Primit pentru publicare: 28 ian.2015.
Autor: Ion Istrate.
Publicat: 28 ian.2015.

Șfichiul zilei

Pentru Eminescu! I.D. MARIN clarifică problema disputei despre Lacul cu nuferi

În șfichiul de ieri am inserat, pentru analiză (și nedumerire), câteva comentarii din presa locală privind disputele și revindecările unora pe tema Lacului cu nuferi, un loc devenit un simbol pentru cultura națională, susținut suficient de zdravăn de versurile lui Eminescu: ,,Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă./ Şi eu trec de-a lung de maluri,/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să răsară/ […] / În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.”

Sunt aceste versuri un argument (fie și ficțiune artistică) că nuferii galbeni au ,,încărcat” Lacul dintotdeauna?
Am pus o întrebare, pentru că este cine să comenteze (eminescologii) și să dea răspuns unor pretenții  și păreri aberante (sigur din neștiință), pe care presa le-a semnalat și care, poate, ar fi trecut neobservate dacă nu ar fi venit și din partea unor demnitari locali  sau oameni de cultură.

Ce spune I.D.Marin în cartea La Ipotești, pentru Eminescu, Ed. Agata, Botoșani, 2005 (sublinierile ne aparțin): ,, […], unii vizitatori, ajunşi la Ipoteşti, au pus întrebări care au rămas fără răspuns, cu privire la codru, lac, luncă, izvor, „teiul sfânt” şi altele pe care le ştim imortalizate, în versurile poetului. Nici locurile acestea nu le-au fost arătate, ca măcar să afle pe unde a păşit poetul şi s-a inspirat./
(Codrul). In februarie 1937, […] N. Iorga […], aflase că pădurea Ipoteştilor nu mai este fiindcă fusese scoasă, cu tot cu rădăcini. […]”. Cunoscând din opera poetică marea dragoste a lui Eminescu pentru codru, Iorga a cerut (prefectului) ca pădurea defrişată să fie refăcută. „Faceţi dumbrava, dumbrava în care a trăit el, cu tot sufletul pe care şi l-a dăruit a codrului străbun. Să crească încet stejarul; teiul să îmbălsămeze primăvara şi păsările în amurguri să ridice imnul nemuritor, celui care acolo, peste o vană cenuşă va fi senin şi etern„./ Dar, în loc să se reîmpădurească fostul codru al Ipoteştilor, ca să fie din nou o întindere de codru, pe Cătămăreşti, Ipoteşti şi Cucorăni – așa cum fusese pe vremea lui Eminescu, prof. Petru Irimescu a înţeles că în fosta ogradă a lui Eminovici, chiar în faţa casei memoriale, să planteze vreo 55 de copaci, din diferite soiuri; frasini, brazi piperniciţi, plopi, cireşi sălbatici, stejari, castani, tei, salcâmi şi sălcii pletoase. Creşterea acestora împiedică toată vederea vizitatorilor, tocmai către creasta Haraminilor şi către Dealul Holmului, unde se află „Stînca Stearpă”. Nu se mai poate vedea nici Lunca și nici codrii cei mari ai Stânceştiior, către Agafton (pe unde poetul trecea foarte des, în drum spre mănăstire, la mătușele sale). Greşeala se cere neapărat corectată, pentru că, de fapt, trebuie reîmpădurite numai cele 134 de hectare, de pe fosta moşie a Ipoteştilor. […]./
Lunca cea cântată de poet, chiar din momentul primei sale întâlniri cu Casandra, se află în marginea de miazăzi a satului Ipoteşti, pe dreapta şoselei care coboară la Cătămăreşti. Este singurul loc la care locuitorii din Ipoteşti şi din Cătămăreşti îi zic In luncă. Pârâul, pornit de sub Dealul Holmului, unde se află izvorul – cântat şi acela de atâtea ori de poet -, iese în Luncă, prin Gârla pădurii. De aici încolo, el îşi ia numele de Pârâul Luncii şi porneşte agale, către şesul Cătămăreştilor. Pe vremea poetului, Lunca era loc de fânaţ, cu flori de câmp, mai ales albăstrele, iar Pârâul Luncii, de la Gârla pădurii până în şes, avea răchiţi pe maluri. Nu de mult, Lunca a fost desţelenită, dar de pe ea nu se poate lua o recoltă mai bunişoară, din cauza pământului humos. […] Pe malurile pârâului, se cer puse alte răchiţi, ca pe vremea lui Eminescu./
Observatorul. Intrând în pădure, prin colţul de către Gârla pădurii şi urcând pe un drum puţin şerpuit, după 1188 de metri, ajungem sus. La curmătură, unde creasta Haraminiior este turtită, ca o şa. Pe creasta din dreapta Curmăturii, se află un observator, din vârful căruia se poate vedea lacul, toată panorama Ipoteştiior, şi chiar mult mai departe. Bine ar fi dacă fiecare vizitator s-ar putea urca în acest observator, ca să vadă frumuseţea priveliştilor care l-au inspirat pe poet, da’ materialul lemnos din observator acum este putrezit şi nu mai îndrăzneşte nimeni să se urce în el. Trebuie neapărat un observator nou, făcut, tot pe locul acela, anume pentru vizitatori, cu trepte de ciment, până la temelia iui, cu stâlpi puternici, cu scări de stejar, bine prinse în scoabe, iar sus, în vârful său, cu parapet./ Coborând de pe Curmătură, apar două drumuri. Primul continuă urcuşul, pe lângă Creasta Haraminiior. către Hrişcani. Al doilea drum coboară prin codru, către miazăzi. Să mergem acum pe drumul al doilea. In cale ne apare, pe dreapta, Iazul Meicii, făcut pe Pârâul Murelor. Lăsăm pe stânga Balta Izvoarelor şi primele iesle, cu acoperiş, în care pădurarul Jean Hliban, după un obicei vechi pune fân, în timpul iernii, pentru căprioare. Continuăm drumul, pe la capul iazului Meicii, numai până unde drumul coteşte spre stânga. De aici mergem pe o cărare, făcută anume parcă pentru noi, pe lângă un canal, care leagă iazul Meicii de coada Lacului. De pe Curmătură, până în coada Lacului avem măsuraţi 826 metri. Pe vremea poetului, Lacul era „încărcat de nuferi”. Aproape de anii noştri, pe Lac s-a înmulţit stuful şi papura. S-a încercat o tăiere a stufului, dar cu această tăiere au fost distruşi toţi nuferii, iar stuful creşte şi mai sălbatic, mai ales pe la maluri. Ca să se taie stuful, pentru ultima dată şi apoi să se răsădească nuferii, se înţelege că ultima tăiere nu mai poate fi făcută de mântuială. Nu va fi cu supărare, dacă la coada lacului încă va mai creşte stuf, fiindcă el apare şi în versurile poetului. Dar când faţa Lacului va fi curată, pot fi aduse, la mal, şi câteva bărci, pentru ca vizitatorii de pe mal ori chiar de pe lac, să simtă frumuseţea versurilor din Lacul, Freamăt de codru, ori Crăiasa din poveşti./In iarna din 1973/74 a fost tăiat un parchet de pădure, din care pricină Iazul Meicii a rămas pustiu. Dacă tăierile vor continua în parchetele vecine, va rămâne pustiu şi Lacul, iar căprioarele vor părăsi aceste locuri. Ar trebui delimitată o rezervaţie, care să fie apărată, printr-o lege specială./La izvorul cântat de poet, unde „prispa ce de brazde” încă se află, când se va începe reîmpădurirea, trebuie căutat un tei rămuros, dar numai din specia cu cel mai puternic miros. Când acel tei se va maturiza, el va trebui să acopere, cu ramurile, atât izvorul, cât şi prispa de brazde, ca şi teiul cel bătrân, de pe vremea lui Eminescu./Mai propunem ca locurile pe care le găsim amintite în versurile poetului, să fie însemnate pe teren cu plăci de metal, bme prinse în pământ. Pe acele plăci, vopsite în ulei, să se scrie câteva versuri, pentru că poetul a fost inspirat, în locul respectiv. Asemenea plăci ar trebui puse: în Luncă (aproape de Gârla pădurii), La izvor, pe Stânca Stearpă, pe lângă iazul Meicii (unde sunt rugi de mure), la Lac, la Iazul de pe pârâul Loieşti, apoi unde a fost salcâmul cel pomenit în Sara pe deal şi poate că şi prin alte locuri. De exemplu, pe marginea drumului care coboară prin pădure, de la Curmătură către Luncă, să se aleagă un loc potrivit pentru o placă, cu următoarele versuri din Floare-albastră: Când prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară/ Mi-i ţinea de subsuoară” Te-oi ţinea de clupă gât./ Pe cărare-n bolţi de frunze/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse!/Alte două strofe din aceeaşi poezie ar fi foarte potrivite de pus la vedere, între rugii ele mure, de lângă iazul Meicii: Acolo-n ochi de pădure/ Lângă balta cea senină/ Şi sub trestia cea lină/ Vom şedea în foi de mure./ Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciunii, cu-a ta guriţă/ Eu pe-un fir de românită/ Voi cerca de mă iubeşti./ […]” (I.D.Marin)

Așadar, la bice și șfichiuri suficiente, onorat cititoriu?