carte Hirodot manuscrisă pentru cercetare” şi ,,cînd au fost în inspecţie la această parohie mi-a pus îndatorire ca să o cer de la Dv. pentru a o pune în biblioteca bisericii de unde s-au luat”, drept pentru care ,,vă rog foarte mult ca să aveţi bunătatea pentru a mi-o trimite ca să fie pusă la locul ei…”.
Cu un an mai înainte, Ion Al. Saint Georges îi expediase lui Iorga fotografii ale casei bunicului Mihalache, însoţite de o succintă descriere (,,Rîndul I al casei e făcut din piatră şi e aşa de gros încît s-ar fi putut zidi o casă cu 5 sau 6 caturi pe această temelie…”) iar în 1917 – din postura de Plut. T.R.I.S. Giorgiu îl informează despre starea de spirit din armată: ,,Soldaţii noştri sunt admirabili. Să-i săruţi şi să-i binecuvîntezi. Ce păcat că în prima fază a războiului imbecilii i-au dus ca la abator la măcel… Am văzut soldatul nostru la muncă… L-am văzut săpînd şi lucrînd în zilele călduroase de vară, l-am văzut în nopţile de nesomn săpînd la tunuri şi adăposturi cu o hotărîre neînfrîntă, fără a cîrti, fără a avea nevoie de control”. Mai puţin entuziasmat se arată sublocotenentul Tiberiu Crudu din batalionul 8 Vînători Botoşani care în iulie 1914 îi solicita lui Nicolae Iorga o intervenţie (,,M-am gîndit că singurul loc unde aş putea să lucrez ar fi cenzura presei”) iar în august acelaşi an îi desfăşura savantului un lung monolog amintitor de dilema unor personaje rebreniene: ,,Zău, ciudată situaţie! Mie, care am făcut morală elevilor mei cînd ating sau au avut de gînd numai să atingă un cuibuşor de păsărică, nu un om, mi se cere azi să învăţ şi dacă se poate să ucid… Ce? oameni, unu zece, o sută, o mie, un popor întreg, dacă ar fi cu putinţă. Ciudată situaţie! Şi totuşi, să vedeţi cu cît calm, cu cît sînge rece o fac. Sînge rece ca şi moartea, pe care o pregătesc pentru alţii şi o desfid pentru noi. (…) Trîmbiţ războiul, eu care am iubit numai pacea. (…) Pentru ce oare împlinirea idealurilor cele mai frumoase cere măcelul cel mai odios şi sălbatic? În 1921, Tiberiu Crudu va reveni cu rugămintea de a obţine o colaborare (,,Am făcut să apară la Botoşani, prin îngrijirea mea şi sprijinul mai mult al prietenilor noştri ,,Revista Moldovei”. Cred că aţi primit-o în cursul sărbătorilor. (…) În acest scop apelez şi la Dv. rugîndu-vă să binevoiţi a ne trimite un articol pentru revista Botoşanilor pe care de bună seamă îi iubiţi ca şi noi care locuim în el”) după ce în 1909 aceeaşi solicitare o făcuse Comitetul de redacţie al ziarului Pagini Sociale: ,,Rugăm cu multă stăruinţă pe ilustrul fiu al Botoşanilor, astăzi fala Tării şi a neamului Românesc, ca din noianul ocupaţiunilor sale, să ne trimită cîteva rînduri care pentru modestul nostru început de lucrare vor însemna izbînda desăvîrşită”.
Alte solicitări ale botoşănenilor se referă la promovarea propriei creaţii literare (,,Un vechi respect ce vi-l port, îmi pune încă o timiditate pioasă în hotărîrea ce mi-am luat-o, de a vă scrie aceste rînduri. Vă trimit cîteva versuri scrise de mine pe front şi pe care vreau să le aduc ca un sfînt prinos camarazilor mei de tranşee” – Demostene Botez, în 1917), la susţinerea unor conferinţe publice în oraşul natal (,,Este perfect adevărat că oraşul nostru nu ştie a aprecia pe fiul lui mare care face fala ţării, totuşi noi credem că D-tră care puneţi apostolatul D-tră cultural mai presus de orice ambiţiuni personale – nu aţi pregeta – de a cinsti oraşul D-tră natal cu prezenţa D-tră şi cu învăţăturile D-tră înţelepte” – medicul M.Cohănescu din partea Cercului de lectură, în 1922) sau la obţinerea acceptului ca unele aşezăminte culturale să-i poarte numele (,,Admiratorii operei Dv. culturale şi politice aflători în oraşul Botoşani, plecînd de la ideea că aici nu se poate mai nimerit cinsti numele Dv. decît înfiinţînd o casă de sfat şi citire, în care să se găsească îndeosebi, cea mai mare parte din opera Dv. istorică, singura îndeajuns de elocventă împotriva detractorilor şi nerecunoscătorilor de orice fel, am hotărît ca în ziua de Sf. Nicolae – 19 dec. 1923 – să şi inaugurăm deschidera ei, în mahalaua Cărămidăriei, unul din cele mai româneşti cartiere ale oraşului.
În consecinţă, vă rugăm să binevoiţi a primi ca numele Dv. să fie aşezat pe frontispiciul acestui aşezămînt de cultură pentru popor în Botoşani, luîndu-ne obligaţia de a face să vibreze într-însul prin noi, sufletul Dv.”- un grup de intelectuali).
Impresionante sînt, prin ataşamentul total la idealul naţional iorghist şi prin receptarea dimensiunilor unice ale personalitaţii de tip mesianic, scrisorile preotului –folclorist D.Furtună (,,Ţin să accentuiez totodată că, după cîte văd, vă bucuraţi în această ţara de o mare trecere, de o mare putere, de o popularitate fără pereche jos şi de o înrîurire covîrşitoare în lumea celor cari, sus fiind, n-au încotro şi caută să asculte de cuvîntul Domniei Voastre” sau ,,Singurul meu angajament moral se menţine prin Domnia Voastră, cu o conştiinţa statornică şi c-un devotament cald. Sunt singurul intelectual din partea locului care are în biblioteca sa toate scrierile
D-voastră (cu foarte puţine lipsuri). Nu e nimeni pe aici
într-o mai deplină comuniune sufletească astăzi cu munca şi ideile Domniei Voastre.”) ca şi cea a studentului C.N. Ifrim care i se adresează cu formula Ilustre Apostol: ,,În cîteva cuvinte fără lustru, o spovedanie sinceră. E vreme de cînd vă urmăresc, ca mulţi alţii aproape în toate uriaşele sfoţărări ce le faceţi întru deşteptarea unui neam pornit pe drumul pierzării”.
Volumul ce se deschide cu scrisorile din 1907 ale profesorului N.Răutu, se încheie cu o epistolă a aceluiaşi din 1938, străbătută de presentimentul sfîrşitului tragic al Titanului încredinţat de devotamentul statornic al admiratorilor: ,,Ameninţările ce vă vin nu vă pot pe Dumneavoastră descuraja; ele v-ar fi un omagiu dacă n-ar fi laşe şi n-ar porni dintr-o iremediabilă prostie şi incultură” (…) Cerîndu-vă iertare mult stimate şi scumpe
D-le Profesor, pentru timpul ce v-am răpit vă rog să credeţi în devotamentul discret şi statornic al celor mai mulţi şi neînsemnaţi din neamul acestora. Între aceştia, plin de toată reverenţa faţă de Domnia voastră şi dacă-i bine să-ndrăznesc s-o spun, de iubire nestinsă, mă număr şi eu.’’
Volumul dedicat de Gh. Median corespondenţei primite de profesoara Ileana Turuşancu prelungeşte informaţia pînă în preajma zilelor noastre, cu alţi epistolieri-de regulă botoşăneni împrăştiaţi prin ţară şi prin lume, păstrînd însă puternice legături sufleteşti. Indirect, scrisorile proiectează discret chiar personalitatea destinatarei, angajată în mari proiecte culturale ce, nu de puţine ori, depăşesc puterile unui singur om. În 1959, Aurel Gheorghiu, se arată impresionat, într-o scrisoare expediată din Tîrgovişte, de studiul referitor la revistele şi publicaţiile botoşănene: ,,Vă felicit (…) pentru interesanta sinteză din care se desprinde, în afară de bogata informaţie a vieţii botoşănene de altădată, munca de stăruitoare migală în culegerea datelor, interpretarea şi evidenţierea ideilor de preţ din mulţimea materialelor de mai puţină însemnătate. ,,În acelaşi an, sub apelativul Stimată Coniţă, pictorul Eugen Ispir o asigura pe profesoara din Botoşani de întregul său sprijin pentru înfiinţarea unei pinacoteci prin care raionul devine un exemplu pentru regiunea căreia aparţinea: ,,Eu mă bucur că noi am reuşit să mobilizăm şi ambiţia altora şi urez perseverenţă sucevenilor în gîndul ce-l nutresc. Poate că în ziua în care vor vedea Botoşanii la înălţime, vor căuta cu mai multă hotărîre să se aşeze pe treabă”. Mai are Ileana Turuşancu meritul de a fi impus atenţiei concitadinilor numele lui Ioniţă Scipione Bădescu, bun prieten al lui Eminescu şi publicist botoşănean de prestigiu, căruia i-a dedicat un adevărat cult, luptînd inclusiv pentru recunoaşterea numelui său pe meleagurile Sălajului natal, fapt relevat de vasta corespondenţă ce-i este expediată intre 1957-1982 de Graţian Mărcuş (Al dvs. devotat stimător) din Zalău: ,,Opera de a se face dreptate unui om de cultură, mare, dar uitat pe nedrept – sălăjanului Ioniţă Scipione Bădescu –
n-ar fi fost posibilă fără îndelungata activitate a Dvs. de cercetătoare neobosită a istoriei literare, dar nici fără arzătoarele sentimente patriotice ale inimei Dvs. care n-a pregetat o clipă să înceapă acea acţiune, care trecînd prin forurile oficiale în drept, şi-a ajuns scopul: … celui uitat s-a început modest, dar totuşi, să i se facă dreptate!”
,,M-a impresionat pietatea cu care Dvs. şi distinsa dvs. familie îngrijeşte mormîntul eminentului ziarist Ioniţă Scipione Bădescu.”
,,Împlinindu-se azi, 4 octombrie, 73 de ani de la moartea lui Ioniţă Scipione Bădescu, eminent ziarist şi poet patriot, mă gîndesc cu duioşie şi recunoştinţă la dvs., care de mulţi, mulţi ani, îi aduceţi flori şi-i îngrijiţi mormîntul din Botosani.”
Multe texte epistolare sunt relevante şi pentru fascinaţia ex-botoşănenilor pentru spaţiul-matrice formator, spaţiu puternic amprentat spiritual prin opera unor personalităti creatoare şi prin renumele unor instituţii artistice. Un Anghel Corbeanu se arată extrem de interesat de întîmplările vieţii lui Octav Onicescu (,,Am fost la şedinţa solemnă de la Academie unde Octav Onicescu era sărbătorit la împlinirea a 90 de ani de viaţă. Îşi privea nevasta cu tandreţe de cîte ori vorbitorii adresau omagii şi tovarăşei lui de viaţă…”) şi de opera sa memorialistică (,,Pentru cine a trăit la Botoşani, cetirea lor e o încîntare (…), e plină de lirismul şi poezia lucrurilor ce nu mai sunt.”) precum şi de concertele filarmonicii din Botoşani dirijată de ,,unul pe
care-l cheamă, ca şi pe Musorgski, Modest Cigiardian, sau cam aşa ceva …”
Devenit bucureştean, pictorul Marcel Olinescu urmăreşte cu interes viaţa literară a Botoşanilor (,,Am citit în revista «Ateneu» în Caietele botoşănene, proză şi literatură botoşăneană şi m-am bucurat că tot mai sunt «pi la Botşăni» oameni care ştiu ce-i aceia rimă şi ritm şi mai scriu de of şi auleu. Dar să nu pomenesc de auleu…”) iar sora acestuia, Ileana Cărpenişan, stabilită în Germania, îl evocă pe Tiberiu Crudu: ,,Pe Tiberiu Crudu l-am cunoscut demult. El a fost, nu ştiu sigur dacă şi coleg, sau numai prieten cu fratele meu Gheorghe Ol. care a murit pe front, în primul război mondial, a fost adus la Dorohoi unde bulevardul principal al oraşului poartă numele lui. Cînd îl întîlneşti pe prof. Crudu poţi să-l întrebi, sunt curioasă dacă îşi mai aduce aminte.” Aceeaşi corespondentă realizează în scrisori succesive un portret al pictorului aflat la vîrsta senectuţii, cu o înfăţişare din alt veac (,,Marcel era tare drăguţ, cu părul alb tot, îl poartă ceva mai lung, nu chiar hippy, dar modern, cu lavaliera care a purtat-o o viaţă întreagă, senin, calm şi tînăr de i-ai fi dat cel mult 60 de ani, nu 80 pe care i-a împlinit în toamnă.”), activ încă pe tărîmul creaţiei (,,N-ar fi de deochi, dar el este de-a dreptul extraordinar! Cu părul complet alb, dar cu o faţă tînără, cu o vioiciune şi o luciditate de invidiat,cu toată infirmitatea pe care i-o ştii, nu pregetă de la nici un drum, citeşte, scrie, desenează, e vesel şi plin de umor, că te uimeşte.”), dar se referă şi la un actor din Braşov, şi acesta botoşănean prin naştere: ,,Să nu uit să-ţi spun că într-adevăr actorul Costache Babii este o mîndrie a teatrului nostru şi taică-său are dreptate şi nu trebuie de uitat că în teatrul nostru se găseşte actorul care a fost primul, premiantul, capul acelei echipe de aur care-l are pe Cozorici, Silvia Popovici, mi se pare că şi Amza Pellea etc.” Pictorul evocat anterior, evocă la rîndu-i, nostalgic, Botoşaniul tinereţii (,,Aş vrea să rămîn cu imaginea Botoşanilor de altă dată, Botoşanii adolescenţei mele, aşa cum nu vrei să mai vezi o fiinţă dragă, pe care bătrîneţea, boala şi necazurile i-au ruinat frumuseţea.”), Eugen Ispir are încredere în forţa creatoare a acestui topos românesc nordic (,,…oraşul nostru nu este văduvit de forţa creatoare, care-ntr-o măsură mai mare sau mai mică -reprezintă o piatră la temelia patrimoniului nostru cultural.”), fapt pe care Teodoru Deodat îl susţine cu argumente statistice: ,,Am luat enciclopedia «Cugetarea» a lui Lucian Predescu, am răsfoit-o filă cu filă de la A la Z şi mi-am notat toţi oamenii de elită ce a dat Botoşanii şi ţinutul acesta. Am tras o învăţătură: Botoşanii au dat şi numeric şi valoric oameni cum nici un alt judeţ din ţară nu a dat. Nu avem oare dreptul să fim mîndri?”
Pluteşte peste epistolarul comentat şi un duh al spiritului moldovenesc individualizat prin exprimarea ritualizată, de model sadovenian, care o caracteriza şi pe Ileana Turuşancu şi care fascina pe unii dintre corespondenţi. Prietena şi colega de la ,,Carmen Sylva” care i se adresează cu şăgalnice formule adolescentine (Donicuţule scump, Donicuţul meu scump şi drag şi … cum nu mai este altul, Donicuţul meu Donic / Foarte drag şi foarte mic, Donicuţ al meu drag şi scump şi tare dorit, Donicuţ mititică, frumuşică şi foarte şerică), se arată vrăjită de acest farmec al dulcelui grai (,,Te rog să ştii pentru cît am mai avea de hălăduit pe planeta asta, că orice rînd de la matale este un balsam pentru dorul meu intens şi profund de molcomă, dulce limbă moldovenească.”) iar fratele acesteia, transportat într-un illo tempore regenerator: ,,Scrisoarea doua (parcă aş vorbi din Eminescu) a matale mi-a produs şi o deosebită plăcere prin şăgalnicul firii moldovencei şi stilul profesoarei de română, dar şi o nostalgică melancolie după peisagiile vechi botoşănene, pe care descrierea actualei stări a uliţei copilăriei, micii dar pitoreştii străzi Boian, mi le-a redeşteptat.” Prin astfel de irizări se realizează un discret portret în oglindă epistolară a celei care a iniţiat şi a întreţinut comunicarea în scris de la distanţă iar prin altele se creionează trăsături ale epocii de pînă în 1990, epocă sfîrşită cu un alt obsedant deceniu al umilinţei şi sărăciei. Iată în scrisorile prietenei din Braşov imaginea celebrelor cozi ale perioadei ceauşiste (,,O urăsc şi pentru aspectul ei fizic de «oameni» încolonaţi ca vitele şi pentru răutatea şi reacredinţa celor ce «se bagă» în faţă şi le merge şi pentru coama de multe ori nespălată a tinerei din faţa mea pe care şi-o scutură peste obrazul meu!”), durerea celor ce nu-şi puteau vizita rudele stabilite în străinătate (,,Acum în ultimile săptămîni, mie mi s-a ivit speranţa că poate … poate, voi ajunge să-mi văd copiliţa pe care n-am văzut-o de trei ani şi de care mi se frînge inima de dor dar.., care îmi dă şi bucuria că ea a scăpat de toate acestea şi nu trebuie să ducă traiul pe vătrai pe care-l ducem noi.”), efectele terifiantelor ierni cu locuinţele neîncălzite: ,,Marcel e tot bine, tot tînăr şi zglobiu la cei 87 de ani ai lui dar suferă tare mult de frigul impus celor din blocurile bucureştene. Iar se îmbracă, iar mai pune încă o pătură peste cealaltă de peste «oghial» şi tot îi e frig, lucru ce l-am simţit şi eu la Gigici. La spectacolele foarte bune, tot din această cauză nu poate merge lumea ,,Cu paltoanele pe spate şi tot le e frig!” Iată în scrisorile prietenului pomenit, referiri dureroase la ,,raţionalizarea” consumului alimentar (,,Noi suntem bine, deşi afară e rece, ceru-i albastru numai la zile mari, de plouat nu mai plouă deşi-i înnorat şi noi ne bucurăm că raţia de zahăr s-a mărit cu 300 de grame şi mai vedem şi carne o dată pe săptămînă…”) la lipsa de medicamente (,,…îţi urăm în primul rînd multă sănătate, fără medicamentele care nu se găsesc şi fără medici care nici ei nu mai cred în însănătoşirile pe care le promit…”) şi la efectele acesteia: ,,Afară e ceaţa (…) nu pot ieşi să mă plimb pe bulevardele cu aceleaşi blocuri, care nu-ţi încîntă de loc privirea, cu monotonia şi banalitatea lor (…) ducem o viaţă fără nici o bucurie sau o surpriză plăcută, în afara necroloagelor din România liberă, care ne mai anunţă pe cei ce pleacă spre alte lumi mai bune.” Iată, în sfîrşit, sinistra şi stupida ,,problemă” a telefonului: ,,Eu am crezut totdeauna că tu n-ai vrut, nu că n-ai putut să ai telefon. Oare din atîţia foşti elevi, colegi, nu te-a putut nimeni ajuta în această «problemă»?”
,,…mata nu ai ştiut să obţii prin sutele de elevi care
s-au luminat la admirabilele matale explicaţii şi poate au ajuns la telefoane, să-ţi instaleze şi matale un asemenea instrument foarte util.”
Prin conotaţiile informaţiilor de caracter general, epistolele înmănuncheate în volumele comentate alcătuiesc o cronică vie a veacului românesc amputat între mişcările sociale din 1907 şi lichidarea dictatorului în decembrie 1989; prin referirile extrem de numeroase la arealul botoşănean (personalităţi, publicaţii, instituţii), aceleaşi volume oferă cititorului/cercetătorului o bogată sursă de cunoaştere. Ambele au fost posibile prin truda temeinică şi disciplinată a celui pe care l-am numit un Hermes modest – ştiut fiind că modestia este forma elevată şi seniorială a orgoliului.