Primit pentru publicare: 15 mai 2011
Autor: Acad. Alexandru ZUB
Publicat: 15 mai 2011
Revizuit și republicat: 12 apr. 2017

SPIRU HARET (1851 – 1912)

II. IDEI HARETIENE
DESPRE EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ12

Poate că nicicând, într-o posteritate cvasi centenară, opera lui Spiru Haret nu a fost mai demnă de atenţia celor care se preocupă de educaţie şi prin aceasta de viitorul nostru ca fenomen etnocultural. Reforma înfăptuită pe acest tărâm şi reflecţiile emise cu privire la rostul şcolii, statutul corpului didactic, misiunea pedagogului în lumea modernă etc., de-a lungul unei existenţe abia sexagenare, comportă un interes mereu actual, dat fiind că – afară de mici intervale mai nervoase – a fost mereu în suferinţă.

Născut în 1851, stins din viaţă în 1912, Spiru Haret a studiat ştiinţele pozitive, distingându-se ca matematician şi astronom, însă destinul său a fost să împletească activitatea de pedagog cu aceea de administrator (inclusiv ca ministru de resort) al şcolii româneşti, din ultimii ani ai secolului XIX până la prematura sa moarte. În ambele ipostaze, el a lăsat urme semnificative şi durabile, dat fiind că şi-a formulat cu pregnanţă ideile, în timp ce căuta să le aplice riguros în viaţa şcolii. Colaboratorii săi (Gh. Adamescu ş.a.) i-au sistematizat opera într-un corpus impunător, repus nu de mult în circuit ca ediţie anastatică¹. Găsim acolo, ca şi în unele restituţii ocazionale de mică amplitudine, idei ce ar merita să fie aduse în atenţia cititorului de azi, mai ales că şcoala noastră trece din nou printr-o acută criză.

Îndemnul la ataşament patriotic, alimentat de tradiţie, cultură, istorie, se cuvine readus cel dintâi în atenţie, ca fiind o bună sursă de opţiuni civice şi profesionale. „Binele public” e sintagma ce revine în textele sale, fie acestea de caracter academic sau administrativ, dacă ultimul epitet nu e abuziv când e vorba de ministrul Haret.

Legarea învăţământului de dimensiunea practică a corpului social e încă o idee la care „omul şcolii” a revenit mereu, convins că lumea românească, abia intrată în circuitul modern, avea nevoie de oameni bine pregătiţi, de la nivelul primar până la cel academic, pentru a se obţine rezultate optime în orice domeniu. „Învăţământul unei ţări, scria Haret, este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”². O şcoală democratică, aşadar, ca în zona apuseană a continentului, de unde elitele noastre se inspirau, adoptând idei, modele, instituţii capabile să reducă decalajul de civilizaţie moştenit. Nu era vorba de „şcoală” ca valoare în sine, ci de un „instrument de acţiune socială”, după expresia reformatorului, care insista ca mintea şi inima să fie deopotrivă folosite în această acţiune. În plus, educaţia fizică era chemată să armonizeze procesul, după vechiul adagiu, mens sana in corpore sano, inclus în pedagogia modernă.

În acelaşi spirit, dincolo de orice retorică, se cuvenea ca şcoala să cultive „o atmosferă de moralităţi”, în orice clipă, la orice materie,     dându-se mereu exemple de virtuţi, recomandându-se opere de valoare, cele menite a stimula „entuziasmul pentru bine şi aversiunea pentru rău”³. De aceea, pe lângă ideile în sine, era nevoie de conduite demne de imitat.

Istoria deţinea, în acest cadru, un loc aparte, scos nu o dată în evidenţă de Haret. El aştepta ca dascălii să-i facă pe elevi a preţui optim „evenimentele mari ale istoriei noastre”, fără teamă, fără complexe, căci eroismul e o virtute lăudabilă oricând⁴. „Studiul istoriei, conchidea Haret, trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa naţională, de a-i face să înţeleagă rostul chemării în lume a poporului din care fac parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de ţară şi dorinţa de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să le arate suferinţele trecute ale poporului român, venite toate din neunirea dinăuntru sau din vrăjmăşia celor din afară; ea trebuie să-i facă să înţeleagă deosebirea dintre azi şi ieri, virtutea şi înţelepciunea naţiunii care a ştiut să se înalţe acolo unde este numai prin înţelepciunea şi vitejia ei şi a conducătorilor ei. Astfel privit, studiul istoriei nu mai este un exerciţiu obositor şi inutil, ci devine unul din cele mai puternice mijloace educative”⁵. O asemenea atitudine faţă de trecutul naţional nu era nouă, căci fusese practicată, între alţii, de Asachi, Kogălniceanu, Eminescu.

Este o conduită ce presupunea spirit democratic, clarviziune socială, estimare corectă a realităţilor din jur, susceptibile de o definire tot mai precisă, inclusiv cu uneltele matematicii, dacă ne gândim la temerara lui sinteză Mécanique sociale. Un program coerent de activităţi extraşcolare, inclusiv de „extensiune universitară”, trebuia să diminueze, pe cât posibil, „grosimea păturii de întuneric” existentă la cei de jos⁶.

Erau idei cu ecou pozitiv într-o epocă de mari proiecte şi benefice primeniri, asumate de o elită sensibilă la interesul public. Se urmărea o solidaritate mai amplă, nutrită instituţional, acea „nouă epocă de cultură” preconizată de N. Iorga şi comilitonii săi. Între aceştia, V. Pârvan a avut curajul de a sistematiza temele „culturii sociale contemporane”, destul de coerent şi persuasiv pentru a-şi menţine şi azi actualitatea.

Şcoala haretiană începea să-şi arate roadele. Aşezarea ei pe baze raţionale şi realiste totodată s-a dovedit benefică şi în acord cu tendinţele pedagogiei în ansamblu. Impulsul produs, mai cu seamă în lumea satului, de unde societatea românească îşi selecta în esenţă energiile creatoare, trebuie consemnat ca fiind esenţial.

Un nou tip de educaţie se cerea pus în operă, iar la realizarea acestei idei şi-au dat obolul specialişti din diverse domenii, dintre care se cuvin amintiţi aici V. Pârvan, T. Bratu, D. Gusti, O. Ghibu, primul citat fiind şi autorul unui proiect de organizare a Universităţii Dacia Superioară, cu sediul la Cluj, rămas mult timp în miezul unor preocupări de reformă.

Ideile lui Haret, extinse la scară naţională, permiteau efecte de lungă durată, născute din acţiunile concertate ale corpului didactic. Dascălii de şcoală, în opinia sa, trebuiau să fie „propagatori de dragoste între oameni”, apostoli moderni ai societăţii. O propensiune etică se impunea, în orice clipă, la orice nivel, sub orice formă, pentru a asigura sistemului educativ coerenţa indispensabilă.

Morala nu se învaţă din percepte lesne de memorat, ci trebuie să se degaje din fiecare muncă, la toate materiile şi sub orice aspect al vieţii şcolare, ca un aer ce se respiră, clipă de clipă, cointeresând mintea şi inima deopotrivă, impregnând orice aspect al muncii educatorului. „Entuziasmul pentru bine şi aversiunea pentru rău” trebuia să fie rezultatul ultim al întregii activităţi. Vorbele zboară, exemplele rămân şi pot stimula conduite similare.

În fond, sublinia Haret într-o circulară didactică, „cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să tindă”⁷.

Ca să ajungă la un asemenea rezultat, educatorul are la îndemână manuale, antologii, lucrări „clasice”, dar şi conferinţe, serbări patriotice, pelerinaje la locuri cu pondere simbolică, fie şi îngroşând puţin (ca în cuvântul rostit de Kogălniceanu la 1843) dimensiunea eroică a trecutului naţional.

La o nouă turnantă a istoriei, una încă mai febrilă şi mai dramatică, ideile profesate de Spiru Haret, în materie de valori, cultură, instituţii educative, ne pot reconforta.

Note:

1. Operele lui Spiru C. Haret, I-XI, Iaşi, Moldova, 2010 (infra: Operele).
2. Spiru Haret, Raport asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Bucureşti, 1903, p. 5.
3. Idem, Raport general asupra învăţământului secundar…, Bucureşti, 1884,     p. 109-110.
4. Idem, Circulara din 22 aprilie 1897, apud Operele, I, p. 235.
5. Idem, Circulara din 1902, apud Operele, II, p. 166.
6. Idem, Activitatea extraşcolară a învăţăturilor, Bucureşti, 1908, p. 30.
7. Idem, Circulara din 22 aprilie 1897, apud Operele, I, p. 235.