Primit pentru publicare:28 iul.2015
Autor: prof.Virginia BOGDAN
Publicat: 29 iul.2015

Zăpezile… uneori, SETE – Gheorghe A. Stroia, Armonii culturale, Adjud, 2015

Gîndul mă poartă spre Caligramele lui Apollinaire. Forma, cel puţin imaginară, închipuie, fără tăgadă, o Lebădă. Semn. Cygne*. Dar şi Ouroboros.

Ca originalitate, este absolută. În lirica română. Un fel de „joc secund” alcătuit din micropoeme care, de fapt, sunt un singur poem. Fiecare titlu continuînd(u-se) ca vers, cu versul următorului (micro)poem, fiecare titlu aflînd(u-şi) ecoul în ultimul vers al fiecărui (micro)poem. Excepţie fac doar trei dintre ele: „roşul îmbracă…”, „albastrul cîntă…”, „verdele saltă..”.(pp.46-48) cu versurile finale care se repetă: „între azi şi mîine/ către nicăieri…”. Ecouri… Dacă în simbolismul francez literele erau asociate cu culori, aici, culorile sunt asociate cu acţiuni.

Simbolismul acestei cărţi este multiplu. Autenticitatea poetică este amprenta auctorială. Un poet care scrie ca şi cum ar respira. Mereu şi mereu vie, iscoditoare, trează, înclinată spre generozitate, conştiinţa autorului produce o RĂSCRUCE. Răscrucea Vieţii. Ruptura de vechi, de pustiu şi (re-) alegerea Vieţii. Ca trăire întru devenire. Şi devenirea întru desăvârșire.

EU NU SUNT AŞA! Este poemul care se constituie ca linie de demarcaţie. Oglinda care face ca lumea să-şi recapete aparenţa de normalitate. Strălucirea. Frumuseţea.

„Couper/ lier: c’est bien le travail lyrique par ecellence. Mise en coupe de la langue dans le vers, et muliplication des rapports qui lient les mots les une aux autres. Celui qui écrit, comme celui qui parle, produit une articulation singulière: il se joint et se disjoint, il est dedans-dehors, séparé et avec, détaché et rattaché. Que fait le poème, sinon mettre noir sur blanc ce qu’accomplit la voix et qui n’est autre que l’accession au statut de sujet dans le monde”( p. 80, La musique inconnue, Jean- Michel Maulpoix, Éditions Corti, 2013).//

 „ A tăia/ a lega: aceasta este lucrarea lirică prin excelenţă. Croiala limbii în vers, şi multiplicarea raporturilor care leagă cuvintele unele de altele. Acela care scrie, ca şi acela care vorbeşte, produce o articulare deosebită: el se alătură şi se desparte, el este înlăuntru, înafară, separat şi cu, detaşat şi alăturat. Ce face poemul dacă nu să pună negru pe alb ceea ce desăvîrşeşte vocea, şi care nu este altceva decît statutul de subiect în lume”[ t.n. ].

Nu ar fi greşit să ne amintim despre virtuţile poeziei pure. După cum remarcă José Havet, Louis Daubier, Azimuts, 2013, p.131:

 ”La notion de poésie pure apparaît au milieu du 19^ème siècle et est essentiellement associée aux noms d’Edgard Allan Poe et Charles Baudelaire auxquels viendront s’ajouter, en France surtout, ceux de Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine et finalement Paul Valéry. (…)”.//

 „Noţiunea de poezie pură apare la mijlocul secolului 19 şi este esenţialmente asociată cu numele lui Edgard Allan Poe şi Charles Baudelaire cărora se vor adăuga, în Franţa, mai ales, acelea ale lui Stéphane Mallarmé, Paul Verlaine şi finalmente Paul Valéry.(…)”( t.n.).

Şi tot după afirmaţiile Lui José Havet, sintetizînd, poezia pură tinde, aspiră la excelenţă, inefabil, exclude genul epic şi dramatic, refuză intenţia morală şi didacticistă, este asociată cu retragerea şi discreţia;

„(…) cette poésie qui est parfois déconcertante, non pas à cause d’une quelconque obscurité, mais parce qu’elle est totalement authentique” (ibid., p. 152)// „această poezie este uneori deconcertantă, nu din cauza vreunei obscurităţi, ci pentru că este totalmente autentică”.( t.n.).

Sete. Setea de inocenţă. De copilărie. De fericirea ei. De parfumul inegalabil al iubirii. Celei dintîi, adolescentine. Al iubirii de cămin. De părinţi. De euharistie. O sete ucigătoare. Cu cît universul pare să-şi revină la valenţele de normalitate: „Copacii au, încă, braţe/ nopţile sunt calde, şi senine,/ zăpezile se mai aştern, uneori,/ se mai nasc picuri de rouă şi/ vânt aducător de ploaie…”, cu atît setea este mai cruntă. Nevoia de a se regăsi pe sine, mai profundă.

 Voi transcrie versurile de început şi cele de sfîrşit:
 sete…

 Am căutat în mine…
Câmpiile cu soare lipseau,
dispăruseră crinii albaştri,
copacii muriseră de sete,
cumplita arşiţă
uscase pământul
cutremurat, din măruntaie.
Nopţile îşi pierduseră luna,
stelele licăreau a gri-amar,
norii goneau mânaţi de himere
peste cerul cu iz de cenuşă,
bălţile, pline de peşti odinioară,
erau seci şi tari precum piatra.
O lume cu totul străină se lăfăia,
scrâşnind poteci prăfuite,
din tălpi şi până în creştet.
Coşmarul mi-e viu, dar,
EU NU SUNT AŞA!
În mine nu curg fluvii,
ar bălţile adăpostesc peşti,
nu se-ntind câmpii nesfârşite,
dar soarele mângâie,
din când în când, iarba,
roşul îmbracă,
albastrul cântă,
verdele saltă,
luna e încă sus, acolo,
pe cerul senin, străbătut
de vântul aducător de ploaie.
Se mai nasc, picuri de rouă, încă,
zăpezile se mai aştern, uneori,
nopţile sunt calde şi senine,
iar copacii au, încă, braţele,
încărcate cu flori!
Simt, doar, că mi-e sete,
din ce în ce mai sete,
o sete tot mai aspră,
o sete cruntă, care
mă ucide, deseori!…”( pp. 9-10)

 şi:

 mă ucide, deseori!…

 O sete cruntă,
o sete tot mai aspră,
mi-e din ce în ce mai sete,
simt, doar, că mi-e sete,
o sete încărcată cu flori!
Copacii au, încă, braţe,
nopţile sunt calde şi senine,
zăpezile se mai aştern, uneori,
se mai nasc picuri de rouă şi
vânt aducător de ploaie.
Pe cerul senin,
luna e sus, acolo,
verdele saltă,
albastrul cântă,
roşul îmbracă,
din când în când, iarba.
Soarele mângâie
până unde se-ntind câmpii nesfârşite,
iar bălţile adăpostesc peşti.
În mine nu curg fluvii,
EU NU SUNT AŞA!
Coşmarul mi-e viu, dar,
din tălpi şi până în creştet,
scrâşnind a poteci prăfuite,
lumi cu totul străine se lăfăiau,
erau seci şi tari precum piatra,
bălţile, pline de peşti odinioară,
erau oglinzi peste cerul cu iz de cenuşă,
norii goneau mânaţi de himere,
stelele licăreau a gri-amar,
nopţile îşi pierduseră luna.
Cutremurat, din măruntaie,
uscase pământul
cumplita arşiţă,
copacii muriseră de sete,
dispăruseră crinii albaştri,
câmpiile cu soare lipseau,
Am căutat în mine…” (pp. 68-69)

Voi spune, ca şi Charles Bertin, citat in: Louis Daubier, op.cit., p. 120, că:
„(…)il n’y a pas pour moi de mode mineur en poésie, et le joueur de flûte est investi de la même dignité que le compositeur des plus vastes symphonies. L’important, c’est le bonheur que l’on éprouve à recevoir une oeuvre, et j’ai pris beaucoup de plaisir à celle-ci” //
„(…) pentru mine nu este un mod minor în poezie, şi cel ce cîntă la flaut este investit cu aceeaşi demnitate ca şi compozitorul celor mai vaste simfonii. Importantă este fericirea pe care o încerci primind o operă iar aceasta mi-a plăcut mult” (t.n.).

…

* Cygne, fr. lebădă. Omofon: Signe, fr. Semn. Important este şi faptul că în limba franceză Cygne este nume masculin, iar în limba română, Lebăda, nume feminin.

Pentru Alchimişti, Lebăda este emblema mercurului. Centrul mistic al uniunii contrariilor ( apă- foc). Valoarea arhetipală a androginului.

Victor Magnieux, în opera sa despre misterele de la Eleusis: „ Le cygne symbolise la force du poète et de la poésie” ( MAGE, I 35)// „Lebăda simbolizează forţa poetului şi a poeziei” ( t.n.).

Emblema Mănăstirii franciscane de la Cimiez: Divina sibi canit et orbi („ Ea cîntă divin pentru sine şi pentru lume”, t.n.); referinţa: Basile Valentin, Les 12 cles de la Philosophie, trad. Eugène Causeliet, Minuit, Paris, 1956. In site net.

Nu este de neglijat nici asocierea culorii albe, a lebedei, cu noţiunea de CONSACRARE. Dacă mai era nevoie!