Pe urmele lui Mihai Eminescu (XXI):
MIHAI EMINESCU LA BERLIN

Mihai Eminescu şi-a definitivat studiile universitare la Berlin, în perioada 1873-1874, la sugestia lui Titu Maiorescu, care-i promite sprijin financiar şi o catedră la Universitatea din Iaşi, în cazul în care îşi dădea doctoratul.
Perioada studiilor lui Mihai Eminescu la Berlin este mai puţin cunoscută, poate şi datorită faptului că poetul nu avea aici colegi din ţară pe care să-i fi cunoscut, spre deosebire de universitatea din Viena, unde studiau cei mai mulţi dintre foştii lui colegi şi prieteni.
Berlinul, oraş nou pentru Eminescu, lipsit de anturajul ce-l avea la Viena, îl face să se simtă destul de singur, lucru care-l va determina să se plângă, în scrisori, de indispoziţii şi suferinţe care-i perturbau programul de lucru şi studii.
Uneori, Eminescu regreta hotărârea de a veni în acest oraş aglomerat, lucru ce se observă într-o scrisoare către Titu Maiorescu: ,,Cum să fug din Berlin? În privinţa acestui scump oraş din Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană nu am făcut decât greşeli: în primul rând că am venit aici, în al doilea rând că nu am plecat deja de mult, iar punctul trei cifrez tot felul de «et caetera-uri» şi sunt multe, unele de nerostit”. (Scrisoare din 26 februarie 1874)

Instituţii sociale şi culturale din Berlin – litografie din 1901

La solicitarea lui Eminescu, la 14 iulie 1873, facultatea atestă printr-un certificat de studii, situaţia lui la învăţătură: ,,Nr.76. Noi, Rectorul şi Senatul Universităţii regale Friedrich Wilhelm din Berlin, atestăm prin acest certificat de absolvire că Domnul Mihai Eminescu, născut la Botoşani, în România, fiul proprietarului Eminescu, a fost pregătit pentru studiile academice la Gimnaziul din Botoşani şi a fost înmatriculat la noi la 18 Decembrie 1872 pe baza unui certificat de absolvire de la acest gimnaziu; a stat aici ca student de atunci şi până la sfârşitul semestrului de vară 1873 şi a studiat filozofia…”
Din acest document se vede că Mihai Eminescu s-a înscris la Universitatea din Berlin, la 18 decembrie 1872, pe baza unui certificat de absolvire a Gimnaziului din Botoşani. Este posibil ca, Gh. Eminovici, pe baza relaţiilor sale, să fi obţinut un astfel de certificat de la directorul gimnaziului din Botoşani care, în 1872, era profesorul Gh. Zotos şi gimnaziul se afla într-o perioadă mai tulbure (se punea problema să se desfiinţeze).
Eminescu solicită acest certificat de studii de la universitate pentru a-l convinge pe tatăl său să-i dea banii necesari şi pe cei de la ,,Junimea” să-l susţină şi ei financiar, pentru a putea continua studiile.
Mihai Eminescu a figurat în matricolele acestei universităţi între 18 decembrie 1872- 26 iulie 1873 şi 6 decembrie 1873- 22 ianuarie 1874.

Universitatea Imperială Humbold, înfiinţată în 1766, unde a studiat Eminescu – Ilustrată din 1929

În primul semestru 1872-73, Eminescu frecventează cursurile de Logică, Principiile filozofiei şi Concepţia istoriei la istoricii renumiţi a dr. Dühring; de Istorie generală a filozofiei a lui Zeller şi Istoria şi monumentele Egiptului a lui Lepssius.
În această perioadă, Eminescu locuieşte la căminul – pensiune ,,Breme-Hof”, pe strada Albrechtstrasse nr. 6, aproape de universitate, casă în care a locuit şi fratele său Şerban, în perioada cât a fost student la medicină.
În semestrul de vară al anului 1873, Eminescu participă la cursurile de Istorie modernă a prof. Droysen, Obiceiurile şi moravurile egiptenilor, a prof. Lepssius, Dezvoltarea şi critica filozofiei hegeliene a prof. Althaus şi la cursurile de Optimism şi pesimism filozofic şi politic, Logica şi principiile filozofiei şi Concepţia istoriei la istoricii vestiţi, toate trei a profesorului Dühring. Notiţe din aceste cursuri, frecventate de M. Eminescu, se păstrează în ,,Manuscrisele româneşti 2276 II, 2275”.
La fel ca şi la Viena, Eminescu citeşte foarte mult, împrumutând cărţi de la Biblioteca Universităţii şi de la Biblioteca Regală, frecventează diverse cercuri studenţeşti şi colindă împrejurimile oraşului.
El a încercat să strângă pe tinerii români, ce studiau la Berlin, într-o societate culturală numită ,,Familia”, dar din cauza unor neînţelegeri, acţiunea lui nu se finalizează. În Berlin erau puţini studenţi români, mulţi necunoscuţi lui Eminescu şi era mai dificil de a coagula o asociaţie culturală ca cea de la Viena.
În zilele libere, Mihai Eminescu călătoreşte cu trenul până la Potsdam, însoţit de frumoasa Milly, pentru a vizita castelul Sanssousi şi grădinile înconjurătoare:

,,Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se ştie,
Dară nu se ştie încă
C-am luat bilet de-a trie.

C-am plecat de dimineaţă
Cu un taler şi doi groşi…
Şi de gât cu blonda Milly,
C-ochi albaştri, buze roşi.
……………………………..
Şi-acum şuieră maşina,
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel mă invită,
Milly-mi râde. Ce-mi mai pasă!”

Se întâlneşte destul de rar cu fratele său Şerban, apreciat şi căutat medic, bolnav şi el de tuberculoză ca şi fratele său Iorgu, mereu încurcat în datorii, despre care scrie tatălui său: ,,Astfel el o duce destul de pasabil; are amici, cunoştinţe cu doctori germani şi societatea lui e foarte căutată. El e şi membru la o societate ştiinţifico-medicală. Ce sunt Românii, cari învaţă medicina aicea pe lângă el? Pot să zic că dispar… Eu gândesc că n-ar avea decât să se prezinte aici la Universitate, pentru ca să-l facă de trei ori Doctor, dacă nu este încă. Aici în Berlin poartă acest titlu fără ca cineva să i-l contesteze, scrie reţete, face chiar vizite, căci după legile prusiane-i este permis aceasta, se-nţelege că sub responsabilitatea sa personală”.
În 1882, la opt ani de la moartea lui Şerban, de tuberculoză, Robert Koch avea să descopere bacilul tuberculozei şi, câţiva ani mai târziu, să prepare vaccinul împotriva acestei boli.
Pentru a se putea întreţine, Mihai Eminescu se angajează translator şi secretar pe lângă Theodor Rosetti, primul agent diplomatic român în capitala Imperiului Prusac, numit în funcţie la 13 mai 1872. Pentru munca sa Eminescu primeşte 10 napoleoni pe lună, fiind apreciat de Rosetti:
,,N-am putut pleca la moment din Berlin pentru că Rosetti
mi-a făcut cu putinţă ca să rămân. El mi-a ridicat leafa la agenţie la 10 napoleoni pe lună, şi fiindcă eram singur aici, neavând pe nimeni la cancelarie, am crezut de datoria mea să rămân c-un om la a cărui opinie bună am ţinut şi ţin” (Scrisoare către tatăl său).
La 2 martie 1874, Theodor Rosetti este numit membru al Curţii de Casaţie, locul fiindu-i luat de Kreţulescu- ,,bătrâna mea excelenţă” – cum îl numea poetul, care i-a scăzut salariul, punându-l în mare încurcătură financiară.
Activitatea lui Eminescu la agenţia diplomatică română, îi dă prilejul să cunoască o serie de oameni de seamă români: doamna Ghica Roznovan, d-na Beldiman, I. Al. Samurcaş – secretarul oficial al agenţiei, fraţii Nicolae şi Mihai Mandrea.
Mihai Eminescu revine la studii după vacanţa de vară a anului 1873, urmând cursurile din decembrie 1873 până în iulie 1874. În această perioadă el audiază cursurile unor vestiţi profesori: Bonitz – cursul de ,,Principii de filozofie”; Nitsch – cursul de ,,Istoria romanilor”; Poggendorf- cursul de ,,Geografia fizică”; Nunk- cursul de ,,Fiziologia nervilor” şi Dernberg care ţinea cursurile ,,Instituţiile romane” şi ,,Istoria şi antichităţile dreptului roman”.
Observăm diversitatea obiectelor frecventate de poet la Universitatea din Berlin, ceea ce-i va fi de folos în pregătirea lucrării de doctorat, solicitată insistent de Maiorescu, pentru a putea ocupa o catedră de filozofie la Universitatea din Iaşi. Cursurile urmate de Eminescu şi cărţile împrumutate din biblioteci sunt mai ales din domeniul filozofiei şi istoriei, ceea ce ne face să credem că poetul se pregătea pentru un doctorat cu caracter istoric, filozofia servindu-i ca metodă de cercetare.
Pe 29 ianuarie 1874, Maiorescu scrie lui Eminescu o scrisoare, cerându-i să-l informeze despre stadiul examenelor, la care Eminescu răspunde: ,,Vă mulţămesc din inimă pentru eventualitatea ce mi-aţi pus-o în perspectivă a numirii umilei mele persoane în însemnatul post de profesor de filozofie, dar cred că, cu toate că o astfel de propunere
nu-mi poate fi decât măgulitoare şi potrivită întregii mele dispoziţii fireşti, după conştiinţa mea totuşi ea vine prea devreme…Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea şi cu legile ei de ordine, nu însă cu mine însumi”. Se vede că poetul nu ţinea prea mult la titlurile universitare, preferând să studieze ceea ce-i plăcea sau interesa.
Pentru a se putea pregăti pentru doctorat, Eminescu cere sprijin financiar lui Maiorescu, la care acesta îi scrie, la 7 aprilie 1874: ,,Aştept doctoratul Dumitale pe la mijlocul lui iulie” şi-l întreabă ce sumă de bani să-i trimită, ,,avans ce se va scade treptat din viitorul Dumitale salariu de profesor”.
Eminescu, prin scrisoarea din 7 mai 1874, solicită 300 de taleri, pentru trei luni de studii la Jena şi înapoierea în ţară. Pentru cei 100 de galbeni trimişi de Maiorescu lui Eminescu, prin ordonanţa nr.21 din 16 aprilie 1874, în calitate de Ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, va fi pus sub acuzare de către liberali şi pus să-i înapoieze, considerând că ,,Maiorescu a comis o adevărată risipă de banii Statului, dând cu împrumut banii publici şi cu termen nelimitat la favoriţi de ai sei”.

În această perioadă, Eminescu închiriază de la nişte bătrâni o cameră în suburbia liniştită a Charlottenburgului, pe strada Orangenstrasse nr.6, de unde circula până în oraş cu tramvaiul cu cai. Despre această perioadă din viaţa de student, Eminescu va consemna, mai târziu: ,,Când eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam ziua pe uliţi, stând numai pe ici, pe colo la câte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele câte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus”.

În primăvara anului 1874, Eminescu se apucă de traducerea cărţii lui Kant ,,Critica raţiunii pure”, în vederea susţinerii examenului de doctorat la Jena.
Referitor la studiile sale filozofice, Eminescu scrie lui Maiorescu: ,,Kant mi-a ajuns relativ târziu în mâini, Schopenhauer – de asemenea. E adevărat că îi am în mine, dar renaşterea intuitivă a ideilor lor în sinea mea, cu aroma specifică a firii mele, nu s-a încheiat încă. La Viena m-am aflat sub influenţa nefericită a filozofiei de tip herbartian, care chiar prin natura ei dispensează de studiul lui Kant. În acea prelucrate a noţiunilor, intelectul meu a fost şi el prelucrat ca o noţiune herbartiană, până la destrămare. Când însă după luni şi luni de sfâşieri şi răsuciri, Zimmermann a ajuns la concluzia că ar exista un suflet, dar că el ar fi un atom, am dat naibii, deznădăjduit, caietul de note şi nu m-am mai dus la cursuri”.
Agenţia diplomatică română îl trimite, însă, într-o misiune arheologică la Konigsberg, unde este găzduit la un coleg de universitate, pentru a cerceta în arhive documente despre Ţările Române. Neavând recomandările oficiale pentru a avea acces la documentele vechi despre Ţările Române, Eminescu renunţă, spunând: ,,E altceva pentru a face cercetări pentru sine însuşi, care greşite chiar fiind nu au nici un caracter oficial, şi altceva când, ca reprezentant (cel puţin a peu pres) al unui guvern, cercetezi cu toată responsabilitatea morală documente vechi, de a căror autenticitate şi analiză arhaică atârnă tranşarea unei chestiuni de politică militantă poate”.
Eminescu îşi dă seama că nu are pregătirea necesară pentru o astfel de cercetare şi renunţă, luând drumul spre ţară prin Cracovia şi Lemberg, unde încearcă să cerceteze arhivele de aici, găsind portretul unui armaş român ce ajunsese cancelar al Poloniei.
Dar, în loc să se întoarcă la Berlin pentru a-şi continua studiile, Eminescu se întoarce acasă, după ce la începutul verii scrie lui Miron Pompiliu din Iaşi să-i caute o slujbă: ,,Am decis să mă întorc în ţară peste câtăva vreme şi să m-arunc iarăşi în valurile vieţii practice. Mi-e indiferent cum- eu aşa nu pot fi fericit în lume; iar muncind nu-mi vor lipsi trebuinţele de toate zilele, precum îmi lipsesc adeseori azi….Caută-mi o ocupaţie la Iaşi- ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin”.
La mijlocul lunii august al anului 1874, Eminescu soseşte cu trenul la Iaşi, dornic să capete un loc de muncă,
să-şi poată câştiga singur existenţa, fără a mai apela la ajutorul părinţilor sau al altora.
În perioada studiilor la Berlin, Mihai Eminescu are o activitate poetică mai redusă, reuşind să publice, în ,,Convorbiri literare” nuvela Sărmanul Dionis şi poeziile Înger şi demon şi Floare albastră. O serie de poezii au fost concepute tot la Berlin, precum Împărat şi Proletar, cu influenţă de la Victor Hugo, poezia Glossa şi Cezara. Din manuscrisele poetului se observă că multe din poeziile sale îşi au începutul în anii cât a studiat la Berlin, ulterior poetul le-a retuşat şi le-a publicat.

Mihai Eminescu a încercat să se adapteze vieţii cotidiene din acest oraş în plină transformare, după ce s-a trezit ,,peste noapte” capitală imperială, prin proclamaţia din 18 ianuarie 1871 a lui Bismarck. Trupele imperiale intră în Berlin prin Brandenburger Tor în iunie 1871 şi au urmat o serie de serbări şi parade militare.
Mihai Eminescu este martorul unor demonstraţii bombastice de putere şi pretenţii cezarice, cu dominaţia ,,uniformei”, ostentaţia grandomană a paradelor oficiale şi cu realitatea străzilor în transformare, scriind versurile:
,,Privesc oraşul- furnicar-
Cu oameni mulţi şi muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolţi,
Cu câte un chip l-a stradei colţ.

Ostaşii vin în marş acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Şi tobe tare-n tact ei bat
Şi paşii sună apăsat…”

Berlinul trebuia adaptat noului său rol de capitală imperială, ceea ce a făcut să fie transformat într-un vast şantier. În anii 1871-1872, Berlinul se dezvoltă vertiginos, numărul locuitorilor se măreşte, astfel că, în perioada 1871-1905, el a crescut de la 80 de mii la peste două milioane de locuitori, iar ascensiunea economică a crescut, în scurt timp, ceea ce l-a făcut pe Mark Twain să-l numească al doilea Chicago.
Referindu-se la această perioadă şi rolul lui Bismarck în politica europeană, Eminescu scria în ,,Timpul” din 17 iunie 1882: ,,Graţie geniului politic cu care l-a înzestrat natura şi pe care înşişi adversarii săi cei mai înverşunaţi au fost siliţi să i-l recunoască, Germania, şi în special Prusia, a căpătat de la războiul din 1866 şi, mai cu seamă de la colosalul duel franco-german din 1870, o vază şi o preponderanţă necunoscute în istoria ei naţională. De atunci Berlinul a devenit centrul Europei. Soarta popoarelor nu s-a mai hotărât la Paris sau la Londra, ci pe malurile Spreei şi, ori de câte ori o chestiune importantă a fost pusă în joc, diplomaţia s-a adresat primului ministru al împăratului Wilhelm spre a o rezolva”.

În acest oraş zgomotos, aflat în plină transformare, Mihai Eminescu poate admira Poarta Brandenburg pe sub care trecuse şi Napoleon Bonaparte cu şase decenii în urmă, Columna Victoriei, faimoasa Siegessaule începută încă din 1865 şi terminată în 1873, Castelul Stadtschlob, Galeriile de Pictură (Alte Gemaldegalerie) şi Castelul Charlottenburg, unde se mergea cu tramvaiul cu cai, introdus încă din 1865.

Astăzi, puţine lucruri amintesc de trecerea lui Mihai Eminescu prin Berlin. Poeziile lui au fost traduse pentru prima dată de Regina Carmen Sylva şi Mite Kremnitz, iar în 1936 scriitorul Konrad Richter a primit premiul Academiei Germaniei pentru traducerea poeziilor lui Eminescu. În decursul timpului tot mai mulţi scriitori germani au tradus şi publicat opera lui Mihai Eminescu, cărţi ce se găsesc în bibliotecile din Germania.
La München, în parcul ,,Christoph von Gluck” este amplasat un bust Eminescu, operă a sculptorului român Alexandru Pană. Tot sculptorul Alexandru Pană a realizat, în anul 1989, şi o medalie din tombac, unifaţă, cu diametrul de 110 mm.
La Chişinău, în anul 1998, s-au bătut trei medalii din tombac: Eminescu la Berlin, Eminescu la Konigsberg şi Eminescu la Cracovia, medalii realizate de sculptorul român Maximilian Fetiţa.

BIBLIOGRAFIE:

1. Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1978.
2. Gellu Dorian şi Emil Iordache, Paşii poetului, Editura Timpul, Iaşi, 2000.
3. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?, Editura ART, Bucureşti, 2008.
4. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1977.