Corespondenţă cu filozoful Constantin Noica
Dr. Iuliu Buhociu (1925-1992) într-o ipostază inedită

Autor, Paul Ungureanu

Iuliu Buhociu s-a născut la 26 august 1925, în satul Crăeşti, comuna Bujor, judeţul Galaţi, fiind al zecelea copil din familia Maria şi Constantin Buhociu (8 băieţi şi 2 fete). La vârsta de 2 ani a rămas fără tată (mort la 20 iulie 1927, în aceeaşi zi cu regele Ferdinand, a fost primar în sat, foarte bun desenator, a avut 64 hectare de pământ). Un unchi, Ioan Buhociu, a fost muzician, cu studii în străinatate, a compus muzică de cameră, coruri, colinde, imnuri pentru coruri mixte. Fratele Octavian Buhociu, plecat în anii 1945-1946 în vestul Europei şi-a făcut studiile la Sorbona (Franţa) şi a fost profesor universitar de limba română la Facultatea Bohum-Dortmund, din Germania.

Iuliu Buhociu a absolvit liceul din Galaţi, la 18 ani, conducând revista şcolii. De pe atunci scria poezii şi proză. În anul 1951 a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi şi este repartizat la Miercurea-Ciuc, apoi in 1953 se mută la Spitalul de chirurgie din oraşul Braşov. La cerere, în 1957 primeşte transferul la Dorohoi, apoi la Botoşani, unde a fost chirurg până în aprilie 1992. Şi-a susţinut lucrarea de doctorat în medicină la Iaşi în 1974, ,,Tratamentul chirurgical al ulcerului gastric si duodenal”.
  

Munca era o plăcere pentru dr. Iuliu Buhociu, de la cea fizică, grădinărit, până la cea intelectuală, având diverse preocupări. Într-o epigramă adresată lui Nicolae Lupu care scrisese ,,Ce se cuvine” era de părere că:
       
           ,,Nu ştiu ce se cuvine
           Cine vrea să asculte
           Cuvinte mai puţine
           Şi idei mai multe”.
       

Într-un sonet scria:
       
           ,,Eu lupt când viaţa se destramă
           Sau când se ţine de un zeu
           Ce-i mai frumos decât o luptă
           Chiar când speranţa e pierdută”.
       
Era foarte harnic, a muncit enorm, era foarte migălos, notându-şi tot ce-l interesa din lecturile sale. Se odihnea citind, scriind, bătând la maşină, făcând grădinărit, tăind lemne; era glumeţ, spiritual, ironic. Circulau din gură-n gură, bancuri spuse de el, ajunse folclor popular.Modest, niciodată nu-l preocupa ţinuta vestimentară. A scris articole despre Mihai Eminescu: Numele lui Eminescu, La una din aniversările zilei de naştere a lui Mihai Eminescu, Asupra a două nestemate etimologice din poezia eminesciană, despre folclorul românesc: Despre posibilităţile fixării în timp a literaturii folclorului românesc sau articole istorice:
,,O legendă despre Ştefan cel Mare, monument al limbii ucrainene”.

A scris multe epigrame, amintiri din anii studenţiei şi ai începutului profesiunii de medic. A fost în relaţii de corespondenţă tot pe teme de literatură, artă, cultură cu profesorul Mircea Zaciu, profesorii Gheorghe Geana şi Gheorghe Vrabie.

A găsit căile şi timpul să se informeze şi să intre în posesia unui facsimil după albumul – casetă, donat de Mihai Eminescu cumnatei lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz (4 ianuarie 1879). A fost unul dintre cei care a contribuit la facsimilarea caietelor eminesciene (18 caiete din cele 34 fotografiate) – a purtat o bogată corespondenţă cu Constantin Noica din 1978 până în 1987, decembrie, când filozoful a murit (în total 40 de scrisori, deţinute de fiica sa, profesoara Octavia Buhociu). A publicat în Jurnalul cu Noica în legătura cu aventura acestei facsimilări.

La mai puţin de o săptămână de la moartea filozofului a apărut un text al lui Constantin Noica, intitulat La Ipoteşti în revista ,,România literară” nr. 50, din 10 decembrie 1987,din care spicuim: ,,La Ipoteşti se află în sfârşit facsimilitate şi sunt expuse Caietele lui Eminescu. După cum se ştie (dar nu se ştie îndeajuns!), din cele 44 de Caiete cărora li s-au adăugat câteva, îndoielnice sau mai puţin semnificative – 6 la număr nu sunt nici în clipa de faţă fotocopiate sau microfilmate, ele fiind în creion. Rămân 38 de Caiete, din care 15 microfilmate la mărimea Caietelor originale, ceea ce a reuşit să facă un Comitet de Cultură din Botoşani. Cititorul va reţine, poate, numele preşedintelui Gh. Jaucă,precum şi numele cuiva care a stăruit tot timpul să se întreprindă lucrarea, dr. Iuliu Buhociu, un oficiant privat, ca şi cel ce semnează rândurile de faţă (n.n. Constantin Noica).

După încheierea ediţiei Perpessicius, atât de necesară culturii noastre, Biblioteca Academiei Române ,sub îndemnul subdirectorului Academiei, el însuşi un mare istoric al culturii noastre vechi, anume G. Strempel, a declarat pare-se că va pune sub lacăt manuscrisele eminesciene, pentru generaţia viitoare. Am sfătui deopotrivă pe cei de la Botoşani, să pună sub lacăt – expunandu-le numai, şi oferindu-le la fata locului doar fotocopiile obţinute şi după care oricine cu hârtia Xerox la îndemână ar putea lua o copie lizibilă. Până la noi, mai încăpea o scuză, anume lipsa mijloacelor de a reda întocmai întregul, aşa cum cerea Iorga”.

Aflând la Paris, despre moartea lui Constantin Noica, filozoful Emil Cioran a spus: ,,A murit ultimul optimist”. Fie-le ţărâna uşoară, precum le-au fost faptele şi gândurile! Constantin Noica este înmormântat la Schitul Păltiniş, iar dr. Iuliu Buhociu la cimitirul Eternitatea din Botoşani.