ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU… ANA  BLANDIANA

Interviu realizat de Georgică MANOLE

,,Pentru scriitori, desprinderea de recent se realizează prin închiderea recentului în pagină”

 Georgică Manole: Sunteţi una dintre conştiinţele şi vocile cele mai autorizate ale democraţiei. Este România o ţară democratică?
 Ana Blandiana: Este o ţară încleştată într-o luptă acerbă între democraţie şi totalitarism. Dacă ştim sau ne închipuim că ştim ce înseamnă democraţia, totalitarismul practicat la noi este un amestec bizar (de fapt, tragic) de corupţie, intoleranţă, manipulare, ură şi facondă populistă, care otrăveşte corpul social şi-l ţine tot timpul sub spectrul infarctului.

 G.M.: Cineva, Dana Diaconu, spunea într-un eseu că „recursul la memorie este inevitabil pentru menţinerea legăturii vitale cu timpul istoric, mai mult sau mai puţin îndepărtat, care este nimicit de timpul ca proces ireversibil, dar în care se află rădăcinile identităţii individuale şi colective”. Alături de Romulus Rusan v-aţi dăruit  realizării unui edificiu al memoriei naţionale. A meritat investiţia?
 A.B.: A meritat, în măsura în care am redat tinerilor de azi şi de mâine, prin Memorialul Sighet, istoria instituţiilor şi mentalităţilor unei jumătăţi de secol. O istorie „care nu se învaţă la şcoală”, dar ale cărei reziduuri le trăim încă. Singurul regret este că acest uriaş efort a însemnat pentru noi, ca scriitori, 18 ani de sacrificii profesionale, căci literatură am reuşit să mai scriem doar în răstimpurile, rare, când ne dădea liber istoria.

G.M.: Mai sunteţi de acord cu mai vechea opinie a lui Alexandru Matei, cum că Ana Blandiana „…ignoră cu superbie ce se scrie astăzi, ce se citeşte astăzi şi cum se trăieşte astăzi”?
A.B.: Nu cunosc această frază . Dacă se referă, însă, la comentariile de pe bloguri, e adevărat, nu am timp să le citesc şi să mă scufund în mlaştinile lor de orgolii şi uri, lipsite adesea de minimul curaj de a-şi spune numele. Citesc în schimb cărţi, multe dintre ele ale tinerilor şi multe dintre ele bune. Şi ştiu ce se întâmplă nu numai în literatură, ci şi în societate, şi nu numai în România, ci şi în lume. Dar, spre deosebire de mulţi dintre cei ce emit asemenea judecăţi, mă interesează, şi ştiu, nu numai ce se întâmplă azi, ci şi ceea ce s-a întâmplat ieri.

G.M.: „Iarna crengile scriu / Poezii japoneze / Cu penel / fumuriu / Pe mătasea zăpezii” este un model, din cele foarte multe, care, alese din poezia Anei Blandiana, ar putea contribui la alcătuirea unui „Manual de iubire a iernii”. Făceţi-ne să iubim primăvara, anotimpul în care v-aţi născut (25 martie 1942).
 A.B.: În volumul meu de proză fantastică „Cele patru anotimpuri” una dintre cele patru povestiri este închinată primăverii. Dacă veţi răsfoi volumul „Ochiul de greier” veţi găsi un şir de poeme dedicate primăverii şi verii, iar una dintre cărţile mele cele mai cunoscute se intitulează „Octombrie, noiembrie, decembrie”.

 G.M.: Aveţi o „reţetă” care să ne ajute să ne vindecăm de „recent”?
 A.B.: Pentru scriitori, desprinderea de recent se realizează prin închiderea recentului în pagină. O terapie din care se naşte uneori chiar literatura.

 G.M.: „Din oglindă mă privea un trup firav / Cu claviatura coastelor distinctă”… Chiar aş vrea să vorbiţi despre copilăria Otiliei Valeria Coman, Ana Blandiana de mai târziu.
 A.B.: Şi despre copilăria mea am scris destul. O povestire se numeşte chiar, cu gândul la Creangă, „Amintiri din copilărie”, alta „Proiecte de trecut”. De altfel, nu spun un lucru nou, orice scriitor îşi are rădăcinile în copilărie. Îmi cer scuze că fac mereu apel la propria mea bibliografie, dar întrebările dumneavoastră mă obligă.

 G.M.: În 1997, la Botoşani, vi s-a acordat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Îi ştiţi pe toţi cei care l-au obţinut de-a lungul timpului. Propuneţi  un nume  căruia să i se acorde acest Premiu în anii următori.
 A.B.: Vă dau două nume de poeţi, care însă vi se pot părea incompatibili: Ion Pop (care face parte din juriu) şi Gellu Dorian (care este sufletul acestei venerabile sărbători, pe cale de a deveni o tradiţie naţională). Nu cred că, ei doi, merită să fie eludaţi şi pedepsiţi astfel, tocmai pentru altruismul lor. Ar fi nedrept.

G.M.: Varujan Vosganian ne-a dat „Cartea şoaptelor”, Irina Petraş ne va da „Cartea viselor”, să aşteptăm de la Ana Blandiana „Cartea somnului”?
A.B.: Am scris un întreg volum „Somnul din somn”. De ce m-aş repeta?

 G.M.: Cititorii revistei „Luceafărul” aşteaptă de la poeta Ana Blandiana un poem dedicat oraşului Botoşani.
 A.B.: Oraşul Botoşani este leagănul lui Eminescu. Ce poet român ar îndrăzni să-i încalce teritoriul?