Primit pentru publicare: 08 aug.2015
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 08 aug.2015

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… GHEORGHE MEDIAN

“Am spus, nu odată, că manifestările dedicate lui Mihai Eminescu, la Botoşani şi Ipoteşti, la 15 ianuarie şi la 15 iunie, organizate în ultimii ani, sunt într-un accentuat regres”

Georgică Manole: Domnule Gheorghe Median, sunteţi, aş putea spune, un „tânăr

pensionar”. Cu ce s-a îmbogăţit judeţul Botoşani în urma întregii activităţi de istoric, muzeograf şi vector cultural?

Gheorghe Median: Este adevărat că din septembrie 2014, am un nou statut – cel de pensionar – pe care l-am dobândit după 42 de ani de activitate neîntreruptă, în cadrul aceleiaşi instituţii: Muzeul Judeţean de Istorie.
Nu cred că am făcut, în aceste peste patru decenii, lucruri ieşite din comun, care să fie reţinute în mod deosebit de concetăţenii mei. Pentru mine, însă, unele dintre realizările acestor ani, sunt foarte importante, pentru că m-au făcut să simt că fac parte din acest minunat oraş şi mi-au dat certitudinea că am contribuit, cu mijloacele de care am dispus, la creştere renumelui acestuia.
Oprindu-mă asupra câtorva lucruri cu care mă mândresc, aş începe cu contribuţia adusă la realizarea Muzeului Judeţean de Istorie. Am făcut parte din colectivul de muzeografi care între anii 1974 -1977, a realizat expoziţia de bază a muzeului, partea care mi-a fost repartizată, pe care am conceput-o, transpus-o în practică şi de care m-am ocupat până la pensionare, fiind cea afectată istoriei contemporane. Mă consider, forţând puţin termenul, unul dintre ctitorii celei mai importante instituţii muzeale din judeţ. Vreau să amintesc aici faptul că, în anul 1974, în patrimoniul muzeului nu se aflau decât câteva zeci de documente şi obiecte relative la istoria contemporană, iar acum, numărul lor trece de 8000.
Dintre realizările mele, alături de cele peste 150 de expoziţii temporare pe care le-am conceput şi oferit publicului, îmi sunt foarte aproape cărţile pe care le-am publicat. Acestea au fost o continuare firească a activităţii de cercetare pe care o implică munca de muzeograf, şi cred că prin ele, mi-am adus o mică contribuţie, la mai buna cunoaştere a fabulosului trecut istoric şi cultural al judeţului şi oraşului Botoşani. Prima, în ordinea apariţiei lor, intitulată „Armenii în istoria şi viaţa oraşului Botoşani”, scrisă în colaborare cu profesorul Ştefan Iovanesian, în anul 2001, este cea dintâi carte dedicată exclusiv armenilor botoşăneni, apărută la Botoşani.
Trei dintre cărţile pe care le-am îngrijit, apărute la Editura „Agata”, valorifică documente asupra cărora, până la mine, nici un botoşănean nu s-a oprit în mod deosebit. Este vorba de corespondenţa primită de Nicolae Iorga din partea botoşănenilor între anii 1907 – 1938, corespondenţa primită de profesoara Ileana Turuşancu din partea unor importanţi oameni de cultură botoşăneni, stabiliţi în ţară şi străinătate, dintre anii 1957 – 1992 şi corespondenţa, din anii studenţiei şi studiilor pentru doctorat (1911 – 1922), trimisă de matematicianul Octav Onicescu prietenei şi viitoarei sale soţii, botoşăneanca Luigia Zorio. Cartea referitoare la Nicolae Iorga, apărută în anul 2006, sub titlul „Nicolae Iorga şi Botoşanii – legături epistolare”, a fost distinsă, în anul 2007, cu Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga”.
În sfârşit, sunt mândru de faptul că, deşi nu sunt botoşănean, am scris textele celor trei albume de prezentare a judeţului Botoşani apărute până acum, şi al ultimului album dedicat municipiului Botoşani. Dacă despre ceva din cele amintite mai sus , se va considera că a „îmbogăţit” judeţul, mă pot considera onorat.

M.: Unul dintre istoricii a cărui activitate şi operă v-a atras în mod deosebit este  Nicolae Iorga. Ce resorturi au determinat această apropiere?

Gh. M.: Numele lui Nicolae Iorga îmi este cunoscut încă din copilărie, el fiind adesea rostit, cu respect, de consătenii mei. Localitatea în care m-am născut, Rîncezi, (azi Nucşoara de Jos, comuna Poseşti), din judeţul Prahova, se află la 12 kilometri de Vălenii de Munte, oraşul în care Nicolae Iorga s-a stabilit în anul 1908 şi unde a pus bazele unui important număr de instituţii, între care celebra Universitate Populară, care i-a purtat numele. Era firesc, prin urmare, ca marele savant să fie cunoscut în toată zona care gravita în jurul Vălenilor de Munte, iar întâmplările legate de numele său să fie comentate de cei care-l cunoscuseră, îl ascultaseră sau îi citiseră cărţile. Mulţi dintre consătenii mei l-au cunoscut direct, pentru că, în mai multe rânduri, trăsurile transportându-i pe cursanţii Universităţii Populare spre Starchiojd, o localitate inclusă pe lista celor în care istoricul obişnuia să organizeze excursii de documentare, treceau şi prin Rîncezi. De fiecare dată, povesteau cei mai în vârstă, excursioniştii se opreau şi în satul meu, iar Nicolae Iorga discuta cu sătenii, îndemnându-i să fie harnici şi gospodari, să-şi dea copiii la şcoală şi să nu uite că în satul lor nu este unul oarecare, pentru că aici s-a născut unul dintre cei mai luminaţi oameni ai ţării, Eufrosin Poteca.
În anii liceului, am înţeles adevărata dimensiune a personalităţii lui Nicolae Iorga, vizitele făcute la Casa Memorială din Vălenii de Munte, oferindu-mi prilejul să văd cărţile pe care le-a scris, şi să aflu, din povestirile custodelui, amănunte nebănuite din viaţa şi activitatea sa. Tot în acei ani am citit pentru prima oară o carte scrisă de Nicolae Iorga, „Istoria lui Ştefan ce Mare”, al cărei text l-am parcurs într-o singură zi.
Cu opera lui Nicolae Iorga, m-am întâlnit în anii facultăţii, biblioteca Facultăţii de Istorie şi mai cu seamă Biblioteca Universitară, oferindu-mi posibilitatea să găsesc multe din cărţile care completau bibliografia necesară pregătirii examenelor. Nu–mi mai amintesc ce cărţi scrise de Nicolae Iorga am citit, dar una dintre ele, „Istoria lui Mihai Viteazul”, mi-a fost de un mare ajutor la realizarea lucrării de licenţă, care privea relaţiile voievodului muntean cu habsburgii şi polonii.
La terminarea facultăţii, destinul a făcut să mă reîntâlnesc cu Nicolae Iorga, primul meu loc de muncă fiind Casa Memorială care-i poartă numele, din Botoşani. În cei doi ani petrecuţi aici, am avut răgazul necesar să citesc multe din scrierile sale, de la cele istorice şi memorialistice la poezie şi teatru, să-i cunosc activitatea de gazetar, profesor, om politic, animator cultural, ctitor de instituţii de cultură, ambasador al culturii româneşti în lume şi să-i dau seama de cât de puţin este cunoscut încă. De aici, şi dintr-un sentiment de datorie pe care am simţit că o am pentru marele istoric, al cărui nume m-a însoţit din copilărie, am decis să fac ceva, ce nu se făcuse încă, pentru a-l apropia de Botoşani. Am ales să mă ocup de corespondenţa lui Nicolae Iorga cu botoşănenii, aproape necunoscută prin anii 80, şi mi-au trebuit mai mult de 20 ani să o lecturez şi să o pregătesc pentru tipar. Cartea cuprinzând corespondenţa primită de Nicolae Iorga de la botoşăneni, cuprinzând 180 de scrisori, alese dintr-un număr de aproape 100 000, păstrate în Fondul „Nicolae Iorga” de la Biblioteca Academiei Române, este modalitatea prin care mi-am plătit „datoria” de care vorbeam.

M.: Ce l-a determinat pe George Călinescu să afirme că, în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, Iorga a jucat „rolul lui Voltaire”?

Gh. M.: George Călinescu a făcut în numeroase rânduri referiri la Nicolae Iorga, una dintre cele mai frumoase fiind compararea acestuia, în capitolul pe care i l-a dedicat în „Istoria literaturii române”, cu Voltaire. Asemănarea dintre cei doi este pusă, de marele critic literar, pe baza autorităţii cu care fiecare dintre ei şi-a dominat epoca, impresionându-şi contemporanii, nu numai prin opera lor ci şi , sau poate mai ales, prin felul în care s-au impus în faţa acestora, pe toate planurile, devenind adevăraţi patriarhi ai vremii lor. Câteva rânduri din amintita carte a lui George Călinescu, dedicate lui Nicolae Iorga, sunt mai mult decât edificatoare în acest sens: „ E un om structural bătrân (ca şi Voltaire dealtfel, veşnic senil teribil), care n-a avut niciodată tinereţe şi care a îngrozit la 19 ani tocmai prin tonul său de fantomă vindicativă. Tânăr, el are colocvii cu academicienii, relaţii cu bătrânii descendenţi de domnitori, posesori de acte. El cenzurează epoca în numele unor idei vechi şi se aşează în fruntea unor oameni mai în vârstă decât dânsul, ca un patriarh.”
Nicolae Iorga a avut tot ceea ce era necesar pentru a-şi domina epoca: determinarea de a trece peste situaţii ce păreau insurmontabile, o inteligenţă ieşită din comun, o formidabilă memorie, ubicuitate, şi deasupra tuturor acestor însuşiri, o extraordinară putere de muncă. Istoric, profesor universitar, cercetător, publicist, editor,conferenţiar, parlamentar, ministru, sunt doar câteva dintre ipostazele sub care numele lui Nicolae Iorga a fost mereu prezent în prim planul cotidianului, ceea ce a determinat ca renumele său să nu aibă egal, De aici respectul contemporanilor şi autoritatea cu care, asemenea lui Voltaire, s-a impus în cultura românească timp de câteva decenii.

M.: Exceptându-l pe Nicolae Iorga, ce alţi istorici s-au lipit de sufletul lui Gheorghe Median?

Gh. M.: Istoria m-a pasionat întotdeauna, iar profesia pe care am îmbrăţişat-o, cea de muzeograf într-un muzeu de istorie, m-a legat pentru totdeauna de această atât de specială, frumoasă şi pasionantă ştiinţă. Studiile făcute, mi-au deschis calea înţelegerii şi pătrunderii cu uşurinţă în lectura scrierilor istorice, indiferent că acestea sunt dedicate istoriei naţionale sau celei universale. Cel mai aproape de preocupările mele au fost fireşte, cele privind istoria României, şi de aceea, istoricii români sunt cei care-mi sunt cel mai bine cunoscuţi. Excluzându-l pe Nicolae Iorga, despre care am amintit deja, am o mare consideraţie pentru istoricii transilvăneni Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu, pentru Mircea Petrescu Dâmboviţa, Gheorghe Platon şi Alexandru Zub, ale căror scrieri mi-au deschis orizontul spre pătrunderea în istoria Moldovei şi nu în cele din urmă, pentru cei ale căror opere privesc epoca de care m-am ocupat, epoca contemporană. I-aş numi aici pe Vlad Georgescu, Ioan Agrigoroaiei, şi Ioan Scurtu, dintr-o listă care este, cu mult mai lungă.

M.: Scria Eminescu în „Timpul” din 31 august 1878: „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională”. Cum comentaţi acest citat din Eminescu?

Gh.M.: Aprecierea pe care Mihai Eminescu o face asupra statului român în citatul reprodus, ar putea fi mottoul cărţii istoricului Lucian Boia „De ce nu este România altfel”, carte străbătută de ideea că nimic nu s-ar fi petrecut în societatea românească fără un imbold extern. Eminescu este, fapt unanim acceptat, un mare ziarist, poate cel mai mare ziarist al epocii sale, dar afirmaţiile sale în cazul de faţă, privesc un domeniu despre care, cel mai aproape de adevăr sunt istoricii.
Statul la care se referă, statul român modern, care luase fiinţă în anul 1859, sub Alexandru Ioan Cuza, fusese rezultatul nu doar al intervenţiei Marilor Puteri, care doreau să pună capăt unei nesfârşite „crize orientale”, care ameninţa să destabilizeze ordinea pe continent, ci şi a acţiunii românilor, fapt pentru care, li s-a cerut părerea, pe care şi-au exprimat-o prin intermediul Adunărilor Ad-hoc. În puţinii ani care se scurseseră de la realizarea statului naţional român, până la apariţia articolului la care ne referim, reformele lui Alexandru Ioan Cuza nu-şi arătaseră pe deplin efectele, iar şirul de măsuri de ordin administrativ, legislativ şi economic implementate în timpul lui regelui Carol I, care au modernizat ţara, încă nu fusese deschis. Cu siguranţă, dacă s-ar fi bucurat de o viaţă mai lungă şi ar fi trăit epoca de reformare a statului român care a început odată cu câştigarea independenţei de stat şi a continuat până la Primul Război Mondial, opinia lui Mihai Eminescu despre subiectul în discuţie, ar fi fost cu totul alta.

M.: Este adevărat că obiectele din casa copilăriei lui Gheorghe Median se prefac, cu  timpul, în icoane?

Gh. M.: Răspunsul la această întrebare mă trimite cu gândul la casa părintească, pe care am părăsit-o încă din anii copilăriei, unde m-am întors, an de an, în vacanţele şcolare şi unde mă duc, din ce în ce mai rar, de când părinţii mi-au murit.
Casa copilăriei, rămasă fratelui cel mic, şi refăcută parţial, păstrează câteva lucruri pe care le ştiu de când eram copil, şi care, mă tulbură, ori de câte ori le revăd. Portretele părinţilor, câteva cărţi, rămase pe o etajeră, o carpetă aşezată pe acelaşi perete, reproducând o gospodină aşezând masa, cusută de mama, două bibelouri naive, din alabastru, pe colţul unei sobe, sunt tot ce a mai rămas din ceea ce era odată în casa părintească. Puţine, vechi şi aproape nebăgate în seamă, ele sunt pentru mine adevărate icoane, pe care privindu-le, îmi reamintesc de părinţi, de fraţi, de prieteni, de întâmplările vesele sau triste al căror martor şi nu odată erou am fost, de drumul pe care l-am început acolo, şi cine ştie unde se va sfârşi. Da, prin puţinătatea lor şi prin emoţiile pe care reuşesc să mi le creeze, aceste relicve ale copilăriei, sunt pentru mine adevărate icoane.

M.: Cum apreciaţi manifestările organizate an de an în Botoşani sub semnul zeului tutelar al literaturii române, Eminescu? Sunt în progres sau în regres?

Gh. M.: Am spus, nu odată, că manifestările dedicate lui Mihai Eminescu, la Botoşani şi Ipoteşti, la 15 ianuarie şi la 15 iunie, organizate în ultimii ani, sunt într-un accentuat regres. Deşi mai numeroase ca în primele ediţii, manifestările atrag tot mai puţini participanţi, deoarece sunt organizate, în paralel, de Memorialul Ipoteşti şi Muzeul Judeţean şi de un comitet, care utilizează fonduri puse la dispoziţie de Primăria Municipiului Botoşani, fără ca acestea să colaboreze la întocmirea unui program coerent. Primele, îşi trec în programele din aceste zile, activităţi devenite tradiţionale: expoziţii de carte, de documente sau de artă plastică, lansări de carte etc. Comitetul amintit mai sus, este mandatat să organizeze Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi să dea mai multă consistenţă manifestărilor din Botoşani, scop în care, an de an, invită personalităţi ale lumii literare, din diverse centre culturale ale ţării, pentru a se întâlni cu cititorii lor din Botoşani şi de a se bucura împreună de farmecul lecturii.
Dintotdeauna, manifestările dedicate lui Eminescu s-au desfăşurat cu concursul unor personalităţi de talie naţională: cercetători ştiinţifici, critici literari, actori, poeţi scriitori etc. prezenţa lor aici, încadrată organic în cadrul manifestărilor, dându-le acestora atractivitate, şi ridicându-le cota de interes. De câţiva ani, personalităţile invitate la „Zilele Eminescu”, poeţi şi scriitori, în special, formează un grup, asemenea unui cenaclu literar, care pare a nu avea nimic comun cu ceea ce se întâmplă la Botoşani şi Ipoteşti. Prezenţa lor se rezumă la citirea sau lecturarea unora dintre creaţiile proprii, în cadrul unor întâlniri cu iubitorii de literatură, la care publicul, informat despre acestea doar din afişul general, nu vine. Ceea ce s-a întâmplat anul acesta, în iunie, la şezătoarea organizată în centrul istoric al oraşului, la care numărul scriitorilor şi poeţilor îl întrecea pe cel al spectatorilor dovedeşte clar, cât de integraţi în cadrul manifestărilor, sunt cei chemaţi, tocmai pentru a le da strălucire. Şi apropos de scriitorii veniţi la Botoşani, mi se pare, cel puţin ciudată iniţiativa luată acum câţiva ani şi continuată şi anul acesta, de a-i duce pe aceştia în vizită dincolo de hotarele judeţului, când, mult mai productiv şi mai în spiritul lui Eminescu, ar fi să li se prilejuiască întâlniri cu elevii şcolilor din judeţ. La fel de ciudată, mi se pare, ignorarea unora dintre cei mai cunoscuţi poeţi botoşăneni, între care Lucia Olaru Nenati şi Maria Baciu,, care nu s-au regăsit printre cei invitaţi la ultimele ediţii.
Aş mai avea ceva de spus în legătură cu Gala de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Ea ar trebui să se desfăşoare ca o ceremonie de cel mai înalt rang, cu covor roşu la intrarea în sala care o găzduieşte, cu invitaţi care să fie avizaţi asupra ţinutei, cu prezenţa celor mai înalte autorităţi locale şi judeţene, şi desigur a presei naţionale. Modul penibil în care s-a desfăşurat ceremonia din ziua de 15 ianuarie a acestui an, trebuie să fie momentul de rediscutare, responsabilă şi serioasă a ceea ce se face, aici, la Botoşani, pentru Eminescu. Cred că sarcina organizării „Zilelor Eminescu”, trebuie să fie preluată de una dintre instituţiile de cultură de nivel judeţean., sau dacă acestea nu-şi pot asuma o asemenea răspundere, măcar pentru Gala decernării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, să fie angajat un organizator de evenimente. Aşa, cel puţin, momentul de vârf al manifestărilor, se va ridica la valoarea celui în numele căruia se organizează.

M.: Aţi fost aproape de un om extraordinar, un intelectual în sensul cel mai  frumos şi autentic al cuvântului: Ionel Bejenaru. Consideraţi că se simte lipsa sa în spaţiul botoşănean?

Gh. M.: Ionel Bejenaru, cu care am fost coleg de serviciu o îndelungată perioadă de timp, a fost unul dintre oamenii de cultură care au marcat puternic viaţa spirituală a Botoşanilor a ultimelor patru decenii şi jumătate. Excepţional vorbitor, cu vaste cunoştinţe din cele mai diverse domenii, cu o putere de muncă ieşită din comun, prezent la toate manifestările culturale semnificative din judeţ, precum şi în presa locală, muzeograf de talent şi apreciat cercetător ştiinţific, el era tipul intelectualului plurivalent, oricând gata să răspundă celor mai diverse solicitări. Era o prezenţă care stârnea întotdeauna bună dispoziţie, şi avea ştiinţa de a se face ascultat, presărându-şi cuvântările cu divagaţii, care făceau deliciul asistenţei. Nimeni, dintre cei care se produc acum în spaţiul cultural botoşănean nu a reuşit să-i facă simţită lipsa, şi cu siguranţă, mult timp de aici înainte, un asemenea om nu va apărea.

M.: Există o generaţie de istorici, cercetători şi monografişti care se apropie de  pensie sau sunt deja pensionari. Aveţi semnale privind existenţa în Botoşani a „schimbului de mâine” în aceste domenii care impun meticulozitate, acribie şi însingurare?

Gh. M.: Prin natura profesiei, am fost multă vreme aproape de cei care au alcătuit lucrări monografice, fie că acestea priveau localităţi, instituţii sau personalităţi. Cei mai mulţi monografişti erau oameni trecuţi de a doua tinereţe, cu studii compatibile pentru realizarea unor asemenea lucrări ( istorie sau filologie) şi puternic motivaţi în demersul lor. Din păcate, în ultimii ani numărul celor preocupaţi de domeniul monografic s-a diminuat drastic, iar la ora actuală, singurul care poate fi remarcat, este doctorul în ştiinţe istorice Iulian Cătălin Nechifor, profesor la Colegiul Economic „Octav Onicescu”, autorul lucrărilor monografice „Bucecea – Istorie” şi „Bucecea – Documente”, apărute în anul 2014.

M.: La Botoşani nu se acordă numai Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” ci şi Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga”. Care este istoria şi evoluţia acestui premiu?

Gh. M.: Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga”, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru ştiinţă care se acordă în România, este decernat din anul 2003. El este o recunoaştere a meritelor unor personalităţi consacrate din domeniul ştiinţelor umaniste, care s-au ocupat, de-a lungul timpului, de elaborarea unor studii privind viaţa şi opera istoricului Nicolae Iorga, precum şi stimulării interesului tinerilor cercetători pentru aceeaşi tematică. Începând cu ultimele două ediţii, premiul se acordă şi lucrărilor încadrate unei anumite direcţii de cercetare, promovată de ilustrul istoric.
Iniţiatorul premiului, este Asociaţia Culturală „Nicolae Iorga”, înfiinţată de muzeograful Violeta Budăi Damaschin în anul 2001. Premiul este susţinut financiar de Primăria Municipiului Botoşani , iar juriul care desemnează lucrarea premiată, este format din 5 personalităţi ale lumii ştiinţifice, din ţară şi străinătate, prezidat de academicianul Andrei Pippidi, nepotul marelui istoric.
În privinţa laureaţilor celor 13 ediţii de până acum, aceştia sunt cercetători cu mari merite în domeniul istoriei şi ştiinţelor umaniste, dintre care, ţin să-i amintesc pe primul laureat, Valeriu Râpeanu, pe profesorii universitari Ştefan Vergatti şi Constantin Buşe, pe cercetătorii ştiinţifici Stelian Mândruţ, Gheorghe Lazăr şi Dorina Rusu, şi, în mod special pe academicianul Andrei Pippidi. Sunt onorat că mă aflu printre aceştia.