Primit pentru publicare: 24 mai 2015
Autor: Georgică MANOLE
Publicat: 24 mai 2015

APODICTICUL ARTIST VICTOR FOCA

O carte precum cea concepută de Victor Foca şi Eugenia Boteanu („Tandem”, Editura „PIM”, Iaşi, 2014) nu cred că e bine a o începe prin a citi poeziile. Mai întâi trebuie să priveşti atent grafica ieşită din „peniţa” lui Victor Foca, instrument pus să danseze precum o balerină obligată să-şi poarte corpul prin închipuite cercuri, elipse şi spirale peste care ideile lasă urmele lor adânci, multe închizându-se într-o mandală.. Grafica lui Victor Foca din ciclul de lucrări „Slavă ţie”, din care o parte se regăseşte în cartea amintită, alcătuind un covor ideatic aproape perfect cu poezia, se supune teoriei lui Salvator Dali cu privire la arhitectura meditaţiei.

Dellia Dună, într-un eseu ( „Convorbiri literare”, noiembrie, 2000) consideră că Dali distinge două mari tipuri de „structuri-suport” ce dau determinare meditaţiei: a) „obiectele cu o structură privilegiată, ordonată” ( mandala, cercul, formula cuadraturii cercului, seria dihotomică a unei puneri infinite în abis, cu actualizarea ei prin figura cercului de consilieri din jurul maharajahului”); b) „structurile aleatorii (numite mai târziu de Roger Caillois „imagini conjecturale”, amorfe, cu o definiţie labilă ori ipotetică, în care imaginea este permutabilă, precum desenul incert de pe Agata lui Pirus, imaginile minerale ori cele reflectate în apă”).

Grafica din această carte nu este pusă de Victor Foca sub cheie. Singurul cifru este cel al expresiei sufletului său. Dar cine cunoaşte bine sufletul unui om? Doar apropiaţii. Privesc azi fiecare imagine şi nu pot decât să dau o interpretare în conformitate cu starea mea sufletească: orizontul desparte ACOLO de DINCOLO printr-un raport de asemănare („Precum în cer aşa şi pe pământ”), germenii Genezei stau în zvâcnetul din capătul dinspre infinit al spiralei timpului („Sămânţa vieţii”), interferenţe energetice ţin ritmul pulsatoriu al inimii („Bucuria sufletului”), ochiul de lumină cu infinite sensuri în pântecul său ca semnal de comunicare („La început a fost cuvântul”), formele concentrice ale ochiului ce-şi direcţionează o singură rază a privirii („Tu eşti eterna bucurie”), o cruce care forţează spirala să revină la forma perfectă avută („Spovedania”), gestul clepsidrei de a fracţiona clipa („Rezonanţă divină”), raza de speranţă ce străpunge timpul („O clipă din timpul fără timp”), aceeaşi rază trimisă să transforme spirala în inimi („Eşti şoapta de iubire”) sau gândul bun, ca un filigran, luminând întunericul („Lumină din lumină”).

Dacă voi privi aceeaşi grafică mâine, mai văd spirala şi chinul gândurilor de a o deforma? Mă mai atrag perfecţiunea cercurilor şi simetriile? Mai am eu puterea să văd raza de lumină ce mi-ar asigura armonia interioară la fel cum am văzut-o ieri? Iată un motiv ca toate creaţiile lui Victor Foca să fie la permanentă vedere.

Priviţi mandalele lui Victor Foca. Fiecare are o „despicătură” de lumină care permite, aidoma craterului unui vulcan, să ţâşnească precum o lavă poezia, una dedicată privirii în urmă şi începuturilor unei defuncte iubiri: „Uitată-n adâncul uitării, / tăcerea mincinoasă, / deşteptată de Dumnezeul / sinelui judecător, / se vede acuzată / şi-aleargă în amintiri îngheţate, / unde cuvintele-s foc / ce condamnă la moarte. / Atunci trădarea, / trezită de aducerile aminte, / te-arată dezbrăcată / de orice credinţă, / amestecată cu zaţul / puterii, plăcerii, / când făceau să roşească-n / ruşine şi crinii, / pe mormântul defunctei / decentei iubiri inocente”.

Versurile îşi fac loc cu greu prin încrengătura ordonată de cercuri, linii, parabole ce sugerează clepsidra şi spirale supuse perfecţiunii şirului lui Fibonacci, ivindu-se în fluxuri de cuvinte ce exprimă evidente trăiri: iertarea, trădarea, frica, furia, timpul , răbdarea etc: „veninul aşteaptă-n clepsidra uitării, / chemarea răzbunării se-ntinde, / cuprinde-ncolăcind trupul răbdării. / Sfarmă şi-nghite / lacrima speranţei, / se uită, vede şi crede / că-i singur, / în centrul / puterilor lumii celeste. / Trupul din urmă / şi-l macină, / înghiţindu-se în sine / şi creşte-n mărime continuu, aşteptând să renască, / atunci când totul devine nimic / la limanul răbdării, / la hotarul trădării”.

Poezia lui Victor Foca este strigătul de eliberare a sinelui care n-a mai avut răbdare să rămână la stadiul de simbol într-o grafică sau pictură. Admir la Victor Foca, ca să dau un exemplu, eleganţa cu care se plimbă pe „ uliţa timpului”: „Timpul privirea îşi ascultă, / să-şi amintească / scrutând din zare-n zare, / miracolul iubirilor / de la-nceputuri, / ce zămislesc / continuu acel / la fel fior sublim / şi trecător de neînţeles / ce-n clipa când se naşte, / încet, încet el moare, e timpul, / e timpul iubirilor de la-nceputuri” sau „Pe uliţa vremii / copilăria-ţi zâmbeşte, / priveşte cu nerăbdare, / teamă şi speranţă / la timpul ce creşte / şi alunecă-n tine, / uitând că a fost / sau că este”.

Poetul, care a început să convieţuiască în armonie cu graficianul, pictorul sau sculptorul, tratează planul ocupat de cuvinte în vers la fel cum tratează planul figurativ în care să se audă şoapta transformată-n ţipăt ca rezultat al intersecţiei liniilor curbe: „Adormită-n starea ei / stă şoapta necredinţei, / la geamu-nchis / din sufletul trădat, / ea simte, aude, vede afară, / tristeţea mută / din gândul neputinţei”. Poezia este o intenţie de a sfărâma lacătul cutiilor (mandalelor?) care au ţinut ascunse intimităţile poetului, pentru a-şi lua zborul. Regretelor, judecăţilor, ideilor, sentimentelor vinovăţiei, stărilor de a-şi economisi energia psihică le cresc aripi, unele au devenit chiar îngeri şi, prin poezie, şi-au obţinut dreptul la libertate. Un vocabular venit dinspre psihologie se înfige în carnea poeziei dând un tipar stilistic specific acestui artist.

Cititorul se întreabă din când în când: de ce ar dori Victor Foca să scrie poezie? Poate fi un impus exerciţiu de autocunoaştere, poate fi o formă de a-şi îmbunătăţi comunicarea sau, mai degrabă, o eliberare de un sentiment al unor trecute vinovăţii. Eu cred că mai mult o face din dorinţa de a da creaţiei sale plastice un aspect de cugetare universal valabilă, ceea ce-mi întăreşte concluzia că este un apodictic: apodicticul artist Victor Foca.