Primit pentru publicare> 03 ian.2015.
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef la Rev. ,,Luceafărul”.
Publicat: 04 ian.2015.

DAN LUNGU PUNÂND LUMEA ÎNTR-UN OCHI DE COPIL

Dan Lungu a intrat în literatura mare cu un volum de poezii intitulat „Muchii” (1996). Pe atunci eram la „Actualitatea botoşaneană” şi aveam să scriu: „Să locuieşti, cum locuiesc eu, într-un sat rătăcit şi să mai ai şi pretenţia să-l citeşti pe Dan Lungu, acest poet cu sufletul ca un stadion: jumătate huiduie, jumătate aplaudă. Dan Lungu ne vorbeşte foarte serios dintr-un paralelipiped cu dimensiuni finite. Acesta poate fi o cameră, un bloc, o stradă, dar nu mai mult decât un oraş. Restul este interdicţie. „Muchiile” lui Dan Lungu nu sunt imaginare. Ele sunt o tristă realitate care îi barează calea spre orizont. E o tragedie, crede Dan Lungu, să-i iei poetului (dar numai lui?) ideea de orizont. Din această tragedie face poezie. (…) „Muchiile” lui Dan Lungu sunt idei cărora le-a găsit un loc într-o intersecţie pentru a fi salvate în ochiul lui Dumnezeu.

Tot atunci, din „Muchiile” poetului, reţineam câteva gânduri care, acum îmi dau seama, anunţau prozatorul de mai târziu: „Imitând cu cântecul meu scârţâitul istoriei”, „Răbdarea cercului de a fi pururi rotund”, „O furnică trece ca o tristeţe pe tocul uşii”, „Firul de păianjen al gravitaţiei pe care coboară lent ceaţa”, „Cântecul cocoşului pare sughiţul luminii”, „Încet, încet viermele roade imaginea mărului din oglindă”, „Mă vărs din zi în zi ca laptele dintr-o cană pentru a mă răci” sau „Cuvintele se opresc undeva cu o palmă deasupra inimii”. Apoi, Dan Lungu a închis poezia în gândurile lui şi Botoşaniul în inima sa şi a plecat la Iaşi să scrie proză şi să facă cercetare sociologică, lucruri pe care le face cu talent şi seriozitate. În 1999 apare „Chetă la flegmă”, o carte în care „strânge proze dintre cele mai diverse, unele scrise în cel mai direct limbaj argotic, altele incluzând meticuloase rânduri tradiţionale” (C. Rogozanu). Urmează „Proză cu amănuntul” (2003), o carte în care personajele sunt „oameni pe care-i poţi întâlni oricând, oamenii de lângă noi, copii adolescenţi, tineri, bătrâni, fiecare cu viaţa, aventurile, întâmplările, trăirile şi gândurile lui, fiecare cu lumea lui interioară, exterioară şi socială” ( Mihail Vakulovski). Constatând , după cum zice chiar Dan Lungu, că „Deşi Ceauşescu a murit, România mai există”, va scrie un roman, spune tot el, „despre România de azi” , intitulat „Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri şi mistere” (2004). În 2005 finalizează „Băieţi de gaşcă” în care , spune autorul într-un interviu cu George Onofrei, „multe dintre personaje au un corespondent în mentalitatea acelei lumi şi a acelui timp”, o lume şi un timp ale gimnaziului urmat de Dan Lungu „la o şcoală de cartier, destul de excentrică”.

Tema din „Raiul găinilor…” va fi reluată în „Sunt o babă comunistă!” (2007), roman despre care, într-un interviu cu Marius Chivu, îl recomandă ca o carte „despre nostalgiile paradoxale sau despre istoria complicată a unei abţineri la vot”.

O carte despre toleranţa în ziua de azi , „Cum să uiţi o femeie”, apare în 2009 şi în care Alex Ştefănescu descifrează o modalitate „de înţelegere a sufletului omenesc”.

Veritabilă carte a familiei, acţiunea din recentul roman, „Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu” ( Editura „Polirom”, Iaşi, 2014, 360 p.), porneşte de la ceea ce odată se numea familia tradiţională alcătuită din bunici, părinţi şi copii (nepoţi) şi a cărei membri se încurcau, cel mult, în tabieturi şi cutume. O astfel de familie trăia într-o comuniune generată de forţe interne de atracţie, bazate pe moravuri, norme, valori sau simboluri, care-i asigurau stabilitatea. Familia ce asigură arhitectura romanului lui Dan Lungu este una care, din cauza problemelor create de nesfârşita tranziţie românească, i se slăbesc puternic forţele de atracţie internă, la care contribuie şi o serie de forţe externe negative care, mult mai numeroase fiind, le domină pe cele pozitive, producându-se, astfel, pulverizarea ei.

Succint: în cel mai pur spirit românesc, acela dat de fenomenul contracţiei familiilor din cauza iernii sau a neajunsurilor, când toţi membrii se strâng într-o cameră ca să facă economie de lemne, sau într-o singură gospodărie ca să treacă peste problemele financiare ivite, la familia de pensionari Cosoi (Bunu şi Buna cu casă ţărnească) se mută, de la bloc, familia Vărzaru (mama, tata şi cele două fete), cu scopul de a închiria locuinţa rămasă liberă. Noul nucleu format din Bunu (fost doctor veterinar), Buna (fostă învăţătoare), tata ( Vali Vărzaru, inginer, acum şomer), mama (Letiţia Vărzaru, educatoare cu salariu foarte mic), fiica cea mare (Mălina) şi fiica cea mică (Rădiţa), nici în formatul acesta nu poate ieşi de sub incidenţa nefastă a problemelor provocate de situaţia actuală din România. Asemenea multor familii aflate în această conjunctură, mama hotărăşte să plece în Italia, să facă orice tip de activitate, iar cu banii câştigaţi să salveze situaţia familiei rămase în ţară. Plecarea mamei face ca familia să sufere un fenomen de atomizare. Astfel, Bunul şi Buna rămân cu problemele lor şi stăpâniţi de un mare grad de înţelegere faţă de fiica lor Letiţia, plecată în Italia, Rădiţa devine o însingurată trăind cu gândurile şi cu jocurile ei pe care le inventa, Letiţia continuă să fie o inadaptată şi victimă a ceea ce sociologii numesc aculturaţie, iar tata şi fiica cea mare (Mălina) care, plecând din casa familiei Cosoi, se mută înapoi la bloc, sfârşesc în acte de incest.

Construcţia romanului e concepută pe două paliere: primul, dat de personajele din România a căror nomogramă au ca figură centrală pe Rădiţa ,al doilea, personajele din Italia a căror nomogramă au în centru pe Letiţia. Legătura între personajele celor două toposuri se face prin telefonul mobil şi prin internet, alte contacte nefiind posibile din cauza stării materiale care nu permite deplasarea unora către celelalte.

Axată pe existenţial, cartea lui Dan Lungu mă duce cu gândul la scriitoarea franceză Helene Gremillon, autoarea romanului „Confidentul”, un mare succes al ultimilor ani nu numai datorită subiectului şi stilului, dar mai ales prin modul de abordare a bucătăriei scrierii unui roman. Dintr-un interviu cu Alina Diniţoiu (vezi „Observator cultural” nr. 493) a scriitoarei Helene Gremillon am putut deduce un algoritm al scrierii romanului actual, algoritm de care, cel puţin în cartea în discuţie, nici Dan Lungu nu se îndepărtează prea mult:: 1. „îmi imaginez o poveste”; 2. „dacă am început nu trebuie să mă opresc din drum”; 3. „nu modific povestea şi nu revin asupra detaliilor deja fixate”; 4. „urmăresc să am neapărat suspans”; 5. „să plasez totul într-un context istoric”; 6. „dacă se poate, să fie şi poveste de dragoste”; 7. „împart materia romanului după „ vocile” existente (ale autorului, ale personajelor etc.); 8. „sunt atentă la relaţia cu cititorii ( să nu-i plictisesc, să stârnesc o permanentă curiozitate, acţiunea să-i ţină captivi)”.

Densitatea secvenţelor dramatice ne obligă să suportăm un text vâscos în sensul bun al cuvântului. Cititorul „înoată” greu , viteza de înaintare în text e mică, , trecerea de la un topos la altul este rapidă, însă după finalizarea traseului starea de mulţumire este maximă.

De dorul celor plecaţi, personajele rămase în ţară se refugiază în lumi cu psihologii inedite: pentru Rădiţa cei plecaţi devin simple „voci”, Moş Miron se refugiază în lumea păianjenilor sau în blândeţea unui animal, tatăl Rădiţei (şi soţul Letiţiei) se reîntoarce în lumea blazată din Lablocuri, copiii a căror părinţi au plecat din ţară se simt simple obiecte despre care se râde, pentru fraţii mai mici surorile mai mari iau chipul, gesturile şi mirosul mamelor plecate, străinătatea capătă o definiţie specială („e o cutie mare prinsă cu scoci, care intră în România pe la vama Nădlac”) etc. Astfel de mutaţii sunt prezente şi în personajele din Italia Spre exemplu, Letiţia are din ce în ce mai mult credinţa că face parte dintr-o comunitate a celor treziţi dintr-o anestezie sau senzaţia acestor personaje că, în mai toate, se instalează starea şi reflexele de slugă.

Arta scriitorului constă şi în puterea de a crea pretexte, scriitura fiind plină de rezultatele acestora. Un astfel de pretext este cel al întâlnirilor dintre Letiţia şi Laura, prilej pentru autor să pună în gura lor descrieri ale unor întâmplări cu românii din Italia sau din ţară (aventuri, necazuri, comparaţii, intrigi, prăbuşiri produse de unele ruperi interioare, alunecari cauzate de intervenţii exterioare etc.).

Există un mod special al lui Dan Lungu de a pătrunde în gândurile personajelor, cititorul putând descoperi un prozator a cărui „invenţii” aduc ficţiunea cât mai aproape de credibil. O astfel de invenţie este umbrela doamnei învăţătoare („care stătea în colţul clasei indiferent de anotimp, fiindcă nu era împotriva ploii, ci a greşelilor de tabla înmulţirii, a literelor strâmbe şi a obrăzniciilor”), obiect care îi producea o stare de frică Rădiţei, contribuind în plus la starea psihologică şi aşa precară. Tot aici putem încadra şi denumirile precum Lablocuri, La spanioli („celor din vale le spuneau spanioli fiindcă părinţii lor erau plecaţi la muncă în Spania”), La italieni ( „italienii erau cei din deal”), apoi obscurul personaj Mamarea ( o femeie care „n.-a muncit niciodată, nici pe vremea lui Ştefan cel Mare, nici pe a lui Carol şi nici măcar pe a lui Ceauşescu, când munca era obligatorie pentru toţi” şi, în plus, „a primit pensie toată viaţa de la diavol”, fiindcă „ei nu-i aducea pensia poştaşul, ci un drăcuşor cu taşcă îi punea banii sub preş”), ori acadelele pline cu păianjeni ale lui Moş Miron, sau visul bătrânului Cosoi etc.

Puterea copiilor de-a inventa jocuri, atunci când se găsesc în situaţii speciale, este bine adaptată la adevăratul şi dificilul traseu urmat de Rădiţa. De aici şi concluzia mea că, de fapt, Dan Lungu, prin romanul său, prezintă lumea văzută prin ochi de copil. Textul abundă în jocuri create de acest copil traumatizat de lipsa mamei din proximitatea sa, unele din ele destul de periculoase : 1. „se ţinea cu udul cât mai mult posibil, până simţea vezica rotundă şi frumoasă, frigând, ca şi cum ar fi înghiţit un soare mic şi lichid, se întindea pe spate şi stătea nemişcată, ca să reziste mai mult…”; 2. „când simte că se apropie plictiseala, îşi imaginează ce fac în acel moment oamenii pe care îi cunoaşte, în special mama, tata şi Mălina, Buna şi Bunu, dar şi alte rude mai îndepărtate sau vecini de pe stradă”; 3. „trasul cu liftul” la fosta locunţă din Lablocuri; 4. „privitul cerului era cel mai periculos dintre jocurile ei secrete, dar îi era imposibil să se abţină de la el. Iar privitul cerului de pe bloc nu se compara cu nimic altceva, fiindcă nici din grădină, nici din copac şi nici măcar de pe magazia de lemne nu se vedea atât de curat, fără pic de margini”; 5. jocul cu păpuşile – „şi-a aliniat frumos toate păpuşile, apoi le-a învelit cu păturica. Una din acele păpuşi era mama ei, iar ea era mama mamei ei”; 6. propunerea către sine de a depăşi unele corpuri în mişcare cu gândul că reuşita ei îi va readuce mama acasă; 7. jocul de-a porunca – „îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni şi lumea să se mişte după şoaptele sale, putea să se joace aşa ore întregi, Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la aşa distanţă nu avea nici o putere”; 8. realizarea unor lucruri cu abateri de la normalitate, cum ar fi realizarea acelui om de zăpadă care stătea în cap; 9. jocul de-a Dumnezeu – un joc al credinţei şi al rugăminţilor de a ţi se îndeplini o dorinţă dominantă. Îl juca doar în casă, iar cu timpul acest joc s-a transformat într-o singură dorinţă: să vină mama acasă din Italia.

Toate aceste jocuri, alături de altele precum cele cu oglinda, cu strânsul banilor pentru a merge în Italia la mama sa etc., deveneau în mintea Rădiţei tot atâtea soluţii de rezolvare a obstacolelor în călătoria iniţiatică începută fără voia ei. Jocurile acestea nu vor mai avea nici un farmec pentru ea în momentul în care în viaţa ei au intervenit telefonul mobil şi internetul. Ele anulează motivul frâmântărilor ei -readucerea mamei lângă ea – ceea ce face să se estompeze şi spiritul creativ. De acum jocurile se vor inventa în compania şi având şi contribuţia altora.

Deşi finalul nu-mi place, deschiderea acestuia dând o multitudine de posibilităţi, probabil şi continuarea de către autor, într-un alt roman, a poveştii acestei familii, trebuie să remarc stilul specific lui Dan Lungur: tranşant, lucid, cerebral, dominat de spiritul analitic. Ceea ce este suficient pentru o carte despre familia în tranziţie.

Georgică Manole