Primit pentru a fi publicat de la autor, Ionel Novac, 30 aug.2014.
Publicat de Ion Istrate, 01 sept. 2014

A zecea aniversare a morții lui Mihai Eminescu omagiată de ”Familia”

Împlinirea a zece ani de la trecerea în neființă a Poetului Național prilejuiește revistei ”Familia” și redactorului acesteia, Iosif Vulcan, tipărirea unui nou număr omagial, ”A decea aniversare a morții lui Eminescu”, apărut la 27 iunie/9 iulie 1899. Amintirea ”finului său literar” rămăsese încă vie în memoria lui Vulcan, astfel că acesta nu putea trece nepăsător de trista aniversare.

”La 15/27iunie an. c., împlinindu-se zece ani de la moartea genialului nostru poet Mihai Eminescu, venim să-i aducem prinosul stimei, dedicând, de astă dată, aproape toată revista noastră memoriei sale. Nu numai o datorie generală culturală-literară ne impune aceasta, ci totodată îndeplinim și un act de pietate anume din partea ”Familiei”, căci aici și-a făcut Eminescu apariția în literatura română și tot aici și-a publicat la încheierea carierei sale cele mai frumoase poezii lirice”, arăta Iosif Vulcan, chiar pe prima pagină, sub titlul ”O scrisoare inedită a lui Eminescu”, motivul care l-a determinat în editarea acestui număr omagial.

”Familia” nr. 26 din 27 iunie/9 iulie 1899

În continuarea articolului, directorul ”Familiei” rememorează întâlnirea sa cu Mihai Eminescu de la București (la 30 martie 1883, participând la serata Societăţii „Junimea”, ţinută la casa lui Titu Maiorescu, Vulcan îl întâlneşte pentru a treia oară pe Mihai Eminescu), când Poetul i-a înmânat cele șapte poezii citite cu această ocazie, spre a fi publicate în revista de la Oradea. Pentru aceste mărgăritare poetice, având în vedere și impasul financiar prin care trecea în acea perioadă Eminescu, Iosif Vulcan îi trimite un modest onorariu (un mandat de 100 de lei), la care Poetul îi răspunde printr-o scrisoare mai lungă. ”Din nenorocire coala a doua a scrisorii s-a pierdut și astfel nu putem reproduce decât partea primă”, precizează Iosif Vulcan, care prezintă apoi fragmentul de misivă rămas de la Eminescu.

În paginile următoare sunt reproduse trei dintre ultimele poezii publicate de Mihai Eminescu în ”Familia”: ”S-a dus amorul…” (nr. 17 din 24 aprilie/6 mai 1883), „Ce e amorul?” (nr. 29 din 17/29 iulie 1883) și „Pe lângă plopii fără soţ” (nr. 35 din 28 august/9 septembrie 1883). De asemenea, este retipărit articolul „Repertoriul nostru teatral” (apărut în nr. 3 din 18/30 ianuarie 1870), articol care fusese expediat de la Viena și în care acesta, ”deși numai în vârstă de douăzeci de ani, dovedește o cugetare matură, bogate cunoștințe de literatură contemporană și o deplină stăpânire a literaturii și artei dramatice românești”.

”Familia” nr. 26/1899, paginile 2-3

Între rândurile articolului, pagina a cincea este rezervată în totalitate reproducerii celei de-a doua fotografii a Poetului (realizată la București de fotograful ceh Franz Duschek, în perioada 1880-1883), aici încadrată de un chenar negru și având înscris numele (Mihail Eminescu) și, de această dată corect, anii de viață (1850-1889).

Pagina a șaptea reproduce prima parte din ”Lanțul de aur”, ”novela vedică” de Onkel Adam, tradusă de Poet, ”una din primele lucrări literare ale lui Eminescu”, așa cum informează redacția la subsolul paginii. ”A apărut la 1866, în ”Familia” (nrile 33-37), adică în același an în care s-a presintat tot acolo și cu primele sale poesii. Fiind de interes literar să adunăm tot ce a scris Eminescu, o reproducem ca astfel să fie la îndemâna tuturora”.

Următoarea pagină reia articolul-necrolog ”În Nirvana”, apărut pentru prima dată în ziarul junimist ”Constituționalul” (nr. 5 din 20 iunie/2 iulie 1889), semnat ”C.”. Sub semnătura anonimă se afla Ion Luca Caragiale, bunul său prieten și coleg de redacție la ”Timpul”, care a reușit să redea emoționante mărturii despre Poetul Nepereche, rămase ”până astăzi, cel mai strălucit articol scris în românește la moartea cuiva”. ”Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”, își încheia Caragiale cutremurătorul mesaj de adio.

În continuare este republicată poezia ”Amorul unei marmure”, una dintre poeziile eminesciene apărute în ”Familia” (nr. 33 din 19 septembrie/1 octombrie 1868) în prima perioadă a colaborării sale cu revista, când aceasta își avea redacția încă la Pesta.

Poezia
este continuată cu articolul ”Scrieți amintiri!”, nesemnat, dar identificat ca fiind întocmit de către însuși redactorul ”Familiei”, Iosif Vulcan. Nemulțumit de faptul că ”despre viața intimă a scriitorilor noștri, mai ales a poeților, nu se scrie aproape nimic” și știut fiind faptul că ”chiar micile detalii, în aparență oricât de neînsemnate își au importanța lor deosebită, pentru a putea pronunța o opinie exactă și întemeiată asupra artistului și operelor lui”, Vulcan cerea imperativ tuturor celor care l-au cunoscut să aștearnă numaidecât pe hârtie amintirile legate de genialul Poet.

”Sunt zeci de detalii a căror dezvelire o așteptăm. Eminescu a avut la Viena amic pe dl. Slavici. Oare dl. Slavici să nu aibă nimic de spus despre amicul său, lucruri ce ar fi de interes deosebit pentru literatură? La Cernăuți pe dl. T. V. Ștefanelli, care este în poziție de a dezveli un tezaur de amintiri. La București și la Iași, Eminescu a avut un șir de amici literari, între care pe congenialul Caragiale. Oare nici dl. Caragiale nu are cunoștință de detalii de interes public din viața celui mai nobil tovarăș ce l-a avut? Și a avut Eminescu ucenici o droaie și un mare număr de admiratori care îl cunoșteau personal. Oare dl. Vlahuță, distinsul urmaș al lui Eminescu, să nu aibă nicio amintire demnă de descoperit?”.

”Scrieți amintiri și dați-ne icoana completă și adevărată a lui Eminescu!”, își încheia articolul, pe un ton imperativ, Iosif Vulcan. Și poate, urmare și a acestui disperat, dar emoționant apel, a fost posibil ca în perioada următoare, pagini de o inestimabilă valoare literară și documentară să vadă lumina tiparului, îmbogățind și contribuind în mod decisiv la conturarea biografiei celui mai mare slujitor al slovelor românești.

Tot nesemnat, dar atribuit aceluiași Iosif Vulcan, este și următorul articol din ”Familia”, intitulat ”La cine sunt manuscrisele lui Eminescu?”, în care autorul preciza că ”Doamna L., … la care Eminescu stătuse în locuință înainte de a cădea pentru a doua oară bolnav… neștiind ea cui să se adreseze, fiindcă nu cunoștea rudele lui,… a ținut la sine încă vreo trei luni mica avere a poetului, până ce într-o zi au venit trei domni și dându-se drept prieteni ai răposatului, au cerut să li se predea cărțile și manuscrisele lui”.

Deoarece până la apariția revistei ”încă nimeni n-a spus unde se găsesc manuscrisele inedite ale lui Eminescu” și ”în public a transpirat numai atât, că un fruntaș liberal și bun cunoscător al lui Eminescu posedă vreo 15 poezii inedite ale poetului, pe care are de gând să le scoată la iveală mai târziu”, Vulcan se întreabă cine ar fi acei ”prieteni”, ”fericiți și egoiști posesori ai unor hârtii de valoare atât de mare pentru literatură” și care ar fi mobilul pentru care aceștia le păstrează doar pentru sine.

”Familia” nr. 26/1899, pag. 9

Articolul se încheie cu o somație-rugăminte adresată celor ”ce știu da, în privința aceasta, lămuririle necesare, să o facă fără nicio rezervă și considerație în persoane, căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturii și memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă îl amintim”. Dorință care îi va fi îndeplinită la 25 ianuarie 1902, când, printr-un gest de mare noblețe și responsabilitate civică, Titu Maiorescu a predat Academiei Române toate manuscrisele (45 de caiete) aflate în păstrarea sa.

Tăinuite ani la rând, încă din timpul vieţii şi al bolii poetului, până să ajungă în păstrarea lui Maiorescu, manuscrisele eminesciene au trecut mai întâi pe la Slavici, Simţion şi Chibici-Râvneanu. Titu Maiorescu, fiind convins de valoarea întregii creaţii a lui Eminescu, a adunat textele Poetului aflate la diverse persoane şi le-a păstrat în deplină siguranţă. Deşi mulţi i-au adus numeroase acuze de abuz şi de profit în urma valorificării creaţiei acestuia, alţii au apreciat gestul lui Maiorescu ca fiind un act de mare răspundere, care a dus la protejarea manuscriselor. În scrisoarea adresată Academiei, acesta nota: „De la Mihai Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diverse ocazii – multe manuscrise, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză”.

Pagina tradițională a revistei (”Salon”) include articolul lui S. Secula, ”Amintiri despre Eminescu”, în care autorul, profund impresionat de înfățișarea lui Mihai Eminescu, pe care  l-a văzut pentru întâia oară întins pe catafalc, în biserica Sf. Gheorghe-Nou (”fața ca de ceară, mustața neagră și barba neagră puțin crescută, sprăncenele negre, chipul desfigurat de moarte”), rememorează câteva aspecte din perioada în care Poetul locuise la București în casele Chirițescu (amintiri culese de la urmașii foștilor proprietari). Al doilea articol de pe pagină, ”Aniversarea morții lui Eminescu și presa română”, nesemnat, exprimă nemulțumirea redacției pentru faptul că ”a zecea aniversară a morții mult regretatului nostru poet Mihail Eminescu a deșteptat puțină interesare în presa bucureșteană”. Excepție au făcut publicațiile ”Floare Albastră” (”Dacă revista nu avea lăudabila idee d-a scoate un număr comemorativ, aniversarea ar fi trecut fără nici o expresiune a amintirii”), din care în  ”Familia” au fost reproduse ”doi articoli (”Scrieți amintiri” și ”La cine sunt manuscrisele lui Eminescu?”), scriși de un colaborator al nostru”, precum și ziarele ”Epoca” și ”Drapelul”, din care revista preia scurte pasaje.

”Familia” se încheie cu ”Scrisoarea din Seliște”, semnată D.A.M., în care este expimată adeziunea seliștenilor la demersurile ”Societății pentru fond de teatru român” și ale directorului acesteia, Iosif Vulcan, vizând ”atingerea țintei finale: înființarea unui Teatru român pentru Românii din Transilvania și Ungaria” și este prezentat stadiul pregătirilor pentru Adunarea Generală a Societății, care urma să aibă loc în zilele de 30 și 31 iulie curent.

Acest număr al ”Familiei” (26 din 27 iunie/9 iulie 1899) constituie unul dintre ultimele  omagii aduse Poetului Național de către bihoreanul Iosif Vulcan. O va mai face în 1904, cu ocazia jubileului de 40 de ani al ”Familiei”, când, trecând în revistă momentele mai importante din evoluția acesteia, Vulcan înserează  și relațiile sale cu Eminescu.  Pe care le încheie (re)amintind momentul sprijinirii financiare a Poetului: ”Trimițându-i un modest onorar, poetul mi-a răspuns că acesta a fost primul onorar ce a primit pentru lucrările sale și tocmai de la Oradea-Mare. Un titlu de fală acesta pentru ”Familia” și scrisoarea – durere numai fragment – a lui Eminescu este cea mai scumpă relique literară a mea din lunga carieră ce am parcurs”.

Bibliografie:

1. I. Crețu – Mihail Eminescu. Biografie documentară, Ed. Pentru Literatură, București, 1968
2. I. L. Caragiale – Opere. Proza literară, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000
3. L. Drîmba – Eminescu la „Familia”, Ed. Cogito, Oradea, 1994
4. *** Avatarii ale manuscriselor Eminescu, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009
5. Colecția electronică a revistei „Familia”.